Chiar dacă dezvelirea bustului arh. Paul Smărăndescu nu a fost posibilă la acest moment din  motive birocratice, dialogul în jurul temei ”Arhitectura spaţiului public” dintre arhitecţii veniţi la Sinaia şi personalităţi de marcă ale vieţii publice româneşti a fost unul de excepţie. Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Dan Perjovschi, Ciprian Mihai, Mircea Cărtărescu şi Dumitru Bortun şi-au exprimat interesante puncte de vedere legate de percepţia domniilor lor asupra acestui subiect, opinii pe care sunt sigur că merită să le aflaţi.

Spaţiul public: AL TUTUROR / AL NIMĂNUI?

Să începem prin a ne gândi la vechile cetăţi înconjurate de ziduri înalte şi şanţuri cu apă. Erau oameni şi clădiri în interiorul zidurilor, erau oameni şi clădiri şi în afara lor. Cei din interior se cunoşteau bine între ei, munceau împreună, petreceau împreună şi se apărau împreună. Pentru a putea face toate astea se adunau şi se sfătuiau înaintea oricărei decizii importante, decizii care îi priveau pe fiecare în parte şi de care uneori depindea însăşi viaţa lor. Acesta a fost la început spaţiul public, un loc de întâlnire şi de dezbatere, un spaţiu al tuturor situat dincolo şi mai presus de proprietatea şi intimitatea fiecăruia. Revenind la zilele noastre, să ne gândim la apartamentul nostru din bloc. Înăuntru e cald şi curat, ne descălţăm atunci când intrăm, aşa cum o fac într-un vechi ritual şi credincioşii musulmani când intră în moscheie pentru rugăciune. Dincolo de uşă este scara blocului, rece, murdară, cu geamurile crăpate şi a nimănui. Chiar dacă este definită ca o co-proprietate, scara blocului şi curtea din jurul lui sunt spaţiile publice, cele de întâlnire şi dezbatere (nu de ciocniri şi scandal), cele care ar trebui să aparţină tuturor şi care ajung să fie ale nimănui.

DENSITATEA spaţiului public. Muzica este făcută nu doar din sunete, ci şi din pauzele dintre sunete. Un oraş nu este compus doar dintr-o grămadă de construcţii ci şi din spaţiile dintre aceste construcţii. Există desigur un echilibru şi o limită atunci când vorbim despre densitatea unei localităţi. Dacă densitatea ei scade, oraşul începe să moară. Dacă în schimb densitatea tinde să devină mare, atunci este necesară o dezbatere din care să rezulte un plan. În acest caz, spaţiul public este locul şi uneori obiectul acestui dialog. Spaţiul public este spaţiul dezbaterii. Lipsa înţelegerii rolului acestui spaţiu public a făcut, în timp, ca noi să uităm să fim sociabili, să evităm să ne întâlnim, să obosim să discutăm iar ei au uitat să ne mai întrebe.
Făcând un simplu calcul matematic, un grup de arhitecţi a stabilit că fiecărui sinăian îi revin 607 mp din spaţiul public al oraşului (echivalentul la Bucureşti fiind de 94 mp). Au delimitat acest perimetru printr-o înşiruire de stâlpi înalţi din lemn, chiar în parcul central al staţiunii, pentru ca fiecare locuitor să poată vizualiza/conştientiza astfel suprafaţa de spaţiu public ce îi revine şi de care, atenţie, ar trebui şi să se îngrijească.

Spaţiul public NU ESTE NECESAR.
V-aţi izolat apartamentul cu polistiren şi mai apoi v-aţi închis balconul. La fel a făcut şi vecinul, a folosit însă alte materiale şi alte culori. Încet, încet blocul a ajuns ca un pacient bandajat, ba la cap, ba la picior, cu bandaj alb sau colorat, cu o cârjă de lemn şi una din metal. Sub paravanul unui ”scop nobil” aţi agresat imaginea spaţiului public, a străzii, a parcului şi a trotuarului pe care mă plimb şi eu, şi alţii. Există un ”paravan” pentru că se găsesc o mulţime de justificări pentru acţiunea dumneavoastră: balconul închis este un plus de spaţiu, izolarea termică aduce economii într-o perioadă de criză şi de fapt nu eşti tu primul şi nici singurul care a făcut aşa ceva. Un bloc nu mai reprezintă o entitate ci o suprapunere de proprietăţi. Este un fel de transpunere pe verticală a unui sat unde casa scării reprezintă uliţa principală iar apartamentele, gospodăriile situate pe laturile ei. Şi dacă nu înţelegem utilitatea spaţiului public, dacă regulile lui mai mult ”ne încurcă”, dacă putem găsi oricând justificări pentru violarea lui, atunci mai este el necesar? Replica nouă a zidului cetăţii este gardul: înalt, masiv, opac, impenetrabil. El a fost pus acolo pentru a împiedica comunicarea, pentru a nu putea privi prea departe, ca un fel de limită a propriei personalităţi. Gardul este simbolul izolării şi al abandonării spaţiului public. Devenim treptat oameni singuri care ne privim gardurile. arh. Nicolae Dan MANEA

SURSA: http://www.zvp.ro

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In 

2 Comments

  1. arhiprofesor

    21 octombrie 2011 at 6:39 PM

    Domnule coleg arhitect. Tot respectul pentru articol.

  2. gheorghe apetroae sibiu

    5 octombrie 2013 at 7:39 PM

    Eseistica, COSMICITATEA CUVÂNTULUI DINTÂI , la Radu Selejan

    Eseu de Georghe Apetroae Sibiu, în volumul editat şi prefaţat de prof. univ. dr. ANA SELEJAN

    Referindu-mă, dar, la începuturile creaţiei versificate ale poetului, romancierului, dramaturgului şi publicistului -- inginer minier Radu Selejan, voi reda câteva fragmente literare reper, care au fost înserate în volumul de memorii, intitulat „Privind înapoi cu mirare”, apărut la editura „Cartea românească”, la un an după dispariţia scriitorului, adică în anul 2001, la capitolul „Poezia -- cealaltă faţă a energiei Cuvântului Dintâi. Se va confesa în memoriile sale, Radu Selejan : „Versuri am scris, poate-n joacă, poate că aveam prea multă energie primară, originară în mine care trebuia preschimbată în altfel de energie, poezia fiind, de fapt, o formă de energie sufletească. Dar poezie, în realul ei înţeles n-am scris decât în facultate…”.

    Iată, dar, pe unde sunt începuturile creaţiei versificate selejaniene. În primul rând, parcurgând volumul de debut în poezie al lui Radu Selejan, intitulat „Cântece şi descântece de piatră”, apărut în anul 1972, am constatat că poetul inginer avea să fie predestinat spaţiilor ancestrale ale neamului românesc, abordându-le cu o maturitate responsabilă socială şi culturală. El, însuşi, va deveni laboratorul organic al genezei poporului român, cu destin de legendă, în care teluricul inflamat de spiritul de statornicie al munţilor va decliva antropomorfic zăcămintele arhetipale, un sublimat de prometeic ancestral şi se va constitui mediul ideal de antropogeneză, exprimat de Cuvântul Dintâi în creaţie, prin contopirea panteistică a genelor sale, esenţe materiale şi spirituale arhetipale din piatra primară. Avea, dar, a le exprima pe toate acestea metaforic cu “Cuvântul Dintâi” în cântecele sale, poetul :„/ când un bulgăre de jar/ se aşează pe cântar/ cu un miez de sânge-n gură./”, (1) , spre zămislirea din locul şi-n timpul lui a neamului şi a le susţine în zicerea-i poetică… Carpaţii sunt, deci, locul de geneză al românismului, iar poetul, ca inginer şi geolog, va demitiza crezul asupra genezei fiinţei neamului său în perenitatea şi spaţialitatea sa existenţială, într-un nous al eternităţii munţilor, al fertilităţii lor umane şi-l va exprima panteistic versificat încă din primul ciclu al volumului, intitulat „Cântece de piatră” în toposul stâncilor cu „Cuvântul Dintâi”, precum „/Carpaţii urnesc soarele / către marginile lumii, /şi-i fac loc de popas / cerului ostenit de albastru ./” (Omul care seamănă şi adună), iar din filoanele de spirit al genezei „…/strămoşii coboară / din munţi / printre noi -- / suflet de ţară / cu izvoare limpezi, afunde, / bogate / crescute din rădăcini carpatine -- /…/(Basm). Există la Radu Selejan crezul revelării entităţii neamului din statornicia locului „ / … şi fiecare am jurat -- / sfânt / adevăr adevărat /…/pământului din / care-am răsărit -- /credinţă şi / să-i fim statornici, / să-l păzim /…” (Ţara) …

    Pentru că poetul a cercetat şi a identificat în compoziţia genetică perenă a neamului românesc, în spaţiul semenal ancestral statornicit geologic , provincial apusean, primordiile zeice ale pietrei munţilor în solarizare dacică… Acestea aveau să genereze fructul nobil al viziunii sale cosmico-antropomorfice ,apolinice, neamul etern-durat.. Acesta era un neam consolidat în hotarele sale sacre, insensibil la vicisitudinile unui mediu existential arid şi contingent în interrelaţiile sale antropice cu alte neamuri existenţial-aleatoare.. Acest aspect, topologic vorbind, îl va expune, fără emfază, cu fervoarea unei lucidităţi spontane , vizionare în vitralii de cântec, precum: „ / Soarele s-a născut din munţii Orăştiei, la Sarmisegetuza /…” (Dacica I) şi ” /…Zamolxe / s-a risipit în fiecare. /Cenuşa din altare / s-a adunat în pietre / de alte începuturi /…/iar munţii şi-au împlântat /cu tărie / umbrele până dincolo de adânc, / seminţe ale întâilor hotare /” (Dacica II) iar „… /Drumurile lumii s-au risipit / prin munţi …/ În păduri / a înfrunzit de-atâtea ori / liniştea / înveninată de săgeţile / noilor veniţi /…” (Dacica III)… Din alte versuri, precum: „ Transilvania, Moldova , Muntenia /…/Hotarul dragostei / pentru pământul în care / ne dorm strămoşii /…/Furtunile n-au fost în stare / să adune / ţărâna pieirii în jurul inimilor. /…/ şi viaţa a fost de veacuri /mai puternică decât moartea ./…”(Dacica IV), sau „ / La Grădiştea Muncelului, /osia lumii / se opinteşte / rotindu-se / între naştere / şi nemurire, /…/La Grădiştea Muncelului, / tăinuită / în miezuri de piatră, / veşnica / inima ţării, /…/de fapte / de vreri /de-mpliniri / adăpată, /în numele / Sfântului Decebal, / nu conteneşte / să bată / „ (Inima ţării) se degajă vizionarismul său spatial dacic…

    Poetul inginer Radu Selejan, cu cunoştinţele sale de mineralogie, paleontologie, geodinamică şi stratigrafie, atât de temeinic şi de sistemic asimilate, era îndreptăţit să susţină că „ /Pământul acesta / ne ştie de la naşterea începutului /…”(Credinţa). În istoria sa existenţial-ancestrală, românului îi vor reverbera mereu, din spaţialitatea începuturilor sale undele genelor şi va vibra matriceal şi necontenit în stânca lui, spre continua trezire, de a-şi apăra neamul şi a-şi rotunji ţara. Va spune-o, dar circumstanţial, poetul: ” / bătut de vânt / şi legănat de ploi. /” (Cum ne-a cerut atâtea veacuri glia), dar de a cărei certitudine, de eternizare a neamului său, se leagă gândul dezinvolt exprimat în versuri, precum: „ / a cioplit din munţi o poartă / şi pe frunţile de zare / a crestat cu slovă mare” ca un lanţ antropic /”Străbătut-am lanţ de zodii, / drum pustiu, drum fără rodii, / între unde şi neunde, / între când şi între dacă, /…/Îngropând cer peste cer / altoind crug după crug / cu brăzdarul de la plug /…” (Balada), de a anima cu arhetipuri în metafore spiritualitatea ancestrală a locului…

    În ciclul al doilea al volumului, intitulat „ Descântece de piatră”, poetul, inginer minier şi geolog, va reitera, încă o dată, cu regretul de a nu reuşi să cuprindă acea perspectivă de lumină pentru neamul său românesc, universul geologic al peisajului montan strălucitor al Transilvaniei, al Carpaţilor dacici, regiune geografică superioară prin valorificarea istorică, civilizatoare a geosistemelor naturale , cu o diversitate nemaiîntâlnită a geofaciesurilor şi geotopurilor, care configurează unităţi geo-ecologice cu un antropomorfism spatial definit, statornicite istoric şi extrapolate genetic, ca geomorfologii încărcate exclusiv de antropomorfismul neamului românesc, cel ancorat de spiritul pietrei, efigie a hotarului de neam, acum căzut, vremelnic, o pradă „între lumea / adunată-n bob de piatră / şi un cearcăne de fulger / răsfirat pe umbra lunii / ca un blestemat altar /…”(Descântul 20)…

    Este o geneză concepută şi expusă de un poet într-o abordare parcă prea dramatică, ca un antropomorfism al unei naţii, istoric şi cultural, consolidate, acum devenit un topos al umbrelor, al nesiguranţei ontice, într-o reciclică şi versatilă desublimare telurică, cu un rezultat perasic, al degradării sale genomice… Pentru că, iată un alt descântec de piatră al poetului: „/Pe ascuns, ca o ispită, / dintele muşcă din os. / Umbra-n două se despică. / Din risipă în risipă / rătăcitul prin viaţă / soarbe flămânzit din ceaţă / „( Descântul 3)…

    Sufletu-i înalt înflăcărat, înconjurat acum de incertitudini , angoasat de reverberaţii apocaliptice pentru neamul său cel atât de mult iubit de Radu Selejan, acesta le constientizează şi le refuză , ca fiind neconforme arhetipal şi le va refula într-un spaţiu liturgic, în descântecul ”Bat cărarea-n miezul nopţii, / cucuveaua strigă hoţii. / Mă opresc pe-o margină / ajunsă paragină /…”(Descântul 4), sau le va releva dantesc în exprimările sale poetice cu o vădită pierdere a încrederii în ideologia politică a unui partid unic, menit a conduce destinul neamului şi în făgăduinţele ideologice ale acestuia, constatate a nu fi acum decât gratuităţi…

    Dacă în „Cântece de piatră” acele ziceri, de multe ori îl înflăcărau, acum, ajunse doar nişte vorbe goale, aproape că-l înspăimântă pe scriitor. El va gândi cum să-şi atenţioneze, apere şi scape neamul de o atingere malefică… Va striga, dar, poetul în unul din descântece: „…Dealu-i sec, / umbre-l petrec, /iarba-i înflorită-n foame, / urlă fiara, lungă-i gheara /…”(Descântul 6). ..Ttrădarea neamului, prin jurământul fals al acelor care-i conduc destinul, va fi înfierată de poet în versurile altui descântec creat din Cuvântul Dintâi în afara subconştientului său arhetipal, din principiul apocaliptic: „Undeva, un jurământ / s-a scurs cu neaua-n pământ / Râul curge-nspre izvoare / schilod şi flămând de mare. /…/Ochiul jurământului, / parastas la făgădău, /…”(Descântul 7)…

    Şi nu-i va fi indiferent unui fiu bun, iubitor de neam, aşa cum se va dovedi Radu Selejan, de soarta ţării sale mamă, România… Se va confesa demiurgului salvator, elegiac şi aproape nestăpânit de starea precară a poporului său, cerându-i sacrificial acestuia , poetul, un ”picur de dumnezeire”: /Dragostea adâncului, / bate-n pieptul pruncului / când o lacrimă de mamă / înroşeşte o năframă ./ Murmurul de rugăciune / se preschimbă în tăciune / Umbre ard la foc de vatră, / dor de mamă / ros de piatră / se-nfăşoară-n jar de brumă. /…” (Descântul 8)….

    . El, poetul, cuprins de amărăciune, de lipsa unei viziuni clare, imediate, de reabilitare a condiţiei neamului românesc, în antiteză cu acei mari bărbaţi, goruni ai istoriei neamului,cei care purtau cununile neamului şi erau glorificaţi de poet în „Cântecele de piatră” din primul ciclu, cum ar fi: Zalmoxe, Burebista, Decebal şi alţi mari bărbaţi, precum Muşatinii, Basarabii, Menumoruţii, cei care „ …/au izbit în porţile / lumii, / în porţile veacurilor, / altoind lumina / pe trunchiul nemuritor / al străbunilor daci /”(Fiecare căpătâi de acum), parcă spre a se răzvrăti asupra conducătorilor prezenţi, aceştia din urmă se vor regăsi, în revolta sa, doar “cenuşa ” gorunului, lipsindu-le vigoarea marilor antecesori…

    Starea de descânt acum devine o normală existenţială a acestui popor ce o va exprima, cu regret, în versurile: „ /În cenuşa de gorun / pribeagul caută zvon…/Şi-nvelit în piatră seacă / taie brazde şi adună / grindină /…/Plugu-i vânăt, / bou-i ciung /”(Descântul 10)… Mai mult, trâmbiţatele glorii şi promisiuni ale acestora, de revigorare a neamului, care nu s-au arătat şi toate politicile care au condus la degradările sociale şi la colapsul condiţiei civilizatoare a neamului românesc, au fost desconspirate şi dezavuate de scriitor în descântul : „/mustind a foame, / colţuroasă /o piatră a crescut / într-un copac. / Minciună /…”(Descântul 11)…

    Atitudinea unor oameni politici, care, prin acţiunile lor, n-au adus decât răul acestei naţiuni a exprimat-o cu multă mâhnire în versuri apocaliptice de descântec, precum „/ După vrere şi soroc / piatra s-a cioplit pe sine / luând chip de nenoroc. /Şi călcând din prag în prag / a-ngropat drag după drag. /…” (Descântul 13)…

    Viitorul strălucit al neamului, mereu gândit ca posibil şi aşteptat de câtre poetul născut şi crescut la Brad în nobleţea spiritului ţinuturilor dacice aurifere, era inversat acum existential pe un tract antinomic şi dual de cei care erau în drept a-l explora şi valorifica…

    Radu Selejan este obsedat de faptul că paradisul dantesc, trâmbiţat de îngerii comunişti nu era decât o „Fata morgana” a sistemului socialist vremelnic instalat peste acest neam, iar el, poetul intuitiv, nu-l mai întrevedea… Era acesta un motiv pentru care se va exprima resemnat: ” Despletit în rădăcină, / focul rumegă tulpină. /Fusul, învelit în lut, / se trudeşte / şi din fire de lumină / toarce-n taină / zodie pentru-un nou-născut. / Strop de rouă putrezeşte-n / floarea care nu mai creşte / Şi-n sfărâmul ochi de piatră / lumea creşte răsturnată. /” (Descântul 15). .. Poetul va avea, fără a apela la Fortuna şi fără recluziuni in fatum, premoniţia prelungirii stării malefice a neamului său, a zodiei peştelui pe care poporul român avea a o tranzita acum, în care alunecase şi se zvârcolea, iar acest crez îl va releva enigmatic, ca un descântec ancestral, în versuri ,unele de un lirism arid, altele profund lirice, de formulă blagiană: „/Pântecele se dospeşte / fugind de zodia peşte. / Ţărmul Marelui se-ntoarnă / către un izvor de toamnă / şi-o pădure se adună / într-un strop de mătrăgună. / Foşnetele curg de-a dura /…” (Descântul 17)…

    Destinul de legendă al neamului românesc în lume, cu istoria şi tradiţiile sale milenare nu trebuie abandonat, cum lesne s-ar întrezări acum, ca fiind un dat al acestui timp, ci apărat cu sfinţenie… Va gândi mereu poetul că dacă „/A crescut fulgerul trup /şi pornit din ochi de nor, / fulgeru-a făcut omor. / Şi în loc de întrupare / s-amplinit / în nehotare /unde dorul s-a fost dus /pe drum strâmb, /pe drum ascuns. /”(Descântul 24), or, dacă „ /Steaua-i piatră / dezlânată…/Focu-i s-a mâncat / pe sine / ca un făcător de bine. /Şi rămas ca o găoace, /omul fără încotro, /în pustiu de suflet zace”, toate aceste stări malefice să le recepteze în sine, ca un corolar al descântecelor, în care va prelinge el acel „picur de dumnezeire”…

    Îl va aureola pe poet spiritul matern al celestului, plutind într-o spaţialitate astrală, o floare salbă găsită de mama sa, a se înţelege ţara sa şi care îi va da o utilitate practică, de înnoire din rădăcina sănătoasă a neamului, sfidându-i (non)existenţa-i thanathică, heideggeriană din lumea umbrelor… Va conchide, astfel, în finalul ciclului de descântece, încercând descifrarea panteistică a finalităţii printre tautologii imprecative şi printre locuri comune, poetul: „/ Salbă, salbă /rădăcină albă /…/ai împletit maramă. / din fir de izvor / din bocet de dor, / din ochi de fântână, /din zbucium de vânt /…/din foşnet de stele / din oftat de iele / din murmur de piatră /către niciodată /…./ şi-a găsit-o mama / plecată oriunde / pe drumuri de umbre, / veşnic neoriunde /…./A cules-o mama /şi-a pus-o-n fereastră / ca un dor de piatră / dinspre niciodată ,…/”.

    M. R. Paraschivescu, comparând în „Prefaţa întârziată” la „Descântece de piatră”, conţinutul plachetelor „Corturile neliniştii” şi „Descântece de piatră”, va releva faptul că în cea de a doua plachetă, Radu Selejan „încearcă o altă modalitate de expresie decât cea dintâi, fără să-şi trădeze însă nici timbrul, nici orientarea lirică modernă… poezia lui Radu Selejan descinde din spiritul liricii lui Blaga…” va accentua M.R.P. şi va revela „pecetea unei constelaţii sufleteşti comune…” cu a poetului Victor Nistea, recunoscută în placheta sa intitulată ”Păstorul pietrelor”. Va releva M.R.P.: „Unul păstoreşte pietre, altul le descântă, dar şi unul şi altul îşi caută materia-n care-şi clădesc visările şi versul, într-un sentiment al gravităţii şi al trăiniciei, în vrerea de a dura…”.

    Iată, dar, începuturile şi locul poeziei selejaniene. Şi, după ce i-am parcurs consistentul volum post -- debut „ Cântece şi descântece de piatră”, să vedem care i-au fost mentorii şi magiştrii în arta versificării. Îi vom găsi pe colegul şi prietenul de facultate din Petroşani, Roman Mihai, poeţii George Suru şi prozatorul Sorin Titel, ambii din Caransebeş, apoi pe poetul Ovidiu Cotruş, de la revista „Familia”, pe criticii literari Cornel Ungureanu şi Ştefan Foarţă de la revista „Orizont”, Ioan Oarcăsu de la revista clujeană „Tribuna”, Vladimir Streinu de la revista „Luceafărul” ş.a… În toate versurile, pe care i le-am parcurs cu plăcere, din acest volum, am reţinut acel excurs al contopirii facile şi definitive pe care poetul o realizează, în spiritul său, cu teluricul, cu esenţele materiale primare, înnobilând în versuri libere spiritualitatea arhetipală a neamului….

    Discursul său nu este încifrat, el abundă în cavalcade de metafore şi în paradigme din flacăra nestinsă a patriotismului său, în contextul geomorfologic al existenţialismului antropologic transilvănean… În multitudinea evenimentelor existenţiale şi, mai ales, de toposuri descrise, se desprinde spiritual adânc înrădăcinat de conservare şi de rezistenţă la orice vicisitudini, al românilor. Ei sunt cei contopiţi spiritual şi chiar material, la Radu Selejan, într-un habitat continuu cu piatra munţilor din al cărei clivaj izvorăşte în fiinţare o identitate ontonoumenică, numele fiecăruia şi spiritul locului în a lui sine, iar dezrădăcinarea presupune doar strămutarea acestei pietre, a monoliticei stânci, lucru imposibil…

    . El va cultiva, deopotrivă, pitorescul şi geologicul, în straturile antropomorfice subsecvente care sporesc interstiţial umanitatea şi spiritul locului, ca esenţe antropice de-a lungul veacurilor în hotarele Apusenilor, văzând în acelaşi timp, în intuiţia umanului, o perspectivă raţională, ontică cu extrapolarea spaţială pe arealele definitive ale neamului românesc, cu valenţele însumate ale socio-toposurilor dinamic diversificate şi înnobilate , prin Radu Selejan” de Cuvântul Dintâi, dospit de atunci şi-n Gralul poetului …

    Metafora poeziei sale hiperbolizează şi întrece marginile imposibilului: „Carpaţii urnesc soarele / Către marginile lumii”, devenind succesiv litotică, ceea ce conferă unicitate stilului, o personalitate, unice. Din liticul astral, din biologic şi din reflexiile existential -- gnomice expuse în părţile „Cuvântului Dintâi”, prin promovarea spiritului uman în toate ipostazele sale pentru o epistemologie a ontologicului primordial se eluvionează spiritul său într-un topos sinecologic, antropomorfic dinamic , sporind necontenit actualitatea şi valoarea insolită a operei…

    . Pentru că discursul metaforic, cu o încărcătură de mare calibru patriotic, îl menţine pe creator în planul unei deontologii creatoare cu reflexii socio-umane ale faţetelor minerale antropo constelare , cu o flexibilitate specifică şi cu valenţe estetice consolidate, mesajul fiind accesibil din multiplele perspective valorice, axiologic recunoscute…

    Fizicul, în toate ipostazele, este pe deplin consolidat, dinamic şi într-un mediu de revelare a fiinţării sinelui. În acel templu al verbelor şi al căutării de lumină prometeică, în aletheie îşi transgresează, dincolo de comprehensibilul comun, „picurul de dumnezeire” şi îşi şlefuieşte mineralul rostirii din Cuvântul Dintâi, poetul Radu Selejan…

    În volumul „Târziul clipei”, decelând axiologic opera lui Radu Selejan, volumul de poezii care cuprinde două cicluri, primul intitulat „Târziul clipei” şi al doilea „Balade cu soare”, volum cu dedicaţie pentru nobila sa soţie, Ana, observăm în primul ciclu, geneza, cosmicul, geotoposul şi erosul , care sunt la ele acasă, expuse cu un geniu maieutic de poetul, un socratic al versificaţiei axiomatice, cu reuşita unor transfigurări semantice, pe coordonate heideggeriene, într-o aritmie şi acromatică a versificaţiei, luciferice. Cuvântul Dintâi are şi aici muzicalitatea astrelor…

    . Discursul este metaforic şi încărcat de thimonul unui profetism angelic. În al doilea ciclu, versificaţia este clasică, iar dialogul este perpetuu între creator şi eroii neamului, Horea, Avram Iancu.

    La Radu Selejan, spre deosebire de alţi creatori contemporani de poezie, puterea şi fluxul creaţiei sale nu vin din imaginaţia intuitivă, fadă, ci sunt admise facil, comod, din realitatea obiectivă, din relaţia sa directă, legată organic de flama aspectelor existenţial fenomenologice, a cotidianului şi filtrată prin grila raţionamentelor subtile, în creuzetul metaforei, prin spiritul apofantic al pietrei, al teluricului. Se va exprima confesiv, dar, poetul : „ sap la rădăcina cerului ,/ cânt şi descânt ,/mă închin şi mă rog odată cu stelele. / Caut sămânţa –cuvânt / din care au crescut rădăcina / şi tulpina şi frunzele nescuturate / de furtuni ori de linişti / ale pomului cer. / … /caut coaja seminţei întâiului cuvânt. / (Sap la rădăcina cerului) sau spre mineralizarea prin decelarea existentului „ /precum o scoică / în teama de furtună a mării, /doarme / zidită-n visul valului /către înalt.”, sau “De-atâta zbor flămând /rotirea aripilor a pietrit / şi pescăruşu-i boabe de nisip /.”(Cântec de sirenă)….

    Dar Radu Selejan, abordând geneza, nu acceptă limitele atropomorfice eidice, finitatea existenţială, viziunea sa este cea a eternităţii, într-o conversie a formelor în ecuaţii de echivalenţă divină, leibniziane, dictate astral de zodii. Va spune, dar, poetul: „/N-am zi de naştere / ca să-mi colind, / nici zi de înviere / să-mi plâng moartea. /Mă ştiu din începuturi / şi-am să pier / cu soarele odată, /Ca bulgăre de jar / pe colţ de cer / privind nestânjenit în ochi de tată. /” (Zodie)… A încercat un joc al germinaţiei şi ce a zărit poetul ?: „ / O sămânţă se scurge /prin carnea fructului / şi apoi se-ngroapă în pământ / cu gândul / la îmbrăţişările cerului / Copacul plânge / de prea puţine rădăcini, / de prea multe seminţe / în care s-a adunat / rodul pământului /.”(Joc)….

    Lângă spaţii şi după spaţii, fie şi metagalactice sau subcuantice, niciodată, sau dintotdeauna alunecă izvoarele, şi soarele oaselor se modelează ca o statuie a femeii cuprinsă de ancestrale apolinice doruri, pe care Radu Selejan le va imagina într-un ” joc” barbian, în versuri, precum: „/Din adâncuri de mare, / odată cu luna / răsare / murmurul înecatului izvor. Şi se tânguie, / printre stele aleargă, / risipă /căutând în neştire / între marginile lumii / locul naşterii sale, / unde fata născută din dragoste / îl aşteaptă / cu încă neumplutul ulcior /…” ( Joc)….

    Metafora poeziei sale este consistentă şi poate subînţelege sincere şi mari iubiri, de care poetul cu o înfăţişare apolinică nu putea să le ducă lipsa, iubiri propuse de el unui demers pantheistic, al voluptăţii, redat reuşit în versurile: „Dacă minunea ochilor tăi / ar împresura o pădure, / foşnetele, / adormite pe buzele uscate / ale frunzelor / îndrăgostite de păcat, /s-ar trezi /învăluindu-ţi umbletu-n iubire. / Dacă lumina ochilor tăi / ar înfrunta /adâncul nopţii, / stelele ar păli /…/şi-n zori, / albastrul cerului / ar mai înflori. /” (Minune)…

    Din cavalcada de toposuri şi timpuri, de esenţe şi fenomenologii astrale expuse versificat de poet se deduce că Radu Selejan are consistente cunoştinţe de paleontologie şi de geomorfologie,de o tectonică cu care reuşeşte o developare a erelor şi a geosistemelor transilvane: „ Nisipu-i ars de zborul ciocârliilor / căzute în atâtea nopţi / din pomul soare. /Ascunde somnul peştilor în el /şi dorul /plânsului de mare. /Şi stăruie nisipul sub zăpezi / cândva cu mine alungate -- / şi urme vechi de târâtoare, / neîmplinitele păcate, / zodii târzii, întortocheate / din căutare-n căutare, / se scaldă încă-n depărtări / de mare. „ (Şi stăruie nisipul sub zăpezi)… Dar, iată o altă iubire care va fi înălţată în neîmplinire de poet : „Atunci, /în dimineaţa de–nceput ,/ când zidul, ca un şarpe, / se-ncolăcise-abia / în jurul gleznelor tale, / când mănăstirea / nici nu se dorea, / atunci, / când între drum şi mine / erai tu, / când zidul te înfăşura / de bună voie, / …când cerul meu /era de tot întreg, / ars nici măcar de-o stea, / de ce -- ai fugit / pe urma visului încă / neîmplinit?”…

    Şi, pentru că Radu Selejan spunea că l-a citit cu plăcere pe Ştefan Augustin Doinaş, printre care şi capodopera sa baladescă „Mistreţul cu colţi de argint”, cum să nu ne minunăm de răsfrângerea acestei lumini cu crome de baldesc din faciesul colorat al creaţiei solare în cugetul adânc, ca al unui miez de pădure mitologic al poetului: ”…/Ori, cine ştie? /Poate-i pădure / cu copaci numai scorburi / în care o pândeşte viitorul /cu ochii sticloşi. /…/ Pădure e şi cerc ,/ sau cine ştie / ce semn al sorţii întru veşnicie. /”(Răscruce)…

    Şi uşa intrării în labirintul dedalic al copilăriei şi ferestrele adolescenţei, atunci deschise de mâinile mamei, acum vorbind doar o umbră sepulcrală de amintire maternă cu un strigăt de chemare, se va prăbuşi.. Da!.. Se va prăbuşi la strigătul său de acum, întărâtat de reverberaţia timpurilor hăt vesperale, în versuri cu nuanţe de (ne)rostire, de un lirism înălţător, blagiene: ” De ce-ai zidit ferestrele / şi uşa casei noastre, mamă ?/ Afară-s eu şi lângă tine-s eu, / de ce să cerem umbrelor povaţă? / N-auzi? Se tânguie prin preajmă / o frunză neagră-n cânt / neistovit de lebădă. /N-auzi? De nerostit strigătul / cu care mă chemi / se revarsă dincolo de margini ./…/De ce-ai zidit ferestrele / şi uşa casei noastre, mamă ?/ Vorba de azi e-adusului / de ieri şi bate-n uşa ferecată-n zid /şi sub ferestre, chipul soarelui, /cu-n mugure de noapte-n colţul / gurii, aşteaptă să-l dezlegi. / În jurul lui, nu simţi cum / dănţuie a nebunie curcubeul / sădit în mine de povaţa ta? / De ce-ai zidit ferestrele, /şi uşa casei noastre, mamă ?/”.(De ce-ai zidit ferestrele?)….

    O căutare a iubirii sincere, ce, în vis, îl va osteni pe poet, îl va înseta, până a-i ajunge la izvorul ei, şi plecat pe drumul infinit al iubirii o va releva, din start ,în versurile: „ Doar tu mă cauţi; visului doar tu mă ceri / şi mă îmbrăţişezi / cum setea-mbrăţişează, din depărtare-n depărtare, / abia născutul suflet de izvor.” (Doar tu mă cauţi).

    O apropiere de iubita sa şi o simţire organică de îndestulată conjungere le va realiza poetul, chiar şi ca o structură de ficţiune ipostazică, abia când se refulează dintre parteneri orice inflamaţie de depărtare: „/…/O viaţă de secetă / am purtat în mine. / Sângele se înămolise / în vine, / ostenise…/ Sufletul bolea ca o pădure / înecată de foc. /…/ Astăzi plouă-ndelung. / Plouă cu rouă. / Am ajuns lângă tine. / Pustiită de apă ,/ seceta dorului a pierit ./”(Plouă)…

    Dar lumina din ochii iubitei îl priveşte pe el, oricare ar fi iubitul, de oriunde, simţindu-i căldura dragostei, dogoritoare, colorată ca un curcubeu şi o va elibera ca dintr-un vis prin versurile poetului: ” /Păleşte, râvnitoare, în ochii tăi , / lumina. /Tu eşti oriunde. / Pipăi jur-împrejurul / ca un orb / şi tu eşti pretutindeni…/Şi-ţi simt căldura dragostei, dogoritoare, /cum se revarsă / ca dintr-un soare / veşnic pământean, /înmlădiindu-se în preajma mea ,/mereu / mai în putere, /ca un curcubeu. / ( Ochii tăi).

    Cel mai semnificativ poem din primul ciclu din acest volum, intitulat „ Poveste” aurealează condiţia unei iubiri mari, sincere, angelice, statornice pe care poetul cu siguranţă, cu experienţa sa a trăit-o, atunci când poemul aduce prin metaforă lumina iubirii apolinice, o argumentează şi o confirmă în versuri ce creează imagini viabile, fascinante, de un exotism şi un erotism luxuriante, solare, ademenitoare, încântătoare, ce zvonesc o mare şi candidă iubire: ” / Printre zilele mele, tu treci / ca printr-o grădină / cu nenumărate alei, / împodobite cu viaţă / de flori, de fluturi, de păsări ,/ de soare, de foşnete, de răcoare /…/ O pasăre o-ndemni să cânte / dându-i să ciugulească / din mână / două trei grăunţe de soare. / Pasărea cântă, cântă, / nu osteneşte /şi în jurul urmelor /paşilor tăi / se îndeamnă să zboare / Un fluture îţi încearcă / dulceaţa sărutului, / răcorindu-se-n setea/ buzelor tale/…” Şi cât de frumos a spus-o poetul…

    În ciclul „Balade cu soare”, cu mult optimism şi cu bucuria luminii, Radu Selejan îşi manifestă spiritul de libertate istorică în vremi pentru locurile paterne, libertatea poporului de a convieţui monolitic cu soarele şi luna, cu stelele şi piatra munţilor, cu pădurile şi jivinele, cu potecile şi ascunzişurile, foşnetul de plai, râurile şi izvoarele, cu Dunărea şi cu brazii, cu glia brăzdată-n hotar şi rodul ei crescut într-o ordine genetică naturală, a unui popor ce-şi sărbătoreşte acum geneza sa, cinstindu-şi eroii căzuţi, apărându-şi vatra, trecutul său istoric, sub o zodie solară, de un început dacic apolinic al neamului „ rânduit în jurul Carpaţilor”, sub semnul lupului… Acestea, va spune poetul, vărsând, în acelaşi timp, din amfora stelară peste versul său „gramul de dumnezeire” au fost „tainele credinţei lui în nemurire, / a fost Decebal şi Sarmizegetusa, / a fost veşnicia. / Şi de atunci, de mult, / de la începutul începutului, / suntem Noi /../sângele nostru-i sufletul acestei ţări, / duhul munţilor, apelor şi câmpiilor /……. /Poporu-i stâncă şi / izvor de viaţă” (Baladă)…

    Interesante sunt balada „La începutul pământului” şi cele exprimate mai sus ca părţi ale „Cuvântului Dintâi ” , înţelesuri cu regăsiri semanticecare în versurile: „ / Atunci, demult, la începutul începutului /au fost foşnetele pădurilor, foşnetele stelelor de deasupra pădurilor, /,foşnetele râurilor ce purtau către mare / dorul de adânc / al munţilor / al cerului /…/ păsările ciuguleau liniştea /înmărmurită pe crengile zilelor şi nopţilor, / alintând oameni şi pământuri ./”…(I), „/ Atunci, demult, / căpeteniile acestor pământuri / îşi spălau tainele vieţii ,/ tainele nemuririi / în spuma murmurilor de izvoare, /întrecându-se în a fi / mai presus decât zeii. (IV)/”. Să ne închipuim şi pe acei oameni zdraveni şi teferi la minte, strămoşii, părinţii şi fraţii , pe toţi cei cărora poetul le sublimează existenţa istorică în versuri imnice, precum : „/În miezurile limpezi, / de-mpliniri. / ochii strămoşilor mei / vieţuiesc. / Strălumină şi dor, / bucurie /din luminile lor / izvorăsc. /Şi din zare în zare, / din albastru, / din galben, / din roşu / se-nfiripă anume / o şoaptă / şi-o alta-i urmează / şi-o alta…/ şi toate cuvântă / în grai de eroi: / din glie / noi creştem prin voi, / slăvită fii în veci, /Românie. /” (Imn).

    Din acelaşi ciclu, „Balade cu soare”, să reţinem şi lunga speranţă de bine a moţilor, din care poetul se trăgea şi revolta acestora prin Horea, exprimată în versurile sale înflăcărate: „Ţara de piatră / mocnea / ca adâncul unui vulcan / în aşteptarea / desprinderii de pământ / Ascunsă-n păduri, /răzvrătirea /îşi ascunde tăişul /pe roşul inimilor / înfierbântate / Munţii îşi despietreau /piepturile / să ascundă / până la vremea sorocului / flacăra vie a răscoalei…./ moţii trudeau / cu frunţile aplecate-n ţărână ./…/stăpânii sorţii lor / şi ai pământului / moştenit odată cu sufletul / de la strămoşi. /……./La cârma istoriei / Horea rânduia / după datini străbune / vadurile dreptăţii, /……../ La Bălgrad, /cu sufletul cât / o Detunată, Horea a frânt roata / cu care duşmanii /i-au măcinat trupul, / despărţindu-l de viaţă. /……../ s-a nuntit / cu românescul infinit. /”(Vuietul)…

    Să reţinem, din glasul orfic şi fluorin al poetului şi din strigătele de luptă către moţi ale lui Avram Iancu, de răzbunare a lui Horea, de a dezgropa „prometeica roată / cu mădularele cioplite / din Abrud, din Câmpeni, din Ţebea./………/ să-i îndreptăm umbletul / după mersul nostru / neaplecat / după vorbele noastre, neprefăcute , / după lumina ochilor noştri / ţintătoare către / vârfurile munţilor /a istoriei…/ ai crescut roditor / copac de lumină / urcând din rădăcină-n rădăcină /”.( Copac de lumină) cadrele structurii lirice ale poemelor sale amprentate cu patriotism şi istorie naţională…

    Din acelaşi volum, nu vom trece peste „Balada cu mineri”, dar mai înainte vom aminti de simplii mineri, subingineri, ingineri, şefi de mine sau de orizonturi, directori de trusturi miniere, pe care poetul, inginer minier, avea a le pomeni cu sutele, numele, faptele, fiind mulţi ani însoţitorii de muncă şi de viaţă ai inginerului minier… Radu Selejan era aici contopit cu subpământul, cu piatra, cu dinamita, cu dalta şi fistăul, ca pe vremea romanilor, cu sfredelul şi ciocanul perforator, cu bezna pură şi întoarcerea la lumină a minerilor culeşi pe trasee din puţurile oarbe ale abatajelor şi numai cu acei scăpaţi de moartea ce-i pândea la tot pasul, de truda grea… Va exclama într-un vers elegiac, de amintiri, poetul: “…Când, azi, / minerii trec, /Pe lângă prunci ,/ ce-n lunci, clădesc / din sclipitor / nisip, tunele ,/ zâmbesc / şi nu le mai / strivesc / ca-n zilele / copilăriei mele” (Baladă cu mineri).

    Că fiecare ceas al poetului este ascuns în piatra şi praful abatajelor de pe filoanele botezate cu nume de femeie din minele Munţilor Apuseni şi ale Carpaţilor Răsăriteni, pe care Radu Selejan în calitate de inginer minier avea să le conducă cu competenţă şi sucess: Barza, Brădişor, Musariu, Valea Morii ,Ruşchiţa, Delineşti, Crâşma, Valea Fierului, Teliuc, Aninoasa, Uricani, Măgura-Tina Neagră, era acolo unde filoanele de aur aflorau pe Măguri cu tina care venea din adâncuri, cu aurul, neagră., în coamele abatajelor şi în galeriile cu rampele puţurilor oarbe, în filoanele aurifere de la Certej şi Săcărâmb, în patrulaterul aurifer al Munţilor Metalici, era acolo de unde nimeni nu putea ieşi din mină la lumină fără să treacă prin purgatorul verificării şi percheziţiei, apoi la mina de talc şi mică de la Voislova…

    Dar destinul de scriitor poet avea să i-l hotărască mina de cupru Leşu Ursului din Bucovina unde, aşa cum se confesa scriitorul, aici a scris multe poezii. Era în anul 1967, şi de aici s-a hotărât poetul să părăsească subpământul şi să se dedice poeziei şi jurnalisticii. Aici poetul şi jurnalistul a început să câştige teren în faţa inginerului, iar Costică Cotoşpan, care era şeful secţiei de cultură a jurnalului „ Steagu Roşu” din Petroşani, ”îi va deschide uşa spre publicistică, uşa prin care Radu Selejan avea să iasă din lumea inginerilor”, la 32 de ani..Pentru că mineritul, se va confesa scriitorul, nu-i oferea omului decât spectrul morţii înainte de vreme, mina fiind un uriaş labirint în care omul, numindu-se miner, rătăceşte într-una… pentru a se juca cu viaţa proprie de-alabirintul….

    Dar o ucenicie a unei vieţii în creaţie era necesară aici, aşa încât, va spune poetul: ”… Înclin să cred că picurul de dumnezeire, picurul de energie care sunt, a trebuit să treacă prin toate acele stări pentru a se purifica, pentru a se transforma, pentru a deveni ceea ce trebuie de fapt să fie, parte a Cosmosului, parte a Universului în permanentă înnoire… Şi încerc să mă văd sus, de tot sus, undeva în piscul cerului, privind pe pământ şi căutând albia secată a vieţii mele, albia care mai păstrează urmele paşilor mei, urmele vorbelor mele, urmele privirilor mele, urmele gândurilor mele, albia-martor a existenţei mele pământene, întru facerea şi refacerea Cuvântului Dintâi.”.Cât de bine şi cât de frumos spus!?.

    Şi aşa se face că, în mare parte, la Radu Selejan reflexiile conştientizării existenţei sale creatoare, sublimate în” mirare” sunt motivul de exprimare a maturităţii copilăriei, cum şi copilăria, o evidenţă a maturităţii sale creatoare… Aceasta este mirarea „muntelui” care încearcă depăşirea trecerii spre un alt munte în spaţiul montanului perpetuu pe drumul dinspre celest, motiv al depăşirii existenţiale, şi nu, aşa cum ar fi fost aşteptat, cel spre celest, decât , cum bine se stie, sustentând laborios pe limaxul literar…

    În acelaş timp, “mirarea,” ca motivaţie ontologică în scriitura selejeniană se defineşte ca element de diagnoză anamnetică a vieţii scriitorului în decelarea unor urcuşuri absconse printr-o voinţă a devenirii, schopenhaueriană, întreruptă doar de raţiunea întoarcerii spre reluarea drumului mirific al vieţii sale eterne. Această reluare, va spune el, este prin „odihnă” dar aceasta nu este aşa cum o memorează Radu Selejan, „pentru a mă odihni, şi ca să privesc în urmă. Mă opresc pentru a mă reconsidera”, spre alte avataruri existenţiale.

    “Mirarea”, la Radu Selejan, este o metamorfoză a maturităţii în încercarea de a atinge „cu luminile ochilor de cuvinte locurile copilăriei”, de accedere la zorii farmecului existenţial, un catalizator al spaţialităţii maturităţii iniţiatice…

    “Mirarea” în memoriile selejeniene este coerentă, urcând ca un filon al devenirii, componentă mentală a destinului scriitorului, un exerciţiu al descoperirii permanente pe domeniul înălţimilor hermeneutice, de intense înnobilare. Pentru aceasta, Radu Selejan avea să reitereze mereu copilăria, nelăsând loc în memorii despărţirii de aceasta şi „de locul de unde am pornit”, spre muntele înalt al vieţii sale creatoare urcat din mit şi denumit de el „soartă”, sfidând surpările, în expresia alegorică a acelei „ceaţă de taine” şi cearta zodiilor.

    Vreme de 14 ani, va declara imperativ scriitorul: „copilăria mea se hrănise cu ea însăşi, se autodevorase, murise în fiecare zi, puţin câte puţin, până când s-a transformat în amintire” şi „ M-am despărţit de copilărie din mers. Ca de un cadavru mumifiat…Pe care cu greu l-aş mai fi purtat cu mine într-o raclă, fie ea şi-a amintirilor…Trebuia să dau uitării multe întâmplări, multe eşecuri şi succese pentru ca să-mi pot construi o adolescenţă în stare să moară pentru triumful tinereţii care venea pe urmele ei ca o umbră”. Dar „copilăria unui pământean”, atunci când mirarea capătă inconsecvenţă în vâltorile unei vieţi geologice, de miner consacrat, îşi poate pierde inocenţa.

    Decapând mineralul memoriei, spre iluminare, spre o viziune euristică cu reflecţii uraniene, faţetele infinite ale mirării devin componente ale aurei divine în arderea unei vieţi celeste prin abatajele galeriilor adânci dedalice ale unui consistent filon poetic, în memorii, parte din axa universului scriiturii sale.

    ” Mirarea” este şi un ecou prelung în abatajele întoarcerii scriitorului în „ţara copilăriei”, la rădăcinile viselor de depăşire a trecerii, izvorând din locurile de taină ale munţilor!.. Dar, ce îi era mai uşor lui Radu Selejan? Să o ia pe poteca „ce începea să urce de-a lungul înaltului cer…”, împingând, cum Ulise, stânca cuvintelor, fără a şti „ce i se poate întâmpla de-a lungul urcuşului” şi nici a coborâşului, sau să rămână în ţara minunilor copilăriei şi să o străbată de la un capăt la altul spre înalt pe ocolişuri!? Tot călătorindu-şi viaţa, cu modestia ce i-a caracterizat-o, el nu a sesizat că prin mobilul mirării sale ajunsese demult în „piscul Muntelui de Taine”, dar nu printr-o abordare telurică, ci printr-o coborâre euristică pe piscul luminii muntelui vieţii de taine, venind din zenit şi spre înălţare, urcarea nemaifiindu-i necesară…

    „Fiecare popas” de-a lungul drumului croit de Radu Selejan pe spinarea „muntelui vieţii” sale creatoare era într-un relief al planului cosmic, al reflexiilor stereo- astrale iar devenirea lui o permanenţă a gândurilor stelare: „săpând în -- carnea – câmpiei spre “Ţara Copilăriei”, privind spre Fata Morgana ce mă urmăreşte ca o taină presimţită…”

    Radu Selejan, „transfug din Ţara Copilăriei la realitate”, a decelat înălţimile cosmice ale munţilor vieţii, survolând cu nava aglomeraţiilor de stele gânditoare, universul unic al mirărilor sale cu consistenţă metaforic-alegorică. Acesta este motivul unicităţii sale în universul inspiraţiilor din spaţialitatea geologic-montană , în coordonate unice, atât telurice plane cât şi zenitale ale unor componente literar- umane. Aceste componente, situându-se mereu în mijlocul lor, scriitorul, l-au conştientizat, l-au reperat şi marcat definitiv ca o referinţă literară, determinându-i reflexii ontologice de factură metafizică ancestrale : „păcătos şi nădăjduind în iertarea păcatelor pe care le-am moştenit împovărat de mirarea păcatului.”…

    . Uşurat, prin spovedanie în memorii, şi-a conştientizat mereu dorinţele, preferinţele, ura şi iubirea prin conceptul de armonie a cuvintelor, în perspectiva iertării ca taină a vieţii izvorâtă din adâncul copilăriei, din mirare, din pipăirea mâinilor şi picioarelor, din simţul auzului, văzului şi vorbirii, din „mamă şi tată, soare şi noapte, vis şi realitate, dorinţă şi împlinire”, multiplicate dialectic şi fenomenologic, panteistice în devenirea unui imperiu infinit al descoperirilor, ca un neînceput din „Ţara Copilăriei”, undeva pe malurile unui râu cu ape sfioase ce curg a lene şi indiferente către niciodată”…

    “Am trăit dominat de versurile scrise de Puşkin”, va recunoaşte poetul, ” Nu poţi fugi de patimi oarbe, nici să te aperi de destin”, versuri cu care se încheie poemul „Ţiganii”… „Şi-am încercat să justific fiecare greşeală, acuzând destinul care este de neclintit”, se va confesa, nu o data, Radu Selejan în memoriile sale.

    Tăierea ombilicului de conştientizare a naşterii literare primare, arehetipale, i-a determinat lui Radu Selejan redevenirea în imperiul scriiturii celeste, al cuvintelor gândite şi lipsite de mirare!… De ce s-a întâmplat aceasta, a fost doar conştientizarea de sine a unei apartenenţe la universal, „la frumosul şi urâtul universului, la sensul creării şi existenţei lui veşnice”, o renaştere spre învingerea limitelor spaţiale şi finitudinilor temporale, acceptând trecerea sa ca un „ascunziş a unor energii primare, dumnezeieşti: „Scorbură celestră era trupul meu pentru un roi de energie generată de Cuvântul Dintâi, forţa care a spus să fie şi virtualul a început să se contureze ca existenţă”… Din acest moment ” mirarea” va pierde poziţiile primare ale copilăriei, pentru a se aşeza definitiv în planul subconştientului selejenean, cu o conotaţie de unicitate şi irepetabilitate în „Ţara Copilăriei”, locuită de un popor de umbre, de amintiri şi incertitudini, de vise veştede, de ambiţii -- sugrumate -- păzită de Adolescenţă” şi , de aceea, va spune: „N-am înţeles niciodată de ce preotul trebuie să mijlocească între mine şi Dumnezeu”.

    De ce în subconştient şi nu în primul plan al memoriilor existenţiale mirarea va rămâne la Radu Selejan cheia ce va deschide mereu universul luminilor creaţiei de taine, numai el va şti, putând oricând cu mare uşurinţă accede la ele.

    Şi e fascinant pentru mine să constat că, de la un an la altul, scriitorul se proiectează tot mai mult în netrecere şi aceasta prin ceea ce a reuşit să creeze de-a lungul unei perioade literare profunde, efervescentă literar, de o intensitate, fertilitate şi consistenţă literare, rar întâlnite la un scriitor la acest sfârşit de mileniu…

    Pentru că puţini sunt creatorii literari care reuşesc cu opera lor să treacă de testul timpului, chiar şi dintr-o perspectivă imediata.

    Dar, Radu Selejan, se pare că a inoculat multiple semnificaţii literare şi reflexii sociale în tot ce înseamnă creaţie intelectuală, atât în lirică, în simbolismul şi gnomica poetică, în proză, în romanele de lung metraj, teatru, în proza scurtă, în memorii sau în publicistică. De aceea , în posteritate pentru el nu mai exista trecere şi tăcere!… El este un artizan al metaforelor simbol, iar eul liric şi-l durează din împletirea intuitivă a sensurilor categoriale… De aceea, creaţia sa, pentru un cititor avizat şi realist rămâne mereu proaspătă, plină de vigoare şi expresivitate, variată prin tematică, interesantă pentru că este constituită ca un sumum a nenumăratelor sentinţe mentale logice ale scriitorului, în variile genuri literare.

    Prin cuprinderea unor teme actuale din problematica vieţii sociale istorică şi contemporană, prin densitatea ficţiunii şi modul de conturare a personajelor, prin abordarea facilă a necunoscutului material şi metafizic, a spaţialităţii în ecuaţia temporalităţii existenţiale, Radu Selejan rămâne mereu prezentului literar ca şi eternităţii. Se observă, în principiul creaţiei sale, o continuă alergare între idealurile şi între iluziile vieţii, toate asigurând o organicitate reflexivă a scriiturii cu valenţe de perenitate, comparabile cu unicitatea existenţialului divin.

    Desigur, amprentele creaţiei sale literare au ajuns să afecteze, în primul rând, toate spaţiile şi timpurile aparţinătoare lui Radu Selejan. Începând cu copilăria, adolescenţa, studiile universitare, desăvârşirea profesională în marele imperiu aurifer al Munţilor Apuseni, ca inginer minier, apoi interesul pentru plinătatea materială şi armonia familială, eforturile sale creatoare se conjugă fericit pe tărâmul literar şi în mediul jurnalismului, la masa de scris şi la catedra universitară, desigur într-un mod sacrificial, cu multe renunţări. Toate acestea, graţie multiplelor sale valenţe intelectuale şi acţionale,care l-au profilat pe scriitor ca model social şi cultural, comportamentul său cotidian, devenind conform cu spiritul armoniilor divine, prestabilite, edenice, un adevărat model leibnitzian, cu tentă metafizică în literatura sfârşitului de mileniu în România şi, desigur, prin mediere, cu tot tot mai multe reverberaţii europene.

    Este clar că Radu Selejan a reuşit să se dureze în literatura română numai prin efortul său intelectual în valorificarea valenţelor sale creatoare native, iar acest fatum îi aparţine în exclusivitate. El singur, cu energii sacrificiale a ars o flacără spirituală sacră pentru mistuirea misterelor şi a rămas lumina, cu adevărat referenţială. Prin fiinţa sa nobilă, prin valoarea scriiturii şi prolificitatea creatoare, prin luciditatea demersului literar şi prin devoţiunea sa socială, Radu Selejan a devenit model ontologic atemporal al universalului cosmic, spiritualizat cu armoniile şi dualităţile sale pentru literature generaţiilor viitoare…

    Prin scriitura sa, cu o evidentă vigoare şi valoare axiologică, Radu Selejan este detaşat de plutonul celor nepersonalizaţi, de acele tipare lâncede, neaxiale, excentrice şi rugoase literar, abuzând de dantelerii pseudo estetice, de vulg şi exibiţionism, într-un cuvânt, de infantilismele pseudocreaţiei. Autorul, deasupra multora, poate fi valorificat de contemporaneitate ca un model al complexului literar.

    De aceea, consider că rolul Centrului de Cultură “Radu Selejan”, condus cu mult sârg şi competenţă de soţia scriitorului, strălucitul profesor universitar dr. Ana Selejan trebuie să fie, pe lângă cel de mediere a creaţiei selejaniene, tot mai mult acela de a impune, printr-o critica docta, modelul original al scriitorului de abordare a creaţiei literare şi de a consolida sistemul literar selejanian” stricto sensu” pe structura căruia să se poată grefa sigur şi facil creaţia literară contemporană a multor lucrători cu cuvântul, în prezent debusolaţi, orbecăind în căutarea drumului luminii…

    Trebuie avut grijă ca opera lui Radu Selejan să se restituie estetic şi sistemic definitiv literaturii naţionale ca fiind o creaţie emoţională, politematică abluţionată de seria bizareriilor infantile, semnificată, în schimb, de peisajele policromatice încărcate cu incandescenţa erupţiilor sale spirituale care, înnobilând-o cu elemente literare şi metafizice care o areolează, îi conferă originalitate şi competitivitate. Se poate exemplifica acest aspect cu proza scurta din volumul „Taina cenuşii de stele”. Aici profeţia privirii unui timp al materiei, ca “rău-prevestitor” …

    În „Cocostârcul albastru”, omul devine sau un simbol al luminii eterne locului sau al uitării lui în neantul thanatic sau una din permanenţele copilăriei senine. Sacralitatea existenţei sale motivează sentimente umane de respect „pentru mântuirea zborului său neostenit”. Zborul cocostârcului este acela de „iscoadă” a unei comori telurice. Cosmicitatea zborului este de acoperire a Lunii, de fluidizare a luminii solare, de abdicare de pe bolta cerească a stelelor care nu „se feresc din calea lui”.

    În viziunea autorului, există o simultaneitate a apariţiei pe loc a omului obişnuit şi deasupra sa a păsării, pasărea personificând autorul. Pe acel om, cu toată voliţia sa ascensională, prin urcarea chiar şi în copacul sub care îşi clădise o colibă, spre a fi mai aproape de cer, de cocostârcul în zborul său şi cu care odată venise, pasărea acesta, „în zboru-I edenic, nu-l va băga în seamă”.

    Radu Selejan va prevedea mereu dilatarea unor spatii existenţiale tocmai pentru a se desăvârşi în ele templele de aur ale genezei divine, unde scriitorul se vrea mereu în interogatoriu… Problema genezei cu apriorismul cuvântului este permanentă în scriitură iar deschiderile criptelor telurice în cosmicitate le realizează prin transcendenţa metaforei şi relevarea mediatului în cuvinte, a cauzalităţilor ontologice, el însuşi făcând parte din divinitate, deoarece cuvintele sale cuvântă numai divinul -- vezi romanul “Nanu”…

    Travaliul său literar, viziunile pozitiviste ipostaziate din implicaţiile sociale, de promovarea valorilor actuale şi istorice în planul social, prin crearea atâtor personaje pozitive, sau opuse acestora, malefice distructive pentru social , el şi-a obţinut în mare parte roadele, locul pe un podium sacrificial, până la martiriul biologic-existenţial, lăsându-se, totodată, adoptat de tot alte locuri încărcate de evenimente reale, valorificând unele personaje istorice, precum Horea, Bărnuţiu, Buteanu, Bălcescu ş.a. -- vezi volumul document “Roata fără sfârşit”, despre „Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan”, cu descrierea testamentară a evenimentelor istorice din zona Munţilor Apuseni din perioada 1784-1785, a eroilor neamului românesc.

    Lumea lui Radu Selejan este de o cromatică socială intense. El nu o inventează, ci o ia aşa cum este ea. De aceea excelează scriitorul în genul literar al reportajului, în receptarea realista a cotidianului cultural, politic şi social, chiar dacă unele dintre aceste reportaje, prin esenţa lor, promovează, dar într-un mod rezonabil, unele ideologii şi doctrine filosofice, astăzi contestate de societatea românească… Tocmai de aceea, imortalizarea unor momente este necesară , ca şi comparative politice şi sociale, pentru promovarea deschisă a unor proceduri de eventuale revizuiri politice, atunci când se cere aceasta sistemelor politice.

    Dacă ar fi să-l încadrăm pe Radu Selejan într-un curent literar sau într-o generaţie de scriitori, într-un studiu de literatură comparată, nu vom reuşi uşor, pentru că el este, prin cantitatea operei şi prin calitatea acesteia, prin vârstele creaţiei, prin descrierea analitică şi abordarea lucidă raţională cu metaforă, fără ficţiuni, a momentelor şi evenimentelor social-politice contemporane şi istorice cât şi prin varietatea genurilor literare abordate, deosebit de alţi scriitori, caz care îi conferă unicitate literară. Tocmai datorită acestui fapt, axiologia operei sale nu se poate valida sau invalida într-o critică estetizată, prin disecţii, demolări şi denominalizări epigonice, neexistând comparabile reale. Reflectând asupra încadrării scriiturii sale într-o direcţie literară, postmodernismul ar fi o soluţie a priorităţii cuvântului selejanian . Pentru că, la Radu Selejan, se degajă din discursul livresc, o structură literară sprijinită pe o infrastructură iniţiatică, ajunsă la arcul de finalizare al sistemului său de coordonate spirituale ale căror soluţii axiomatice cu rezolvare sistemică se vor găsi cu siguranţă în spaţiul hermeneutic, într-o transgresie spre construcţia de temple literare pe fundaţii epistemologice, ceea ce conferă Edenului poetic selejanian siguranţa perenităţii, uzând de recuzita unei consistente culturi, de geniu şi rafinament, în jocul ingenuu al rostirii „Cuvântului Dintâi”, principiul de geniu al poetului.

    Cele câteva referiri asupra genurilor şi speciilor literare abordate de Radu Selejan nu pot constitui decât începutul de imagine în aprofundarea cunoaşterii creaţiei literare a scriitorului , care, receptată din variile reflexii ale faţetelor sale axiologic-epistemologice, din infinitatea semantică a scrierilor sale, din retorica arhetipală colorată de simbolism şi de expresionism şi de lirismul orfic, îi pot asigura creaţiei deplina autenticitate şi consistenţă pe coordonatele majore ale unei scări de valori literare şi de poziţionare a operei literare selejaniene în cadrele reveriilor uraniene.

    Gheorghe Apetroae în Volumul colectiv ” Opera lui Radu Selejan în interpretări critice”, Editura Universităţii Lucian Blaga din Sibiu, 2007

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

ATENȚIE! Nu face aceste greșeli atunci când îți plănuiești vacanța online

Deși avem tehnologia care ne ajută să facem totul mai rapid, timpul nostru pare să fie din…