Tlac, tlac, secundele musca din timp cu limba subtire a pendulei din cutia dreptunghiulara de lemn agatata pe unul din pereti, printre ornamente de hârtie colorata. Ïn încaperea sufragerie a cabanei izolata în vârf de munte, suntetul da iluzia de viu, de animal a carui inima bate calm, departe de zgomotele lumii. Afara, dincolo de geamuri, ninsoarea zgârie întunericul, sfâsiindu-i hainele.

Luminile restaurantului din vale proiecteaza prin ferestre dreptunghiuri galbene peste pulberea alba ce se asterne neostenit. Pâna la ora 0 mai sunt câteva minute. Aici, în cabana izolata, domneste o liniste atemporala. Semanând cu interiorul unui fruct ai carui sâmburi n-au miez.

Stapâna înca pe propria-mi rabdare stau de ore în scaunul  teapan ca într-o strana de biserica. Mestec linistea cautând sa-i simt gustul, liniste pentru care consumasem timp si energie rascolind ofertele agentilor de turism. Ceilalti meseni tacuti, seriosi, îmi par cel putin ciudati în indiferenta cu care-si mesteca fripturile garnisite cu cartofi prajiti.

Fara pocnete de dopuri, fara exclamatii de surpriza se toarna sampanie în pahar, pregatindu-se momentul trecerii peste ani.

Simt brusc  chemarea spaimei o data cu gustul singuratatii ce mi se prelinge pe limba  ca un sarpe spre fundul gâtului, sufocându-ma. Ma ridic din scaunul ca o strana si ma furisez spre iesire, ma strecor pe lânga pereti în vârful picioarelor sa nu atrag atentia. Temere nejustificata, precautie inutila. Nimanui nu-i pasa la fel cum mie nu-mi pasa de singuratatea animalelor din padure. Mai sunt câteva minute. Cred ca daca alerg, mai am timp sa ajung la viata. Deschid usa, zapada se asternuse mult,  oare când ninsese asa, picioarele mi se afunda pâna deasupra genunchilor. Un picior se ridica, altul se cufunda. Luptându-ma sa înving albul acesta pufos în care ma scufund mereu, ca într-o mlastina, ma trezesc în fata unui hau alb, o vale abrupta, pe care n-o vazusem la urcare. Cu atât mai bine îmi spun, va fi mai usor sa-mi dau drumul, ca la sanius, spre luminile restaurantului pe care înca le zaresc printre fulgii învolburati ce vin din toate directiile. Caderea, alunecarea, se frânge brusc, lânga doua brate  de apa, ca doua izvoare, despartite de o limba de pamânt, pe care zapada  se topeste înainte de a se asterne. Nu-mi  este de loc teama, desi în jur  acum e întuneric bezna, ba chiar  zâmbesc în fata  acestei aparitii. Parca-i limba pendulei între cele doua secunde. Ïn lumina slaba, iradiind din albul zapezii, descopar urme de pasi. Pe aici s-a trecut de curând, asadar ma stradui sa calc pe urmele celor care-au  mai trecut.

Pasesc peste primul izvor, ma cufund apoi câtiva pasi prin noroiul cleios, iar un pas peste al doilea izvor si abia cum, privind în jur, descopar ca nu se mai vad nicaieri luminile restaurantului spre care pornisem. Doar un nou urcus, în acelasi alb al zapezii. Cum n-am încotro, încep sa urc. Cu mâinile si cu picioarele ma agat de urme. Ca un animal, în patru labe înaintez spre o alta lumina, albastra laptoasa, ca de gheata. Ajung fara sa stiu cum, în fata unei intrari care nu-i nici usa, nici fereastra. O bolta larga, semanând cu intrarea într-o pestera. Plecasem din cabana cu un gând scurt, nefondat, mai mult o cautare, ma aflu acum în fata unei realitati care-mi trezeste instinctul de conservare. Trec “pragul” lasând urme  în zapada neatinsa. Urme peste care împaratia albului va pune cu siguranta stapânire în curând. Interiorul seamana cu un iglu, doar ca peretii si plafonul nu au stralucirea si luciul ghetii ci par ninsi de o ninsoare care nu tine cont de legile gravitatiei. Ïnaintez usor prin lumina albastrie, laptoasa, ca printr-o pânza de paianjen. De-a lungul peretilor vad lazi mari, ca niste cufere dreptunghiulare de gheata, asemeni lazii pendulei. Ridic un capac, fara sa aud nici un zgomot. Ïnauntru, ocupând tot spatiul, colonii translucide de ciuperci vibreaza usor ca o respiratie.

-Ai gasit?  aud  de undeva din spate o voce care seamana bine cu vocea tatei. stiu ca tata e de mult mort, dar nu mi se pare  nefiresc. Nici nu simt nevoia sa ma întorc sa vad de unde vine sau daca cineva se mai afla aici. Toate par la locul lor, în încaperea acesta si lazile si ciupercile si eu, chiar si vocea tatei, aceiasi, cea care ma striga când colindam împreuna dealurile si când fiecare ciuperca aparuta în cale era sarbatorita ca o izbânda.

-Am gasit, soptesc, numai ca nu le cunosc. Nu stiu daca sunt bune, spun apoi, si încerc sa ating una, dintr-un buchet. O senzatie stranie de repulsie ma cuprinde la contactul cu materia aceea tremuratoare, umeda si rece, frângându-se prea usor sub degetele mele.

-Nu sunt otravitoare, poti sa le gusti, mai aud din spate vocea tatei.

Culeg ciuperca frânta din buchet si o miros, asa cum o faceam altadata în padure, când cunoasterea statea în cumpana. Musc apoi din ea, asa cum tot alta data muscam din pâinea pamântului. Nici pâinea pamântului, ciuperca aceea moronie semanând cu mânatârca, dar fara “buretele” de dedesupt, cu gust fad-amarui, nu-mi placea. O mâncam, pentru ca asa ne învatasera parintii, ca e buna cruda si ca e hranitoare. Nici ciuperca  asta nu-mi placea, seamana cu o bucata de gelatina rece. Mâncând simt gelatina alba curgându-mi prin trup asemeni sângelui pâna devin tulpina alb, mijlocul unor alte tulpini ce cresc  din mine ca niste ramuri, pulsând usor în transparent alb albastrui. Ma simt vag, abia acum, ca nu-mi place locul acesta si simt în acelasi timp cum sunt gata sa-l accept ca pe un dat, dincolo de împotrivire.

O mâna straina ma atinge, la fel cum facusem  eu mai devreme, o mâna straina ma rupe de colonia de ciuperci careia eram gata sa ma ofer. Apoi, sub rasuflarea calda simt dureros coltii acelei fiinta muscând bucati din trupul meu cu limbi de foc. Tlac, Tlac, palme puternice îmi lipesc obrajii.

– Ma doare, spun greu de parca cele doaua cuvinte ar fi bolovani pe care trebuie sa-i împing afara din gura cu limba.

Ïsi revine, aud si apoi alte mâini îmi framânta trupul, aducând în el caldura o data cu durerea.

-ïsi  revine, aud  si apoi alte mâini îmi framânta trupul, aducând în el caldura o data cu durerea.

-Hai, hai, deschide ochii, vino-ti în fire, macar o multumire sa avem, daca tot erai gata sa ne strici revelionul.

Cine naiba te-a pus sa umbli singura noaptea, prin munti?

-Eu?

-Da cine, noi? Sa nultumesti câinilor si paznicului de la cabana care te-au gasit aproape îngropata  în zapada, putin dupa miezul noptii.

-Ee, unde-i, întreb  din nou, mestecând  cu greu cuvintele.

-Pe aici, pe undeva, bea o tarie. Ai face bine sa iei si tu o înghititura, ca pâna vine salvarea pe viscolul asta…

La ce bun sa le explic tinerilor astia pe care-i vad bine  acum, frumosi în tineretia lor, cu toate pieptanaturile lor aiurite, cu cerceii lor în urechi, cu lanturi la mâini si la gât, frumosi în veselia lor putin agitata, ca nu de paznic întrebam au ci de tata. Apoi, bautura pe care  mi-o strecurau în gura cu lingurita pe care-o simteam iute, ca ardeiul, îmi molesea treptat trupul si-mi limpezea mintea de albastrul acela laptos în care mai pluteau vag voci, altele decât ale lor si ciuperci translucide pulsând gretos.

Stefania OPROESCU

CARACATITA

Aproape de centrul orasului, o strada curbata semanând cu spinarea unui arc, pastrând înca aspectul de vechi, atrage atentia la fel cum ar atrage o poza îngalbenita de vreme într-un album cu poze color. Când pe dreapta, când pe stânga, santuri sapate probabil  pentru canalizare, cu mormanele de pamânt scurgându-se o data cu ploaia pe toata suprafata strazii, din gard în gard, par parasite si vesnice. Gardurile vechi cu scânduri de un cenusiu-verzui, aplecate, în mare parte putrede, îngradesc curti în care  iarba creste nestingherit pâna la brâu împreuna cu buruienile printre ciresii de mai, caisi batrâni si tufe de liliac. Dincolo de ei, ziduri de case cu varul cândva alb, acum scorojit, cu acoperisuri de tigle sau table înegrite de timp. Case mari, înalte, cu trepte din piatra tocite si crapate, case ce vor  fi fost cândva mândria proprietarilor. Ferestre si usi închise, în spatele carora banuiesti vag figura unui batrân firav în semiîntuneric sau a unei batrâne cu par alb aranjat “permanent”, de sub al carei capot se zaresc solduri late si picioare descarnate, bând cei în timp ce proteza clantane pe marginea canii soioase din mâna atinsa de Perkinson. si oftaturi, în care nu mai prind contur nici macar aduceri aminte, doar un prezent ce pare încremenit, asemeni strazii.

Undeva, cam la mijlocul curburii, o pata de rosu strident, proaspat contrasteaza cu mantela de verde dimprejur. Este de fapt o copertina rosie specifica tarabelor sau micilor magazine particulare, pe care scrie cu alb Casa Blanca, atârnata deasupra treptelor vechi din piatra ale unei case ce se deschide direct pe trotuar. N-ar fi nimic deosebit daca în jur erau altele, asemanatoare. Asa, seamana mai mult cu scena unui circ ambulant în spatele careia urmeaza sa fie descoperit un mister de genul femeia sarpe sau monstrul cu doaua capete.

Curiozitatea ma poarta aproape fara voie pe trepte, pâna în dreptul usii de lemn, vopsita în alb. O usa care nu spune nimic, cu clanta obisnuita. Pun mâna pe ea dar nu îndraznesc s-o deschid, seamana prea mult cu usa unei case oarecare în care sunt gata sa intru fara a fi poftit. M-as fi simtit mai bine daca descopeream butonul unei sonerii sau  un mâner gros de metal prin care sa-mi anunt sosirea. O alta teama  însa ma împinge din spate, poate m-a vazut cineva, cine stie, ori dinauntru ori din afara, cineva care poate lua în râs nehotarârea mea, asa ca apas clanta care se deschide usor si ma aflu deja într-un hol îngust si înalt. O încapere goala cu mai multe usi albe, tot din lemn, separate între ele prin oglinzi, de aceiasi marime. O clipa de nehotarâre, în care mai am timp sa strecor înapoi, prin usa pe care tocmai am intrat. Dar nu, nu mai am timp pentru ca una din ele se deschide imediat si apare un tânar sters, îmbracat în pantaloni negri si camasa alba, care ma invita cu un zâmber profesional, deschizând o usa laterala spre o alta încapere ce seamana cu sufrageria unei case obisnuite. Doar ca în loc de o singura masa sunt patru, mari, rotunde, înconjurate de scaune. Un covor cenusiu acopera în întregime dusumeaua, peretii sunt albi, var alb acoperind imperfectiunile lasate de timp, fete de masa albe si scaune tapitate cu stofa rosie. si multa liniste în care nu se aude nici zgomotul pasilor. N-am reusit înca sa aflu ce vreau, am o senzatie de amorteala nici placuta nici neplacuta, parca ma aflu în anticamera dintre doua lumi, într-un spatiu de trecere între prezent si trecut. Pasesc usor, cam sters de imponderabilitate si iau loc pe un scaun, lânga fereastra. O fereasctra mare, întinzându-se aproape din perete în perete, cu pervazul jos si tocuri din lemn, vopsite tot în alb. Chelnerul îmi aduce cartea cu  menu-ul si se retrage discret. Parca as fi pe scena unui teatru unde se respecta regulile, chiar daca în sala e un singur spectator. Deschid menu-ul si descopar citindu-l atent sortimente sofisticate, pretentioase, de local de lux. La fel de usor cum a disparut, chelnerul se apropie asteptând. Nu sunt un fan al excentricului dar curiozitatea ma împinge sa rostesc întrebator, zâmbind ironic “Caracatita?” Raspunsul,  scurt si sigur ma deruteaza. “-Da, o portie? Recunosc, nu ma asteptam, mirarea ia locul ironiei.  “Caracatita? Caracatita adevarata? “Da”, doar atât, da, raspunde chelnerul cazând apoi iar în mutenie. Continui cu miarea “Bine, dar cum de aveti aici, caracatita? Nu vad prea mare aglomeratie, asadar, pentru cine?” “Avem exact câta trebuie, pentru cine doareste asa ceva”. “Sigur”, ma umfla râsul “probabil ca aveti una într-un acvariu, din care taiati câte un tentacul si asteptati sa se regenereze, nu? Chelnerul e prea tânar, prea sters si prea lipsit probabil atât de o scoala a meseriei asa cum trebuie cât si de experienta unui local  mereu plin cu întreaga fauna bipeda. N-are replica, iar eu simteam nevoia sa vorbesc. Primesc în schimb acelasi zâmbet care se voia profesional  dar în care sesizez si o nuanta de iritare. “Bine”, cedez, “o portie”! “De baut?” “Apa minerala” spun pentru ca n-am chef sa beau, de fapt nici sa manânc dar am intrat deja în spectacol, de buna-voie si m-am hotarât sa-l las sa se desfasoare de la sine. Aduce o sticla de ½ litru apa minerala, îmi toarna în pahar, dupa care se retrage iar, dupa “cortina”. Ma simt stingher, n-am ce sa fac, îmi aprind o tigara si privesc în jur. Aceleasi mese, patru, aceiasi pereti varuiti în alb, si câteva aplice situate sus, aproape  de plafon. Ma ridic si privesc afara pe geam. Strada cu  noroi, casele de vis-a-vis din spatele gardurilor, o miscare ca-ntr-o ilustrata. Ïntr-o nemiscare stau si eu privind cerul pe care  nori vinetii prin noante de roz-violet de la soarele ce tocmai apune în partea cealalta. Ma aflu într-un spatiu atemporal si ma gândesc daca as putea fi tot aici, în urma cu o suta sau chiar mai mult de o suta de ani. As putea fi o caracatita, înotând într-o tranzitie provinciala, mai lenta, mai domoala prelingându-se în ambele sensuri. Ma asez pe scaun si astept sa se întâmple ceva. Sa se ridice cortina, sa se schimbe decorul. Brusc se aprinde lumina din aplice, lumina stearsa galben-rosiatica valurind prin semiântunericul  de dinainte. trul se misca în valuri, peretii asemeni, ca priviti printr-un acvariu, în care misca o vietate. Apare o lustra veche, atârnata de o tija metalica lunga si subtire, cu multe brate în care ard lumânari. Ïntr-un colt o soba de teracota alba, lânga ea un bufet cu vase, pahare si bibelouri, geamurile din draperiii, groase de catifea visinie, dusumeaua de scânduri vopsita în aceiasi culoare este acoperita de un covor gros, de lâna în care culorile s-au amestecat cu praful. O canapea mare si comoda din piele neagra lucind  de purtare, rafturi cu carti, o masa, un scaun, un radio vechi, cu baterii. O seara oarecare, într-un timp oarecare, într-un oras oarecare…

Visarea îmi este întrerupta brusc de soneria unui telefon celular care  sparge  imaginea valurind-o, ma simt aspirat, împins cu putere în scaun. Sunt iar în camera cealalta, cea cu patru mese, cu aplice raspândind lumina galbuie din partea de sus a peretilor. Ïn jur, mesele sunt ocupate de barbati cu forme mai mult rotunde, cu vârsta nedefinita între treizeci si saizeci de ani îmbracati în costume cu nelipsita cravata. Dar femei? Nu. Oras de provincie. Timpul? Telefoanele celulare suna când la o masa, când la alta, cu semnale diferite. Recunosc semnalul telefonului meu, îl deschid, în timp ce chelnerul îmi pune în fata farfuria în care presupun ca se afla comanda mea.

O voce ragusita, metalica, repeta mereu, doar doua cuvinte “nu mânca, nu mânca, nu…”. Probabil o gluma, cineva cunoscut m-a vazut intrând si face o gluma. Ïnchid telefonul, îl pun în buzunar si manânc. Nu-i buna, nu-i rea, mi-e indiferenta. Ïn jur barbatii manânca, beau vin, beau bere. Par prezenti, dar nu sunt. Conversatii întrerupte de convorbiri personale si telefoanele suna iar si iar. Vad cum costumele lor încep sa-si schimbe culoarea, devin uniforme, în aceeasi culoare roz rosiatica, mâinile încep sa se subtieze si sa creasca ondulându-se, acoperindu-le fetele. Tentacule în miscare, apucând paharele de pe mese si varsându-le direct într-o fanta situata în mijlocul burtii, tentacule rotind telefoanele celulare spre aceeasi fanta. Ïncep sa-mi simt stomacul întorcându-se pe dos si mi-e teama sa ma uit în jur, de teama sa nu vad acolo, în dreptul lui aceeasi fanta.

Mai am timp sa ma întreb daca ei, ceilalti vad acelasi lucru sau daca telefoanele lor transmit acelasi mesaj. Las repede banii pe masa si ma reped spre usa prin care am intrat ca sa nu risc sa-i ofer chelnerului odata cu plata si caracatita înapoi. Trec iar prin holul de la intrare ca printr-un tunel al timpului. Afara, se mai zareste putina lumina. Strabat cu grija trotuarul noroios pâna la coltul strazii, umbrita de copaci înalti. E caldut, trul este nemiscat, mirosind dens si greu amarui a flori de castan. Traversez parcul si urc scarile blocului în care locuiesc. Ïnchid usa, aprind lumina. E putin trecut de ora 20,00. Sper sa mai prind ultimul buletin de stiri. Deschid televizorul pe TVR1. Tranzitie, câini comunitari, greve sindicale, noul calcul al pensiilor, o comunitate de tigani si-au angajat body-guarzi români, copii maltratati de parinti, trafic de droguri, vize Schengen, revista Hustler, primul turist în cosmos, primele fiinte umane modificate genetic, G.Busch Junior lanseaza proiectul “scutul national antiracheta”, presedintele Iliescu lanseaza scula care sa proceseze ideile…

O fi bine, o fi rau…

A mai trecut o ora, eu sunt normal, sau, cine stie…

Stefania OPROESCU

BILA MAGICA

Se schimba vremurile peste noapte, se schimba oamenii, mai încet, pastrând obiceiurile care devin traditii. Orasul a crescut ca balaurul din povesti, în sus, în lung si-n lat, hranindu-se cu foc si respirând oameni. Respira rar si constant, sanatos, pus pe viata lunga. Inspira seara îndelung, pe saturate, expira dimineata rapid, zgomotos, prin mii de nari, oameni. Doar muntii au ramas la locul lor. si ogoarele, au ramas la locul lor. si au ramas si oameni la locul lor sa pazeasca vesnicia.

Într-o margine de oras, artera asfaltata, plina de hârtoape leaga prezentul de trecut. Ea vine dinspre Nord si este înca poarta de legatura cu satele si muntii. La intersectia cu Strada Mare, pe un loc viran a fost cândva oborul de vite. Ani de zile taranii îsi aduceau aici vitele si cerealele sa le schimbe pe care si pluguri. Dar vremurile s-au schimbat si taranii n-au mai fost stapâni pe vitele lor. Atunci ei au vândut pe ascuns vite, în pachete mici, de câte cinci kilograme, fireste, nu în Obor. si astfel taranii au devenit „infractori” iar oborul de vite, a ramas simplu „la obor”, locul unde taranii vindeau rar, ce mai puteau vinde.

si iar vremurile s-au schimbat si, „la obor” a devenit talcioc. Vitele nu mai au aici nici loc, nici cautare. Oalele, cratiti, galeti, blugi turcesti, electronica occidentala învechita, fiare de calcat, fierbatoare, margele de peste Prut contra haine, de piele, blanuri, dolari, bomboane, motociclete, ciocolata, piese de schimb, haine vechi, haine noi, medicamente si câte altele devenite tentatii prin absenta îndelungata.

Nu cumpar, nu vând. Ametesc doar facând slalom printre gramezile de oameni înghesuiti pe produsele mai ieftine sau mai cautate. Parasesc îngândurat împrejmuirea prafuita si plina de resturile unei civilizatii cu iz cosmopolit, când atentia îmi este atrasa de marfurile neobisnuite expuse de o batrâna într-o margine, spre iesire. Neobisnuite atât prin vechime cât mai ales prin totala inutilitate. Un capac de oala ciobit, o tigaie de tuci cu peretii crapati, un rest de funie roasa si scamosata; un fund de lemn subtiat de multa întrebuintare, un ceainic înegrit de folosire, o pipa roasa la mustiuc, un clopotel de argint si alte doua obiecte pe care nu le pot defini. Privesc la batrâna înfofolita cu tulpantul negru pâna sub nas apoi din nou la obiecte, pe rând si pe îndelete. Nu pare a ma baga în seama, indiferenta si inutila ca produsete expuse direce pe jos. Intrigat de­ atâta nepasare caut sa-i aflu restul.

-De vânzare maica, toate astea?

-De vânzare, tinere!

-Dar asta, ce-i? iscodii aratând cu degetul, spre forma sferica ruginita.

-O bila magica, maica!

Raspunsul se potrivea cu batrâna, cu obiectele.

— Bila, bila, c-o vad si eu, dar de ce magica?

Îndeplineste trei dorinte celui care o cumpara, ma lamuri batrâna cu calm.

As fi putut sa plec acum zâmbind. Zâmbeam cu adevarat, ma bucuram de acest ireal ca de-un dar, în atâta realitate care ma sufoca. si nu plec, legându-ma ca un copil de înrebarea „si mai departe”?

– Pai de ce n-o folosesti dumneata? continuai, ferm convins ca batrâna avea ea însasi nevoie de ea.

– Mie mi le-a îndeplinit. Pentru mine nu mai are putere. Numai cel care o cumpara poate sa-i ceara trei lucruri, dar numai trei, pe care le îndeplineste, si gata. Apoi trebuie vânduta. Eu am cumparat-o de la… Da’, pentru tine tinere n-are nici a importanta de la cine am cumparat-o. Dac-o vrei, o vrei daca nu, nu.

– si de ce n-ai vândut-o pâna acum? Cu asa comoara, faceai o avere…

– Ei asta e. N-o vrea nimeni.

– De ce? E asa scumpa?

– Scumpa? Nu stiu. Eu cer pe ea pretul pe care l-am dat. Numai asa îsi pastreaza puterea. Dac-o vrei, va trebui sa te legi ca-mi vei purta de grija pâna la sfârsitul zilelor. Apoi, vazându-mi uluirea si nehotarârea adauga cu graba:

– Nu te speria, nu mai am mult. Am trecut de multisor de suta.

Din zdrentele cu care era îmbracata îi vedeam doar mâinile. si parca n-aveau amprenta scurgerii atâtor ani. Isteata batrâna, isteata. Caut s-o încurc, scotocindu-ma dupa bani.

– Dar în palma stii sa ghicesti, matusa?

– Nu, îmi raspunde sec.

– Nici în carti?

– Nici. si da-mi pace. Vrei, bine, nu, bine, si vezi-ti de drum.

Vazând ca nu plec, se ridica, asterne o cârpa care pare sa fi fost cândva o fata de masa, si strânge în ea cu grija obiectele. Abia acum, privind-o, ma cuprinde nedumerirea. Fiecare obiect în mâinile ei pare cu adevarat o valoare, poate dupa felul cum le atingea poate dupa potriveala dintre mâinile ei si vechimea lor. si îmi face placere sa privesc armonia aceasta si o urmaresc atent, dorind sa pastrez în minte momentul. Cu dibacie, batrâna alcatuieste o bocceluta, o atârna pe-un umar si da sa plece.

– Stai, nu te grabi. Poate facem târgul, încercai eu s-o opresc.

-De grabit nu ma grabesc, dar sunt prea obosita si prea flamânda pentru a-mi mai pierde timpul printre picioarele natarailor astia. Ma duc sa-mi fac rost de ceva ale gurii.

-Mergem la mine, ma hotarâi brusc, îndemnat de curiozitate.

-Bine, conveni ea sec, urmându-ma.

Mergem alaturi, eu urmarind-o din când în când cu privirea, ea, linistita, muta; destul de sprintena pentru anii pe care si-i declara.

– Nu spui nimic, matusa?

– Nu. Am spus multe, mult prea multe în viata mea, acum nu mai e nimic de spus. Mai am doar un gând, dar nu-i timpul sa-l afli. Decât doar daca facem târgul.

O las în pace. Poate-i obosita. Poate-i fiamânda. O sa manânce si-o sa se odihneasca. Nu poate sa taca la nesfârsit. Ma dusesem în talcioc cu dorinta de-a cauta un subiect. Aveam subiectul cu mine. Poate-i nebuna. si daca-i nebuna tot subiect ramâne.

Am ajuns. Paseste în lift fara sfiala, ca si cum ar fi fost obisnuita cu astfel de lucruri. În spatiul strâmt, pret de opt etaje, simt mirosul cunoscut din depozitul de carti vechi, din biblioteci si din muzee.

Descui usa si intram în garsoniera mea înghesuita. Abia acum îmi dau seama ce mult seama­na locul acesta cu cel pe care abia l-am parasit. Minus cumparatorii. si nici batrâna nu venise sa cumpere, ci sa vânda. Cauta cu privirea un loc liber, îsi lasa jos legatura si-si scoate tulpanul dând la iveala un chip surprinzator de palid si nefiresc de tânar. Nu ca ar fi fost vorba de o femeie tânara. Parea suprapunerea a doua masti transparente, una tânara si una batrâna. si parca putea sa fie pe rând când una când alta.

– Sa vedem ce gasim de mâncare, rostesc eu,îndreptându-ma spre bucatarie.

-Stai locului tinere. N-am asteptat niciodata sa-mi bage cineva în gura. Ma descurc singura. si a plecat în bucatarie, atât de firesc încât daca n-as fi stiut despre cine e vorba as fi fost tentat sa cred ca îmi cunostea rosturile casei, dinainte. Am lasat-o în voia ei si m-am multumit s-ascult zgomotele facute între peretii îngustei mele bucatarti. Ma obisnuisem sa le aud. si ma simteam bine, de parca batrâna venise sa-mi poarte mie de grija si nu invers. Apoi zgomotul înceta.

-Hai, vii?

Pe masa erau doua cani cu ceai, putina brânza într-o farfurie si câteva felii de pâine. Era, de altfel cam tot ce aveam. Fara un cuvânt m-am asezat lânga ea, privind-o cum îsi misca falcile molfaind pâinea pe care o înmuia în ceai. Buzele ei se strângeau într-un fel de punga, semn ca nu mai avea nici un dinte de care sa se poata sluji. Din când în când ofteaza si molfaie mai departe. Când a terminat a sters cu grija masa cu podul palmei si a sorbit firimiturile culese. Apoi s-a ridicat si a spalat farfuria, cana si furculita. Am privit-o în tacere tot timpul nevenindu-mi a crede ca traiesc o asemenea istorie.

– Gata. Acum putem face târgul. Daca am asta în fiecare zi îmi ajunge, îmi spuse scuturându-si palmele una de alta, cu multumire.

-si cum o sa dormim? am întrebat mai mult pentru mine, pentru ca într-adevar nu vedeam nici o solutie.

Stefania OPROESCU

 

POEM DE IARNA

Degetele de la mâna dreapta sunt calde. Suflu, cu jumatate de gura, în gemul înghetat, apoi frec încet, cu degetele, iar suflu si iar frec, destul cât sa dezghet un rotund cât un ochi. Atât îmi ajunge sa privesc fara, Un singur ochi, celalalt e închis. Obrazul cazu si gura strâmba. Mâna si piciorul stâng sunt moi ca hainele goale. Cu mâna dreapta mânui greu caruciorul. Traiesc asadar, cu jumatatea dreapta. Medicii spun ca traumatismul cranian nu mi-a afectat si procesele psihice. Constat si eu ca stau bine cu memoria, atentia mi-a ramas treaza si totusi, cu gândirea s-a întâmplat ceva. Astfel nu pricep cum m-as fi putut acomoda cu noul – “eu”. La început tineam pe noptiera o oglinda, în care ma priveam de câte ori ma trezeam din somn. si ma trezeam des, în ciuda medicamentelor, si de fiecare data speram sa ma vad asa cum aratam înainte. Nu ma puteam ridica din pat, dar nu asta ma sperie. Hidosenia chipului era obsesia, mai ales când primeam vizitatori. Veneau des atunci, si colegii si prieteni si Irina… Era tandra si plina de atentii, de fiecare data îmi aducea ceva care spera sa ma încânte, o floare mica, albastra, rupta din parc, sau un volum nou de poezii…sau ultimul tablou pe care-l pictase pentru mine, ma saruta delicat pe obrazul drept  sau pe coltul drept al gurii, dar eu erau ursuz, nimic nu-mi convenea, tipam si rânjeam strâmb, îmi era ciuda ca ea nu se supara ca altadata, nu-mi raspundea taios si n-o mai simtieam tovaras, se transformase într-o sora de ocrotire, plina de rabdare…

Mai târziu am învatat sa ma târasc singur pâna la carucior si astfel, plimbându-ma prin casa, am uitat de oglinda. Nu ma refeream la viitor, nu ma gândeam la trecut, era un exercitiu greu, mai greu decât gimnastica la care ma supunea profesorul, singurul care ma mai vizita regulat. Era tânar si sigur avea nevoie de bani. Bani îi dadeam si mamei Ioana, care îna ca ea ar fi venit sa-mi aduca de mâncare si sa-mi faca curat si daca nu i-as fi dat, era femeie batrâna si n-ar fi lasat-o inima sa ma  stie flamând, caci drumul ei pâna la Dumnezeu era scurt si nu mai avea timp de rascumparat greseli.

Dar azi mama Ioana n-a venit si ma gândesc la viscolul pe care l-am auzit toata noaptea si ma gândesc ca nu s-o încumetat sa iasa afara, sau sa nu fi patit ceva.

Prin ochiul dezghetat de geam privesc cu greu strada si am impresia ca iar l-a acoperit gheata, sau ca eu nu vad bine. Daca m-as putea ridica în picioare, as privi prima jumatate de sus, care înca n-a înghetat, dar asa,n-am încotro si insist cu aburul gurii si iar cu degetele…

…Dar ochiul meu a vazut bine, afara totul este de sticla si trotuare si strada, si copaci, gardul viu din fata blocului s-a transformat în ornamente, iarba seamana cu turturi de gheata, salcia pare un candelabru, oamenii merg greu, calcând cu atentie ca pe un patinoar strângându-si si hanele la gât si înaintând aplecat, sa taie vântul. Atunci am vazut-o.

cu haina de blana cenusie descheiata, cizme scurte, tot cenusii, cu parul tuns scurt, fara caciula si fular. Nu mergea, se juca cu vântul, cu gheata, plutea, privea în sus primind viscolul ca pe o boare calda, de primavara, mângâia cu palmele goale trunchiurile sticloase ale copacilor. Nu-i disting chipul, doar parul scurt ce se zbate în iuresul vântului…

ïn fata casei mele se opreste, priveste atent, se pleaca si culege ceva, în palma, privind îndelung.

Cu greu împing fereastra înghetata, hotârât sa sparg geamul daca nu reusesc. Surpriza n-ar fi fost mare, caci zgomotul fefestrei deschise a facut-o sa tesara.

Ce-ai gasit?

Uitasem de mine, de chipul si glasul meu, strâmb, din gumatate de gura.

N-am luat nimic, raspunde pierita. Am gasit o floare…o panseluta…Uite-o, o vezi?
Dar tu ma vezi pe mine? Rostesc cu greu, mestecând cuvintele ca pe bolovani…

Priveste spre mine si tace, cu minunea ei în palma deschisa. Un cubulet de gheata, în care, probabil, fusese închisa o floare…

Se întoarce si pleaca, la fel cum venise, plutind, sfidând viscolul si ochii mirati ai trecatorilor.

Nu mai pot sa închid fereasctra, dar nu-mi pasa. Mama Ioana vine târziu, gâfâind si blestemând urgia de afara ca s-o ia înainte bombanelilor mele. Ma gaseste aproape înghetat, sunt dispus s-o ajut eu, nemultumitul, cu “satiosul”, si porneste la treaba mormaind ceva despre lumea care “s-a întors pe dos”

si ochiul meu drept râde, ascunzând în el taina pe care nu o cunoaste mama Ioana, nici colegii care vin rar si ma-ntreaba, din politete -de ce nu începi sa scri?

Nu le spun ceea ce numai ea va trebui sa stie, ca azi, dupa atâta amortire, am scris primul poem al iernii, pentru ea, si ca de azi traiesc, asteptând sa treaca pe sub geamul  meu, sa-i dau ceva sa-i tina loc de floare, ei, floare a iernii…

Stefania  OPROESCU

BILA MAGICA

urmare din nr. trecut

­- Acolo unde ai dormit, vei dormi si de-acum încolo. Cât despre mine… ti-am spus ca atât cât mi-ai dat îmi  ajunge în fiecare zi.

In fiecare zi, pâna te vei hotarî. si te vei hotarî greu. Fiindca nu ti-am spus totul. Din trei dorinte îti vor ramâne doua. Una trebuie sa mi-o darui mie. Sa-i  ceri bilei sa-mi sfârseasca zilele. În rest, esti liber sa-i ceri ce vrei.

– si tot nu vrei sa-mi spui de la cine  ai cumparat-o?

– Nu. Am mai gasit curiosi. si ei au vrut sa stie. si când le-am spus m-au  alungat. M-au crezut nebuna. Nu mai  vreau sa repet greseala. Tot ce pot sa-ti  spun este ca am cumparat-o de la un om important si cunoscut de toata  lumea. Care a avut nefericirea sa piarda pe cineva foarte drag. Nu este vorba de  femeia iubita. De asta multi s-au consolat. Fiica si-a pierdut-o. Unica fiica.  si fiind un om cu multa stiinta, a pornit  s-o caute acolo unde era. In nefiinta.  Cautând a gasit tot felul de oameni si tot felul de lucruri. Printre care aceasta  bila. Când l-am cunoscut, eu eram tânara si el batrân. L-am iubit si nu l-am  iubit atât de mult încât sa-i ofer izbavirea. L-am îngrijit si a murit ca orice muritor. De asta vreau sa te rog sa întelegi ca nu mai pot îndura. Eram  tânara si necunoscatoare în ale vietii. I-am cerut bilei sa fiu bogata. I-am cerut  sa fiu frumoasa. I-am cerut viata vesnica. Am fost frumoasa, am fost bogata. Toate s-au dus. Vremurile se  schimba, oamenii se schimba. Nu mai e locul meu aici: si nu pot sa mor. Pe  omul acela nu 1-am putut ajuta. Nici nu stiu ce i-a cerut el bilei si ce aceasta i-a daruit. Eram din vremi diferite. El cu a lui eu cu a mea. Acum noi suntem din vremuri diferite. Eu cu a mea, tu cu a ta. Asculta-ma cu atentie. Da crezare spuselor cuiva care a trait multe si a aflat multe. Înainte de a te lega sufleteste, ia bila în mâna si rosteste dorinta, pentru mine. Asculta-ma. Legatura sufleteasca nu împiedica cu nimic disparitia, când îi vine timpul. si viata merge înainte. Îti ofer ce nu-i este dat fiecarui om sa întâlneasea. Scapa-ma de povara lacomiei mele si traieste-ti timpul tau.

O priveam si n-o puteam întelege.

Cum sa-i doresc disparitia? Iar daca n-o  fac, cum va putea suporta consecintele unui contract atât de împovorator?

– Mai bine ma las pagubas, am  rostit ca pe-o sentinta hotarârea de a renunta la tot.

Femeia ma privi îngrozita. Ochii se  dilatara brusc, gura i se deschise implorând fara cuvinte. Apoi rosti:

– Te credeam mai tare, tinere, mai  barbat. Priveste. Vezi aceste cicatrici?  Sunt urmele ranilor pe care mi le-am  provocat dorind sa ma sinucid. si sunt  doar o biata femeie. Iar dumneata, nici macar sa împlinesti o dorinta nu esti în  stare?

Îi privesc cicatricea de la gât si pe cele de la mâini, dorind sa nu fie  adevarate.

– Numai disperarea m-a împins  pâna aici. Am cunoscut mii de barbati,  am risipit averi fabuloase, dar nu mai pot îndura. Priveste, ma îndemna ea  desfacându-si bluza sub sânul stâng, o alta cicatrice statea, dovada a altei  încercari de sinucidere. Aici, spuse ea, am descarcat toate gloantele pe care  le-am avut, pâna când am obosit. Fara nici un folos. Am ramas aidoma vârstei  la care am încheiat contractul. Doac ca  mi s-au schimbat putin trasaturile. Sunt  acum, dupa o lunga perioada de înfometare. Încerc pentru a nu stiu câta  oara sa mor de foame. Am peste cinci luni de când nu manâc si nu beau. Azi,  am simtit ca dumneata ma vei salva. De  aceea am mâncat. Vreau sa parasesc  lumea asta fara chinuri. Glontele mi-a iesit din trup lasând urme si dâre, briciul mi-a taiat beregata îndurerându-ma fara folos. Mi s-a confiscat averea de  multe ori si atâtea averi au venit fara veste peste mine. si acum sunt bogata. Am multe acareturi la care am renuntat, multe valori si hoinaresc prin lume  nevrând sa ma ating de ele. Ma-mbrac în zdrente sperând sa stârnesc mila.

– Atunci pleaca si bucura-te de  bogatia si nemurirea ta, i-am zis  îngrozit.

– O, nu! striga ea. Nici nu stii ce  înseamna sa porti în cuget povara unei  existente nedorite. Am vazut atâtea nedreptati, am stat la capatâiul atâtor  muribunzi, încât am pierdut dorinta de a fi. Dar de-acum gata. Simt ca ma poti  ajuta. Nu-ti cer decât sa folosesti o dorinta pentru izbavirea mea. Îti mai  ramân doua fara nici o plata.

– si daca refuz?

– As putea sa te silesc. Sa stau pe capul tau pâna tu însuti vei pieri. Am  mai facut asta. Dar stiu ca esti bolnav.  Tu înca nu stii. În curând vei afla. si vei  dori sa te vindeci sau sa mori numai sa scapi de durerile care te vor chinui  îngrozitor. Atunci vei avea nevoie de mine.

– Spui prostii, am îngaimat cuprins de spaima.

– Nu, asta n-am facut niciodata. Dar ar fi pacat. Ai putea s-o faci acum cât n-a  coborât înca suferinta în trupul tau. Ar  fi mai bine.

Am crezut ca e isteata. Descoper ca e mai isteata decât mi-am închipuit.  Daca toate acestea ar fi reale, daca ar fi avut nevoie de un argument sa ma  convinga n-ar fi gasit altul mai bun.  Daca toate astea ar fi reale. si ce ma  împiedica sa aflu? N-am decât sa iau bila în mâna si sa rostesc o dorinta. Prima. A ei. Ma priveste iscoditor. E ceva în ochii acestia care ma înspaimânta. Poate totusi e nebuna. Sau poate are numai darul acela de a-ti modela propria  vointa dupa vointa ei. Se poate folosi  de bila ca de un mediator. Ar fi destul sa iau obiectul acela în mâna, ca mâinile  mele sa i se armonizeze perfect,  asemeni mâinilor ei ca sa-i apartin întru totul, nu proprietar ci sclav al femeii  bila. Bila, bila, ochii femeii ca doua bile  metalice ma privesc scormonitor plini  de tensiune sau doar de dorinta  ruginita si numai gândul ca as putea fi folosit pentru împlinirea poftelor  acestei vieti scorojite, cu iz de mucegai,  ma umple de scârba si ma revolta, în  pragul trecerii de la indiferenta la acceptare.

– Te gândesti mult, tinere. Vad în ochi tai sila si revolta. Le-am vazut de atâtea ori ca le pricep cu ochii închisi. Te las sa te gândesti singur. Daca mai stau aici te strivesc si nu vreau asta. De mult n-am mai avut speranta ca voi gasi pe cineva sa ma ajute. Azi, când te-am vazut, am sperat si mai sper înca. Sa nu crezi ca n-as gasi la primul colt de strada pe cineva sa ma scape de povara. Ai vazut si dumneata ce oameni feluriti traiesc printre noi. Dar eu am fost si am ramas o femeie simpla. N-am multa stiinta de carte. Dar omul acela, de care ti-am vorbit, era un om cunoscator de lucruri pe care putini le stiu. si oamenii printre care a pribegit o vreme în suferinta erau aidorna lui. Asa mi-a spus. si m-a rugat sa nu las bila pe mâna oricui. L-am întrebat de ce si mi-a spus atât, ca e periculos. N-a vrut sa-mi spuna mai mult. Eu nu stiu daca e periculos pentru mine, sau pentru ei, sau cine stie. Dar am teama de lucrul acesta si am cuvânt. Asa ca, de n-o fi sa fie, oi umbla mai departe. Te las. Poate te mai gândesti. Poate ne-om mai întâlni.

A plecat usor, ca si cum n-ar fi fost. În urma ei, usa grea a liftului s-a trântit ca o lespede.

Ca de obicei, ceasul electric din intersectia centrala a orasului nu functiona. „La ceasul rau” devenise un obicei al localnicilor de a numi locul. Asta nu-i împiedica sa-si dea ­întâlnire în acest loc, sporind aglomeratia celor care circulau cu treburi în toate partile. Trecând pe aici fara treaba si fara întâlniri, ma simt important, ca facând parte din peisajul centrului unui oras care se respecta. Privese în jur, roata, ca sa ma bucur din plin si brusc mi s-a parut c-o zaresc pe femeia din talcioc. Imaginea ei se estompase, parte din vointa mea, care încerca sa si-o alunge din minte, parte din trecerea timpului. si acum mi-a aparutîn fata, anulând prin prezenta ei vointa si timp. Astepta culoarea verde a semaforului cu aceeasi resemnâre muta pe care o cunoscusem. Grabesc pasii s-o ajung, dar culoarea verde mi-a rapit-o cuprinsa în valul de trecatori. O caut cu privirea si o gasesc pregatindu-se sa traverseze în unghi drept si celalalt bulevard al intersectiei. De parca ar fi stiut ca sunt acolo, a întors capul spre mine; mi-a zâmbit, sau poate numai mi s-a parut, a ridicat mâna într-o fluturare de salut si s-a aruncat brusc în fata uneia dintre masinile ce traveesa intersectia în viteza. Frânele au scrâsnit sumbru deasupra trupului ce disparuse sub roti. Din spate, alte masini frânau violent, încercând sa evite catastrofa. Multimea oprita la semafor scoase un vaiet comun si, împinsa de instinct, se repezi la locul accidentului. Mi-am facut loc într-un mod necivilizat si am ajuns lânga ea. Mai respira. Capul si pieptul, atât cât puteam vedea, sângerau abundent. M-am apropiat cât am putut de tâmpla ei, spunând:

– Sunt aici.

Ea deschise ochii si îmi zâmbi amar. Gemea usor, asteptându-si sfârsitul cu resemnare. O voce din multime m-a trezit din inertie:

– S-o ridicam usor si s-o urcam în masina mea.

– Nu, nu se poate. Trebuie chemata salvarea. E nevoie de o targa. E prea strivita s-o îndesam într-o masina. Spitalul era aproape, de unde, de neunde a aparut si salvarea si targa pe care am întins-o cu grija ajutat de mâini straine si m-am urcat apoi, lânga ea, firesc, ca si cum am fi fost rude si numai eu trebuia s-o însotesc. N-avea nici un act de identitate.

Rece, profesional, în asteptarea carutului care are s-o transporte la reanimare, asistentul încropeste formalitatile de internare.

– O cunoasteti? Cine e?

O cunosc? Cine e? Ce as putea sa-i spun? Sa-i spun cum am cunoscut-o? Adevarul? M-ar interna si pe mine. La alta sectie. si politia, care va ancheta .. .

– Domnule, v-am întrebat daca o cunoas­teti.

– Da, oarecum. O cheama Bogdana. Asa cred.

-Unde locuieste?

– Nu stiu. Am întâlnit-o mai de mult în talcioc. Vindea lucruri vechi. Eram interesat de ceva anume. Am vrut sa aflu mai mult, am iscodit-o de unde are vechiturile, mi-a spus ce-a vrut, sau ce-a stiut. Mi-a spus ca se numeste Bogdana. Nu stiu daca e adevarat. N-am mai vazut-o de atunci.

Medicul de garda ne întrerupe dialogul, examinând rapid ranile vizibile. Nu citesc nimic pe fata lui. Femeia nu mai geme.

– Sus! Direct la sala! Pleaca apoi, grabit, dar calm. Din câtiva pasi repezi îl ajung din urma pe coridor.

– Domnule doctor!

– Da, îmi raspunde din mers.

– E grav?

Abia acum se opreste o clipa si ma privea!

– Sunteti ruda?

– Nu, am însotit-o doar pâna aici.. .

– Nu stim niciodata înainte. Mâine. Treceti mâine. Anunfati rudele.

Eram deja în fata liftului. Nu mai aveam ce face. Am parasit spitalul, obosit. Obosit de spaima. O stare de rau pe care n-o puteam localiza undeva anume. Capul, stomacul, picioarele. Nu sunt, de obicei, sprinten la mers. Acum, trag de mine, la fiecare pas. Ma simt rau. Daca sunt cu adevarat bolnav? si daca sunt bolnav, si ea moare? Daca moare, nu sunt bolnav. Dar daca nu moare? Daca nu moare? Cum adica daca nu moare? Îi doresc oare, moartea? Nalucirile îmi sunt alungate de animatia strazii. Cu toata oboseala, ma plimb îndelung si fara rost. Colind magazinele, îmi cumpar pasta de dinti, sare, lame de ras. Niciodata n-am avut timp de fleacuri. Sau întotdeauna le-am neglijat. Acum, pierd timpul cu voluptate. si daca sunt bolnav? Bolnav fara scapare? Ea poate moare acum la spital. Sunt atât de multi oameni pe strada, ca nu s-ar baga de seama. Mâine altul. Sau eu. si tot mâine vor fi aici oameni, sa cumpere pasta de dinti. Printre ei, ma simt în siguranta. Sunt unul din cei multi. O pierdere infima. Gândul acesta linistitor dispare în singuratatea sumbra a garsonierei. Îmi torn într-un pahar coniac. Nu sunt bautor. La prima înghititura mi se contracta stomacul si-mi vine sa vars. Nu vars. Bau a doua gura. Apoi, beau tot din pahar. Sunt toropit, sunt ametit si ma cuprinde somnul, în timp ce, în spatele pleoapelor închise, cresc bile ruginite din crapaturile carora curge sânge.

Nu m-am dus la spital, nici a doua zi si nici a treia. Mi-am facut de lucru la servici mai mult dacât cereau obligatiile. Ramâneau acolo mult dupa program si apoi îmi luasem obiceiul sa colind strazile si magazinele pâna târziu. Am constatat ca „descen­tralizarea” comertului se oprea la primul colt de strada: la prima dugheana aparuta peste noapte într-un fost spatiu comercial de stat. Mai departe, o „descentralizare’` dupa alta, dugheana dupa dugheana invariabil aceleasi produse la preturi „liberalizate” uniform. Comertul de stat, prezent înca, vindea în continu­are mai putin marfa si mai mult noi spatii comerciale. Preturile neacordate la compensarile bugetarilor ma obliga la conditia de spectator. Înca speranta vaga si îndepartate, ma consolez cu detasarea atotcunoscatorului caruia nu-i fac trebuinta marfuri depasite de civilizatie. Sedentarismul meu pro­verbial, sufera în urma supunerii la exercitii epuizante. De fapt, asta si urmaresc. Trecerea acelei femei a zdruncinat intimitatea locuintei atât de a mea, altadata. Intimitatea aceasta fiind compusa din tabieturi, linisti si Ioana. De nimic n-ar fi mai avut nevoie egoismul meu sa înfloreasca udat din belsug de gratia sansei. Garsoniera era, atât de rnica încât parea la prima vedere incomoda, si-a dovedit utilita­tea prin economia de timp, avantaj pe care l-am scazut devenindu-i pro­prietar. Peretii tapetati cu carti pâna sus n-aveau nevoie de bidinea, podeaua acoperita aproape în întregime cu canapeaua, biroul, televizorul si alte câteva obiecte de mobila.

ïmi consumam astfel timpul savurându-l asemeni toxicomanului, nefiind deranjat nici de glasuri poruncitoare nici de rugaminti, nici de zgomot de capace si farfufii chinuite întru curatenia lor fizica. Rar, foarte rar îmi era zdruncinata desavârsirea de suspinele Ioanei. Se întâmpla asta, numai când ma îmbratisa de plecare. si cum pe Ioana o iubeam si n-o puteam lasa sa plece asa, ma înarmam cu rabdare, o luam în brate, o mângâiam repetându-i aceeasi motivatie pe care ea mereu o accepta si pleca apoi, daca nu fericita macar convlnsa ca amândoi consumam aceiasi simtire. Îi aminteam atunci ce fericita era ea; atât de iubita de un barbat pe care la rându-i îl iubea, eliberata în acelasi timp de umilintele la care ar fi supus-o o conditie materiala si sociala modesta. Pe lânga muteniile mele de om nesociabil si ursuz pe care chiar le exageram încercând s-o pun la adapost de neîmplinirile unei vieti în cornun, si de bucuria acestor întâlniri furate, pastrându-si savoarea în ciuda anilor trecuti de când ne cunosteam.

Plimbându-mi acum singuratatea pe strazi, printre oameni, lipsit de nestatornica legatura dintre mine si linistea mea ma aflam descoperit de întrebarea daca nu cumva întreaga „noastra” teorie îi apartinea, în totalitate si daca nu cumva, pe mine si nu pe Ioana ma puneam la adapost. si tot mai des ma gândeam „ce-ar fi daca?”

– Ioana, ce-ai zice daca ti-as spune sa te muti la mine?

Ramâne asa, cu paltonul pe jumatate îmbracat si ma priveste uluita ca si cum ne-am vedea prima data si as fi atacat-o cu o propunere parte interesanta, parte indecenta la care n-are replica. Continua apoi sa se îmbrace, cu miscari încete, neslabindu-ma din priviri.

– Ce vrei sa spui?

– Sa te muti la mine. Sa ramâi aici, definitiv.

Figura i se destinse si redevine femeia pe care o cunosteam, desclusa, cu replica prompta.

-Te-ai îmbogatit? – spune râzând acum de-a binelea – sau ai fost numit între timp undeva, sus de tot?

-Ioana, nu glumi, te rog.

-Ori esti bolnav? continua ea, rnimând spaima.

Ramânem apoi asa, mult timp, privindu-ne în ochi, fara nici o alta rostire.

– Ai dreptate, spun, s-o luam de la capat. Deci:

– Ioana, vreau sa te rog sa vii aici, sa ramâi la mine mereu. Ce spui? Se aseaza, asa îmbracata si sta privind la mine prin mine, îngându­rata.

– si cum ramâne cu…

– Lasa. Nu acum, te rog. Daca tu vrei, o sa încercam sa ne suportam. Numai daca si tu vrei. Eu vreau. Asta-i tot. Acum.

– si când?

– Azi. Sau mâine. Sau când vrei tu.

– Bine. Atât a mai spus, bine, si a plecat ca de obicei, îmbratisându-ma din mers.

A doua zi am cumparat un buchet mare de crizanteme albe. Neaparat albe, pe care le-am asezat pe masa, sa învioreze „patina”. si mi-am luat o zi libera. Apoi o sticla de sampanie si câteva dulciuri. Acestea fiind împlinite le-am considerat argumente suficiente sa-mi astept sarbatoarea. si o astep­tam calm, pentru prima data linistit dupa atâta vreme.

Zbârnâitul soneriei ma facu sa tresar. Rar, suna cineva la mine. Ioana avea cheie. si oricum, ea era deschisa. Poate glumeste. Asteapta s-o întâmpin probabil si s-o trec pragul ca pe-o mireasa, Dar azi e sarbatoare, sunt dispus sa ma bucur si ma îndrept spre usa, zâmbind. Deschid, pus pe sotii, si…

Din usa, îmbracata în aceleasi haine pe care le stiam cu legatura atârnata pe-un umar, batrâna din talcioc. Ma dau înapoi câtiva pasi, uluit, ea intra ca si cum ar fi fost la ea acasa.

-Am venit. Azi mi-am facut iesirea. ti-am dovedit ca nu te-am mintit. Am venit sa încheiem târgul.

Stau prostit si-o urmaresc cum se misca cu usurinta, scotocind în legatura pe care o lasa jos.

– Ia-o, îmi spune întinzându-mi bila. Ia-o si nu te mai gândi mult.

Satul de-aceasta poveste, iritat peste masura îi smulg aproape bila din mâna si o cuprind, în palma dreapta acoperind-o cu stânga. Strâns, cât puteam de strâns de furie si de graba. Bi1a era mai calda decât m-as fi asteptat la o bucata de fier. În timp ce-o tineam, caldura crestea, încal­zindu-mi palmele.

Bine, spun, acum e a mea. Încheiem târgul si pentru ca e a mea, doresc sa se distruga aceasta bila!

– Nu, nu asa, striga ea, prabu­sindu-se.

– Doresc sa se distruga aceasta bila!

Între timp, bila devenise atât de fierbinte încât abia o puteam tine în mâna.

– Doresc sa se distruga aceasta bila!

Priveam tinta la mâinile mele gata sa ia foc de la obiectul acela sferic. Nu vedeam ce se întâmpla în jur preocupat doar de durerea pe care n-am mai putut-o suporta. I-am dat drumul, pe pardoseala la picioarele mele. Era de-un rosu intens, incandescent, iar de sub ea, parchetul fumega. Apoi deveni cenusie, ca un lemn ars complet si încet se topi lasând în loc doar o urma mica, circulara de arsura pe locul unde cazuse.

Usa se deschide brusc, se trân­teste la loc cu zgomot si când ridic ochii, o vad pe Ioana cu paltonul descheiat, cu o valiza în mâna, rosie la fata, ravasita si furioasa, cum n-o vazusem niciodata pâna atunci.

– Bravo, Dinule! Bravo!

O privesc încremenit si nu stiu ce se întâmpla.

– N-ai nimic de zis?

– Despre ce? reusesc sa îngaimez. Ioana continua furioasa.

– Nu stiam eu de ce m-ai tinut atâta vreme departe. Nu stiam eu de unde-ti vin tie atâtea idei despre nemaipomenitul menaj la distanta. Te-ai plictisit de una, acum e buna alta…

– Ioana, ce vrei sa spui?

– Am vazut-o, acum am vazut-o iesind de la tine. Tinerica, nimic de zis, frumusica. Dar draga Dinule, nu te supara, ai gusturi cam demodate…

Stefania OPROESCU

ARIA DE ACOPERIRE

FEMEIA scoose întâi un picior de sub as­ternut, plimbându-se cu precautie centimetru cu centimetru în timp ce, simturile ascutite la maxim pândeau o cât de mica întrerupere a respiratiei barbatului de alaturi. Urma apoi miscarea brusca a întregului corp tâsnind din pat dupa care ramase timp de o secunda îndoiti ca un aruncator de disc, pândindu-i în clipa de veghe respiratia. Se strecura tiptil din somnul lui plutind ceva nedeslusit, cautând cu mâinile prin locul ramas gol. Femeia se întoarse în locul abia parasit si se înfasura cu mâinile care-o cautau. Ramase asa, cu ochii închisi, abia respirând timpul în care se abandona într-o abasenta impusa minute, zeci de minute. ïi era sot, îi era pofta de o muscatura de fruct; dincolo de somnul lui. ïsi masca tradarea sub valul întunecat al recunostintei. Era dorita si îi placea, era cotropita si se înspaimânta. Uitase gustul singuratati. Pâna într-atât încât îl asemuia cu moartea. si se temea de moarte ca orice muritor. Asa încât respira usor prin visul ei nelamurit, în armura care-i pastra legatura cu viul. si în linistea aceasta trecatoare pe care era gata iar s-o adopte pentru alcatuirea întregului, zbârnâi soneria telefonului mobil.

Barbatul tresari, bâjbâind cu mâna spre noptiera. Se ridica apoi în sezut, într-o pozitie decenta, asa cum se cuvine unei conversatii serioase. Femeia ramase în locul de veghe asteptând verdictul. Plecare sau doar amânarea el. Se ridica apoi fara teama stiind ca ziua lor împreuna era încheiata. Orice spusa s-ar fi transformat în nisip, naruind castele de vorbe construite în graba. Tacerea ere moale, nu ranea si nu lasa urme. O ïmbratisare amândoi, fiecare din câte o parte, diluând faraa sa-si dea seama un strop de simtire.

BaRBATUL, plecat în graba coborî sprinten scarile în timp ce-si trecea mâna prin par, gest reflex care nu-i deranja gândul prins în mecanismul complicat al existentei.

Se grabea din instinct în timpul sau de barbat traversând în miscare imagini ce se succedau rapid, pornind de la primitivul plecat la vânaotare.Strabatea un ghem mergând de la miez spre margine, urmând sa lase la capat propra-si urma. Dar nu la asta se gândea el, curatând zapada asternuta pe parbrizul masini si nici la femeia ramasa în asternutul cald. Cauta sa intre în armonia fiselor din studioul de înregistrare. Intra în atmosfera agitata a lucrului încordat. Trebuia sa decida momentul de „unda verde”. Pareri contradictorii ivite în ultima clipa, voci ridicate aooperindu-se unele pe altele si-timpul alunecând nestiut, ca o apa subterana. Barbatul prins în vânatoare simtia salbaticiunea doar când acesta îl musca firbinte cu dinti ascutiti ai sonerel telefonului mobil. Era în lupta si dusmanul trimitea sagetii de la distanta care-i vibrau dureros în ureche. Lua decizii rapide mânat de instinctul de conservare.

Brusc se facu liniste, se stinsera luminile sl barbatul se trezi în timpul sau de fiinta supusa cerintelor biologice. Foame si somn deo­potriva aduceau cu ele dairul de liniste, de caldura, de mângâiere. Strabatu drumul înapoi spre casa, ca spre copilarie.

Femeia mângâia blana pisicii din poala privind absent la televizor. Nu se întoarse când o atinse în treacat cu mâna peste crestetul capului. Parea cufundata în acea risipire, cu mecanismul simturilor întepenit într-un gest prea des repetat, ca într-o melodie oprita brusc, dupa care perechea nu mai gaseste pasul urmator. si totusi nu, ceva reusi s-o trezeasca din imobilitate. Telefonul sau cu un alt semnal, mai putin strident, desfasoara melodia ca un fir pe care ea pasi în transa. Era vorba de lansarea colectiei de primavara a casei de moda cea mai la moda. Ochii ei prinsera sclipiri de viata si vocea se mladia în inflectiuni pretioase, potrivite momentului. Barbatul se retrase tacut spre dormitor. Terminând convorbirea femeia nu-l deranja, convinsa fiind de marele gest de gratie prin care-i menaja oboseala. si când un strop de simtire se pierdu printre undele care controlau întreaga arie de acoperire.

Stefania OPROESCU

SEMNELE

În drum spre casa, în metrou Marta, rasfoia obosita cele câteva ziare pe care le cumparase în drum. Era psiholog la un centru de reedu­care a delicventilor minori. Cauta în cele câteva momente sa se rupa de atmosfera morbida a vietii de care era legata prin profesie. Deodata ochii îi cazura pe un test ce utiliza „puterea strabunilor de a prezice”, prin folosirea unor „semne runice din trecutul îndepartat”. Doamne, ce nu fac oamenii în aceste zile ale anului 199… pentru a capta atentia în scopul câstigului imediat. Abia citise despre “sabiile runice” în literatura S.F.; acum si presa…

Acasa n-a rezistat tentatiei de a juca testul propus de ziar. Sceptica, psiholog fiind, sau poate tocmai de aceea… Râse în final, si se duse la culcare.

***

Erau o familie numeroasa. În febra plecarii aceleia precipitate, fiecare lua ce putea. Lucrurile fuse­sera facute boccele, usor de luat în mânâ. Fugeau din încaperea întunecoasa, cu pereti din piatra, placuta totusi cu lumina si caldura focului din vatra mare, tot din piatra. Treceau întâi cei mari, printr-o spartura facuta în zid; în partea de sus, la nivelul pamântului. Apoi erau trecuti copiii si boccelele din mâna în mâna. Fetita auzise pe cei

mari vorbind cu spaima despre aceasta fuga; veneau cuceritorii. Veneau asadar altii sa le ocupe locul si era mai bine sa nu-i gaseasca aici. Când tocmai era trecuta prin spartura din zid, fetita privi înapoi, cu regret dupa locul cald pe care-l parasea. Zari în urma pustiul. Aproape totul fusese strâns. Râmâsese doar o tava pe vatra; o tava mare pentru friptura si un pantof, de copil rasturant cu talpa în sus:

Un zgomot sâcâitor nu-i dadea pace. Ceasul desteptator… Se ridica brusc, trecând la împlinirea ritualului fiecarei dimineti. Vag, îi dadea tarcoale visul. Ei… Visuri…

***

„Pleci în Scotia, într-o delegatie, împreuna cu alti specialisti în dome­niul de care ne ocupam. Ai fost pro­pusa si acceptata”, o anunta seful la prima ora. Numirea acelei tari atât de îndepartate îi provoca stupoare. Era desigur tentant, dar era atât de departe si atât de precipitat… Nici nu s-a putut gândi si nici n-a avut timp sa refuze. Avea doar câteva zile pentru întocmirea formalitâtilor. Se trezi aproape fara voie în avion. Din emotiile, din graba si din teama aces­tei plecari nu ramasese acum decât o surda durere de cap.

***

Problemele sunt aproape identice. Asa-zisa „motivatie” a actelor comise este aceiasi, indiferent de nivelul de cultura si civilizatie a unei tari. Fireste, daca iei în  calcul singurul fundament cunoscut pâna acum, al samântei raspândite prin Gain si Abel pe întreg pamântul… Dar azi este dumineca sr este zi de odihna. S-a hotarât vizitarea obiectivelor importante de cultura si civilizatie a orasului gazda. Putine; cât se pot vizita într-o zi, dar cu siguranta cele mai importante…

Biserica era o impresionana cladire din piatra, semanând cu un castel. În interior, stâlpii de sustinere care pareau coloane imense din piatra, aveau la atingere un sunet ciudat, gaunos si usor. Plastic?!… „Sigur, sau facut renovari”, explica ghidul.

În subsolul bisericii se cobora pe trepte mari, solide, din piatra adevarata. O caldura ciudata umeda rabufnea din dedesubturi, ca adevarata binefacere, în aceasta zi friguroasa de sfârsit de octombrie. Apoi, o”grota” imensa cu ziduri si pardoseala din piatra afumata de vreme sau de alte treceri, cu numeroase cotloane si nise slab luminate. Vizitatorii traversara rapid fiind tentati aici de elemente spectaculoase. Urcau acum treptele spre iesire. Doar Marta ramasese acolo, în urma, scormonind cu privirea fiecare adâncitura din zid. Aici, undeva, stia si unde, trebuiau sa fie o tava mare din tabla pentru friptura si un pantof de copil…

Ghidul veni însa dupa ea, si îndemna politicos: „Haideti doamna, e timpul sa mergem…”

Stefania OPROESCU

O GĂLEATĂ NOUĂ DE TÂRG – Salonul literar 3

Doctoriţa Dorina CRISTEA scrie deopotrivă versuri şi proză. Cu doi ani în urmă a publica un foarte frumos volum de poezie. O poezie citadină, amintind ceea ce, cu o sintagmă rătăcită se numea “poezie intimistă”. Şi, chiar dacă subiectul acestei povestiri nu este din citadin prozatoarea îl abordează scufundându-se în sufletele personajelor. Această coborâre în adânc de care “suferă” prozatoarele este vădită la Dorina CRISTEA. (R.C.)

Era a treia zi de când Fira dormea sau părea că doarme. Stătea cu ochii închişi, nu cerea nimic, nu răspundea nimănui, doar respira încet ca un abur. Mică şi slabă era de felul ei, părea un copil în cămaşă subţire de care ai ei o schimbau uşor, mai de milă mai de silă. Tot ei îi strecurau în gură din când în când o lingură de terci sau de ceai. Marin, feciorul voinic şi zdravăn, venea seara de la pădure şi cerceta aprig ce face femeia lui. De nu era îngrijită se mânia pe mumă-sa, iar ei tare îi mai era drag Marin. De dragul lui şi-a înghiţit necazul şi n-a pus piciorul în prag când băiatul i-a dus în casă noră pe care nimeni din sat n-ar fi vrut-o. Fira, Firicel, copil de pripas avea şi n-avea părinţi şi semăna crescând din ce în ce mai bine cu aceea care fusese ruşinea satului. Au crescut-o bunicii bătrâni, au crescut-o vecinii că tatăl

n-avea ochi s-o vadă, apoi, cu timpul n-­avea ochi să vadă mai nimic, cufundat în lumina lui năpădită de himere sau poate de liniştea alcoolului.

Era Fira mică şi slabă, era Fira harnică şi supusă, dar orice ar fi făcut prea semăna bine, prea amintea mereu de cealaltă care fusese mama ei.

În urmă cu trei zile au găsit-o sătenii, într-o dimineaţă, căzută pe malul râului îngheţat. Noroc că s-au dus câţiva cu toporişti şi furculiţe să caute peştele la copcă, altfel cine ştie când şi cum ar fi găsit-o. La început au crezut că a căzut şi au cercetat-o peste tot să vadă de nu-i cumva lovită. Şi nu era. Apoi au crezut c-a îngheţat şi-au dus-o acasă. Aici au dezbrăcat-o, au frecat-o cu ţuică şi oţet, au îmbrăcat-o şi au lăsat-o aşa zile în şir şi n-au aflat nimic. A venit şi baba de i-a stins tăciuni în apă neîncepută cu descântece de rele, că poate i-o fi venit şi ei aşa, deodată boala să plece cum făcuse cealaltă. I-au strecurat în gură apă şi Fira a înghiţit-o tot fără folos. Mai apoi s-au gândit s-o ducă la oraş la doctori, dar iarna era aprigă la sfârşit de decembrie, zăpada mare şi gerul amarnic, nimeni n-a cutezat să pună boii la căruţă s-o pornească pe drumul troienit către vale.

Venea Marin seara de la pădure, o cerceta, o mângâia şi o ruga cu glas şoptit:

– Fira, Firicel, ce faci tu, fată ?

Privea mumă-sa la el şi i se făcea milă şi tare ar fi făcut ceva dacă ar fi ştiut s-o vadă zdravănă iar, cu tot necazul ce i-l făcuse venind în casa lor.

– Fira, Firicel, ce faci tu, fată ?

Şi aşa zile în şir, până când odată Fira deschise ochii tulburi, cercetând faţa bărbatului ei, abia rostind în şoaptă:

– Unde-i mama ?

– Aici, aici! sare Marin. Mamă, mamă, vino repede! strigă. Se repede la uşă, se întoarce la Fira, Mamă, mamă, vino, s-a trezit Fira.

Vine soacra în grabă, o prinde Marin în braţe de bucurie, o duce lîngă pat.

– Uite-o pe mama, Fira, uite-o aici, a fost mereu aici, te-­a îngrijit atâtea zile. Fira spune, ce-i cu tine?

Fira priveşte lung, mai tulbure, închide apoi ochii şi rosteşte tare, cu mult efort:

– Nu ea, mama…

– Care mamă ?

– Mama me…

Se bucură Marin că Fira vorbeşte, se mânie soacra de atâta lipsă de recunoştinţă.

– De unde mamă-ta? Care mamă-ta? Ce, ori nu ştii unde-i mamă-ta ?

Ar plînge Fira dacă ar avea putere. Nu plînge, dar stă mai departe cu ochii închişi. Marin, rămas o vreme fără grai, se aplecă spre ea încercând să le mângâie pe amândouă:

-Hai mamă, lasă. Fira, fată, lasă şi tu. Hai să mănânci şi să dormi, ai fost bolnavă, o să te faci bine şi o să uiţi, Firicel…

Fira stă cu ochii închişi şi-şi aminteste de când era Firicel. Să uiţi, aşa îi spunea, Marin, şi ea de dragul lui aproape uitase, dar acum, cînd a văzut-o…

Era mică, mică, şi Firicel, aşa îi spunea mama cînd o lua în braţe s-o culce. Numai că asta a fost de mult şi au urmat apoi zile de nedumerire cînd nimeni n-avea timp s-o vadă numai plânsul i-l alina cu ceva mâncare sau somnul venea să le adune pe toate într-o linişte trecătoare.

Avea patru ani când într-o dimineaţă de iarnă, ca acum, în preajma sărbătorilor, Voica a dispărut de acasă. N-a văzut-o nimeni când a plecat, doar că hainele groase nu mai erau, iar ea n-a mai venit niciodată înapoi. Nu spusese nimănui că ar avea de gând să plece undeva şi cu toate acestea au căutat-o peste tot unde s-ar fi putut duce. În sat, în satul vecin, la rude, la cunoscuţi. Zăpada nu era mare, gerul nu era năpraznic şi nu fusese nici viscol s-o doboare şi s-o troienească pe undeva şi cu toate acestea au căutat-o pe toate potecile umblate şi neumblate.

Au trecut zile, săptămâni, fără nici o veste. A venit apoi dezgheţul şi oamenii din sat au pornit spre oraş după treburi. De la miliţie s-au oferit s-o caute în ţară din post în post. N-a vrut bărbatul Voichii:

– Dacă-i plecată, lăsaţi-o plecată, n-o mai vreau înapoi.

N-a vrut el dar ei tot au căutat-o şi n-au aflat decât zvonuri fără temei. Nici oamenii din sat n-au uitat aşa o ispravă, din drumurile lor aduceau câte-o veste mai mult ca sigură.

Unul o văzuse în Constanţa, boită, îmbrăcată ca una din “alea”, într-un restaurant bând şi cântând cu altele de aceeaşi seamă şi cu marinari beţi. Altul a văzut-o în Ploieşti cu un bărbat de braţ şi un copil de mână. Ba o bătrană a zărit-o la schit la Agapia, ascun­zându-se printre călugăriţe.

Bărbatul Voichii auzea, se îmbăta crunt, o privea pe Fira cu ochi tulburi şi după ce se sătura de privit îi striga răguşit:

– Ieşi, du-te !

Când era mică, Fira se ducea la bunica, bătrână şi oarbă. Mai târziu, când bunica n-a mai fost, o primeau vecinii mai de voie, mai de nevoie, gândindu-se la copiii lor.

Nu făcea nici un rău bărbatul Voichii decât îi arunca astea două vorbe copilei, după ce se sătura s-o privească. A crescut Fira şi nu s-a mai temut. Pleca doar din calea lui, până-i trecea toana şi îl prindea liniştea într-o indiferenţă semănând cu moartea. Nu dormea, nu vorbea, zăcea aşa cu ochii tulburi, clătinând din cap până îl dobora somnul.

Nu-şi vorbeau niciodată, trăiau aşa, doi oameni singuri unul lângă altul văzâdu-şi fiecare de rostul lui. Tatăl muncea pe unde apuca, ba la pădure, ba cu ziua pe la oamenii din sat, Fira îngrijea gospodăria cât putea, furând cu ochii de la vecine rânduielile casei.

Într-una din primăveri, în grădina Firei au crescut odată cu zarzavaturi, straturi de flori. Au privit sătencele peste gard ca la o minune, cum tot ca la o minune s-au uitat la Fira când au văzut-o prima duminică la horă. Nu juca, stătea deopartc şi privea cum se-nvârteau fete şi băieţi de seama ei, râzând aşa cum ea nu ştia a râde. Toate minunile trec şi oamenii s-au obişnuit cu ea acolo, duminica la horă, ascunsă printre bătrâni.

Nici un flăcău nu se încumeta s-o ia la joc, ori se temeau de gura satului ori n-o băgau în seamă, mică şi negricioasă cum era, veşnic îmbrobodită, ca babele.

Fira deschide ochii şi caută spre Marin, care doarme alături. Ar căuta cu mâinile să-l mângâie dar se teme să nu-l trezească, cum se temuse atunci, să nu dispară când el i-a întins mâna zâmbindu-i…

– Hai fată, hai la joc !

De jucat n-a jucat că nici nu ştia şi de-ar fi ştiut tot n-ar fi fost în stare să-şi mişte picioarele. De-atunci duminica, nu-l vedea decît pe Marin şi faţa i se lumina de-o bucurie necunoscută. Nu era urâtă Fira când zâmbea şi mamele au început a se teme. N-aveau nimic cu ea, dar să stea acolo, unde este, nu şi-o dorea nimeni de noră. Ce dacă era cuminte şi harnică, cealaltă Voica, fusese la fel până într-o zi şi nu de alta dar tare mai semăna Fira cu mamă-sa de când crescuse.

A vrut-o, n-a vrut-o soacră-sa, Marin tot a adus-o în casă şi acum, doarme aici lângă ea, şi ea tare ar vrea să-l mângâie, şi de spus numai lui poate să-i spună.

– Marin, Marin!

Tresare Marin din somn şi se bucură că Fira vorbeşte iar.

– Da Firicel, spune, vrei ceva ?

– Marin, te rog, pe tine te rog să n-o alungi…

– Pe cine să nu alung ?

– Pe mama, Marin. Ea m-a salvat.

Marin atinge cu dosul palmei fruntea, obrajii şi gâtul Firei. Ce mică e ! Îi cuprinde toată faţa. Gâtul i-e subţire şi plăpând ca al unui copil. Şi nu frige. De unde atunci, gândurile astea ? Poate-a visat. O adună la piept şi-i vorbeşte şoptit s-o trezească şi să-i alunge visul rău.

– Nu dorm, nu dorm de mult. Şi-o astept să vină… Şi mă tem să n-o alungi…

– Nu te mai chinui fată, ai fost bolnavă, Dumnezeu ştie ce-ai avut, da acuma ai să te faci bine…

– Marin, spune-mi drept cum am ajuns acasă ? Am venit singură, sau cum? Că de-atunci nu mai ştiu nimic până m-am trezit aici în pat…

– Atunci, ştii tu ce-a fost atunci ? Ţi-aduci aminte ? Ce căutai la râu ? De-ţi aduci aminte şi de crezi în ce spui, spune ! Că eu pe tine vreau să te aud, nu pe ei, care-au zis că ţi-a venit şi ţie timpul să pleci şi că te-a pedepsit Cel de Sus, că nu era drept.

Zvâcneşte Fira de indignare. Se ridică de lângă Marin şi se lipeşte de perete. Îi sticlesc ochii în noapte ca la o sălbăticiune.

– Şi tu asculţi ? Şi tu taci ? Dacă muream, pe ei îi credeai ? Bărbatul o priveşte încremenit. Niciodată până acum Fira nu i-a vorbit decât şoptit, aproape cântând cuvintele.

– Nu mai crezi în mine. Adu-o pe mama. Pe ea ai s-o crezi.

– De unde s-o aduc ?

– Nu ştiu, dar cred că trebuie să fie pe aici. N-o fi ieşit în sat de ruşine. Du-te de-l întreabă pe tata.

Marin n-a mai dormit, s-a tot gândit până dimineaţă, privind la somnul cuminte al Firei. N-a spus nimic când s-a sculat. Era singur, plin de nedumerire şi era bărbat. Trebuia să hotărască singur. A bătut mult la poarta socrului până l-a sculat, cu ochii tulburi, să-i deschidă.

– Hai în casă, să te-ntreb ceva, spuse cu înfrigurare.

În casă era frig şi fum şi tr închis. De când plecase Fira, bătrânul nu se mai ducea nicăieri la lucru. Trăia din ce-i dădeau oamenii de pomană şi din ce-i ducea Fira, care oricât s-ar fi străduit, nu mai putea ţine casa curată cum reuşea, de bine de rău, cât a trăit acolo. Era singur bătrânul. Marin vedea bine asta, dar venise cu un gând şi trebuia să-l limpezească.

– Singur, tată socrule ?

– Asta ai venit să mă-ntrebi ?

– Nu, dar se aude că ţi s-a întors nevasta.

Bătrânul priveşte pieziş şi-l repede cu vocea răguşită.

– Ai venit să mă batjocoreşti şi tu ? N-ajunge cât am suferit de batjocura satului ? N-avuşi tihnă de sărbători sau asta-i în loc de urături ?

– Stai, tată socrule, nu te mânia. Ştii că Fira a fost bolnavă. Acuma s-a făcut bine şi mi-a spus ce-a păţit. S-a dus la râu să aducă apă, dar râul îngheţase şi apa repede la mijloc era s-o tragă dedesupt. Numai că acolo Fira a văzut-o pe mamă-sa, şi ea venise la apă cu o găleată de târg, cu smalţ roşu… Aşa că m-am gândit că dacă a venit înapoi, trebuie să vină aici, la casa ei şi Fira m-a trimis să-ţi spunem că nu suntem supăraţi şi să vină la noi.

Ochii bătrânului devin mai tulburi, i se duce mâna la gât de parcă n-ar avea tr. Apoi se prăbuşeşte rostind:

– Dumnezeule mare, Dumnezeule mare… zile-n şir după ce-a dispărut Voica am căutat găleata aia nouă de târg cu smalţul roşu…

Ştefania OPROESCU
  • Ştefania OPROESCU – Irealitatea feminină

    Luate împreună ca noţiuni „ad-literam” femininul şi irealitatea ar putea stârni reac…
Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

TOP-ul cautarilor globale in Google in 2019 – Cum arata lumea prin filtrul motorului de cautare?

Liderul in domeniul motoarelor de cautare, Google, a facut publice cele mai cautate expres…