Celebritatea pare să garanteze o viață cu bani și lipsită de stres. Istoria a arătat însă că nu e tot timpul așa. Sammy Davis Jr., de exemplu, care a câștigat 50 de milioane de dolari în timpul carierei sale de dansator de step și cântăreț, a murit cu datorii de 15 milioane de dolari. Iar Costel Busuoic, un tenor ieșean fără studii de specialitate, a lucrat ca zidar în Spania, a câștigat concursul muzical “Hijos de Babel”, dedicat emigranților stabiliți pe pământ spaniol și a semnat un contract cu casa de discuri Sony BMG, apoi s-a întors la meseria de zidar pentru a-și întreține familia cu patru copii din cauza lipsei de interes față de segmntul în care cânta. De multe ori, celebritatea s-a lovit de climate sociale aspre, de dezinteresul publicului, de excese, boală și regimuri politice neprietenoase. Am selectat zece oameni din România care au cunoscut faima în timpul vieții, dar care au murit săraci sau anonimi.

1. AVRAM IANCU (1824-1872)

Avram Iancu, aflăm de-aici, s-a născut într-o familie înstărită. Tatăl lui era administrator fiscal, funcție importantă la acea vreme, care i-a permis să-și dea fiul la școli bune. Eroul de la 1848-1849 a terminat Dreptul la Cluj, iar la 24 de ani, în primăvara lui 1848, își lua examenul de avocat. S-a remarcat cu ocazia primei adunări de la Blaj, la 30 aprilie 1848, apoi a condus armata română transilvăneană, în alianță cu trupele austriace, împotriva revoluției maghiare prin care se dorea unirea Transilvaniei cu Ungaria. După gloria (anti)revoluționară, Avram Iancu a profesat o perioadă ca avocat. Sfârșitul vieții sale este obscur. Se spune că în ultimii ani de viață umbla prin cârciumi și din sat în sat suferind de alienare mintală sau cânta la fluier prin conacele aristocraților, primind în schimb mâncare și de băut. Unii spun că psihoza i-ar fi apărut pe fond de traumă, alții că nu ar fi fost deloc nebun. Cert e că a murit în mizerie. Fotografia îl surprinde chiar spre final.

2. ANDREI MUREȘANU (1816-1863)

Andrei Mureșanu s-a născut în Bistrița, într-o familie modestă de țărani. A fost poet și unul dintre conducătorii Revoluției din 1848. S-a remarcat prin poemul “Un răsunet”, scris la Brașov pe melodia anonimă a unui imn religios vechi (“Din sânul maicii mele”), care a devenit imn revoluționar, fiind numit de Nicolae Bălcescu “Marseilleza românilor”, și a fost redenumit ulterior “Deșteaptă-te, române!”. În 1990, a devenit imnul de stat al României. La început, Andrei Mureșanu a muncit ca profesor în Brașov, apoi, după Revoluția din 1848, ca traducător în Sibiu. S-a pensionat în 1861, la doar 45 de ani, dar pensia dată de guvern nu-i ajungea să-și întrețină familia. În 1862, a tipărit un volum în care și-a adunat poeziile, dar care s-a vândut prost, în ciuda insistențelor lui Iacob Mureașanu, unul dintre editorii Gazetei Transilvaniei. Acesta a lansat apeluri repetate către cititori să-l ajute pe poetul sărac și bolnav cumpărându-i poeziile. La un an de la apariția cărții, Andrei Mureșanu a murit la Brașov, în sărăcie, lăsând în urmă un băiat în clasa a VII-a și o fetiță de mai puțin de un an. (Portret pictat de Mişu Popp).

3. MIHAI EMINESCU (1850-1889)

Să pot zbura trei zile la Iaşi, tare-aş veni. Dar mai mult de trei zile n-aş avea, pentru că eu nu am vacanţe, ci trebuie să trag ca catârii, greu la vale şi greu la deal.

Ei, dacă ai şti cum salahoria asta în care petrec, împreunată cu boala şi mizeria, mă apasă şi mă fac incapabil de a voi.

Folosul meu după atâta muncă e că sunt stricat cu toată lumea şi că toată energia, dacă am avut-o vreodată, şi toată elasticitatea intelectuală s-a dus pe apa sâmbetei.

Eu rămân cel amăgit în afacere, căci am lucrat din convingere şi cu speranţă în consolidarea ideilor mele şi un mai bun viitor. Dar nu merge. În opt ani de când m-am întors în România, decepţiune a urmat după decepţiune, şi mă simt atât de bătrân şi atât de obosit, încât degeaba pun mâna pe condei să-ncerc a scrie ceva.

Simt că nu mai pot, mă simt că am secat moraliceşte şi că mi-ar trebui un lung, lung repaus ca să-mi vin în fire. Şi cu toate acestea, ca lucrătorii cei de rând din fabrici, un asemnea repaos nu-l pot avea nicăiri şi la nimeni. Sunt strivit, nu mă mai regăsesc şi nu mă mai recunosc. – Mihai Eminescu, 1882

Am deci o rugă cătră tine. Ştiu că-i supărătoare – şi numai eu ştiu cât m-a costat pân’ m-am decis de a lua condeiul ca să-ţi scriu. Caută-mi o ocupaţiune în Iaşi – ea poate fi foarte modestă şi neînsemnată, căci nu sunt pretenţios şi ştiu a trăi cu puţin. De vei găsi ceva scrie-mi, dar nu spune nimănui. Dacă s-ar putea să trăiesc în Iaşi, să lucrez fără s-o ştie nime, mi-ar părea şi mai bine (…) – Mihai Eminescu, scrisoare către Samson Bodnărescu, 25 noiembrie 1876, fragment

În adevăr, nu-ţi poţi închipui starea în care un om se află într-un institut de alienaţi, după ce şi-a venit în fire. Neavând nimic de lucru, închis alături c-un alt individ, hrănit rău precum se obicinuieşte la spitale şi lăsat în prada celor mai omorâtoare grije în privirea viitorului, mi-e frică chiar de a-mi plânge soarta căci şi aceasta ar fi interpretat ca un semn de nebunie. Astfel, fără speranţă şi plin de amare îndoieli, îți scriu, iubite Chibici, şi te rog să-mi lămureşti poziţia în care mă aflu. Eu aş vrea să scap cât se poate de curând şi să mă întorc în ţară, să mă satur de mămăliga strămoşească, căci aici, de când mă aflu, n-am avut niciodată fericirea de-a mânca măcar până la saţiu. Foamea şi demoralizarea, iată cele două stări continue în care petrece

nenorocitul tău amic

M. Eminescu” – Scrisoare către Alexandru Chibici Revneanu, Dobling, 1884.

Mihai Eminescu și-a trăit mai toată cariera de luceafăr al poeziei românești în sărăcie, iar penultimul an de viață l-a prins în grija surorii sale Harieta Eminovici, fără bani și bolnav la pat. Cum și Harietei îi sufla vântul prin buzunare, iar tratamentele fratelui ei erau costisitoare, Luceafărul a ajuns să trăiască din cheta strânsă de la localnicii care îl apreciau (unul din avantajele celebrității). În 1887, trupa de teatru a primadonei Fany Tardini și a actorilor Ion și Alexandru Vlădicescu a jucat un spectacol caritabil pentru Eminescu și a strâns 246 de lei, bani pe care poetul n-a venit să-i ia personal, pentru că nu s-a putut ridica din pat. Frații Vlădicescu au înființat apoi un comitet prin care au adunat bani pentru medicamentele și hrana poetului, care primea câte 100 de lei lunar, exemplu urmat și de elevii unei școli de pictură din Iași, care i-au furnizat lui Eminescu sume importante de bani. Aceste colecte l-au ținut în viață până în 1888, când Veronia Micle l-a dus la București.

4. HARICLEA DARCLEE (1860-1939)

Hariclea Darclée a fost una dintre cele mai mari soprane ale României. S-a născut la Brăila, într-o familie cu rădăcini elene. Mama ei era nepoată directă a domniței de Mavrocordat, iar tatăl ei mare proprietar în Teleorman. A luat lecții de canto la Paris și s-a consacrat la nivel mondial la sfârșitului lui 1890, la Scala din Milano, unde a fost aplaudată de Giuseppe Verdi. Succesul i-a adus imediat contracte la cele mai mari teatre din Italia. Giacomo Puccini ar fi compus opera Tosca pentru vocea ei. “La finele vieții, artista care fusese atât de apreciată de Verdi, Leoncavallo, Mascagni, Catalani, Puccini, care cântase cu Enrico Caruso, Titta Ruffo, Francesco Tamagno și care apăruse de nenumărate ori sub bagheta lui Toscanini, a trăit în țară (n.r. – în România) într-un trist anonimat. <<Măiastra pasăre de basm>>, <<privighetoarea adorată>> a murit în sărăcie la București din cauza faptului că viile sale de la Cotnari (sursa existenței sale după încheierea carierei) au fost distruse de o teribilă grindină iar boala care i-a marcat sfârșitul (sarcom hepatic) nu i-a mai permis restaurarea lor; în 1939, funeraliile au fost finanțate de Ambasada Italiei; a fost înmormântată în Cimitirul Bellu” – Wikipedia.

5. EMIL RACOVIȚĂ (1868-1947)

Celebrul explorator, speolog și biolog român a fost ales membru al Societății zoologice din Franța la vârsta de doar 25 de ani și a fost invitat să participe ca naturalist al Expediției antarctice belgiene (1897-1899) la bordul navei Belgica. A fost fondatorul biospeologiei (studiul faunei din subteran), a descoperit balena cu cioc și a înființat la Cluj, unde a fost invitat ca profesor în 1920, primul institut de biospeologie din lume. A murit în mizerie:

Meritele lui au fost recunoscute în țară în timpul vieții, a primit decorații și titluri, a devenit academician, președinte al Academiei Române, senator. Dar a existat și o altă față a medaliei. După entuziasmul constituirii Institutului de Speologie, promisiunile guvernanților au fost în parte uitate. Fondurile au venit împuținate și cu țârâita, au intervenit șicane și hărțuieli. Racoviță trebuia mereu să se lupte cu marele lui dușman, “domnul Birocratescu”, s-a întâmplat chiar să-și folosească banii personali pentru a depăși un blocaj administrativ.

(…)

Deși cât a lucrat în Franța și-a păstrat cetățenia și o strânsă legătură cu țara, la aplicarea legii exproprierii de după război a fost în mod abuziv considerat “absenteist” și i s-a confiscat cea mai mare parte a proprietăților. Criza economică a dus la alte tăieri de fonduri. Pe de altă parte, faima sa a devenit o povară. Era mereu solicitat să patroneze asociații și fundații culturale și științifice, drumurile obositoare la București îi tocau timp și energie

(…)

Stresul permanent, eforturile peste puteri, decepțiile și-au spus cuvântul. Sănătatea i s-a șubrezit. Cel ce fondase biospeologia și primul institut de speologie din lume a explorat în 1925 ultima sa peșteră, deoarece medicii i-au interzis efortul. S-a stins în 1947. “Aflu că savantul biolog Emil Racoviță a trăit în ultimii ani într-o cumplită mizerie…Medicii spun că la boala sa a contribuit și subnutriția”, scria în jurnalul său academicianul Rădulescu-Motru.

– Extrase din numărul din februarie 2013 al revistei Natural Geographic România

6. IOSIF BERMAN (1892-1941)

Iosif Berman a fost fiul unui evreu naturalizat în urma participării la Războiul de Independență din 1877 și s-a născut lângă Suceava. Înainte să împlinească 18 ani, fusese deja angajat la ziarele Adevărul și Dimineața. A fost atașat ca reporter-fotograf în timpul Primului Război Mondial, iar Revoluția Rusă l-a forțat să se stabilească la Constantinopol, de unde a corespondat cu mai multe ziare române și străine. Întors la București, a fost trimis al ziarelor la Casa Regală și făcea reportaje în Capitală alături de Geo Bogza și Brunea-Fox. Printre publicațiile cu care a corespondat în perioada interbelică se numără National Geographic, The New York Times, Associated Press şi Scandinavian Newspaper Press. Berman a făcut și fotografie etnografică, participând la campaniile monografie organizate la mijlocul anilor ’20 de sociologul Dimitrie Gusti.

În 1937, guvernul Goga-Cuza a închis ziarele la care lucra, iar munca fotografului a fost confiscată. A continuat să lucreze într-un atelier modest, de unde trimitea fotografii către New York Times, și și-a luat un pseudonim, la sugestia lui Nicolae Iorga, pentru a nu atrage atenția cu numele său evreiesc. Cu toate acestea, în 1940, legislația rasială i-a interzis cu totul să mai profeseze. Fata lui, Luiza Berman, spune că, la un eveniment de la Palatul Regal, cum nu i s-a permis accesul, Berman și-a pus obiectivul aparatului între gratiile gardului, apoi a plâns acasă pentru că cineva a strigat să fie dat jos de pe gard: ”S-a terminat totul. Şi profesia mea, şi viaţa mea”, s-ar fi tânguit atunci fotograful. Berman a murit la scurt timp din cauza unei boli renale pe care n-a mai vrut s-o trateze, iar familia lui s-a bazat pe ultimii bani primiți de la The New York Times pentru a-l înmormânta.

7. ANA ASLAN (1897-1988)

Ana Aslan a fost specialistă în gerontologie și directoare a Institutului Național de Geriatrie și Gerontologie din București. În 1957, cu un an înainte de a ajunge în fruntea Institutului, a omologat Gerovital, produsul care promitea încetinirea procesului de îmbătrânire cu aproximativ 40% și care i-a adus faimă internațională. Oameni ca Tito, Charles de Gaulle, Nikita Hrusciov, J.F. Kennedy, Indira Gandhi, Charlie Chaplin sau Salvador Dali au făcut tratamente cu produsul ei inovator. Cu toate astea, Ana Aslan a murit în anonimat în România, “înăbușită” de regimul comunist pentru relațiile sale cu exteriorul, după cum spunea doctorul Mircea Dumitru, care a petrecut 25 de ani lângă ea, pentru România Liberă:

Acesta punctează că, în realitate, Aslan îşi trăia singurătatea şi se înconjura de persoane care o serveau. Dumitru îi reproşează acesteia că nu a vrut să-şi promoveze colaboratorii şi nu a luptat pentru ei. „Avea posibilitatea să fie însoţită de cercetători cu competenţă, să-i introducă în cele mai înalte foruri ştiinţifice, să-i trimită la schimb de experienţă şi specializări. «Fiecare să lupte aşa cum am luptat eu», mi-a spus. Era atât de convinsă de postura de regină, încât cel care avea o părere contrarie era considerat duşman”, povesteşte el.

A murit în anonimat

În timpul bolii, în ultima parte a vieţii, Aslan s-a schimbat mult şi asculta şi alte păreri. Mircea Dumitru spune că atunci relaţia dintre ei a fost una de profundă prietenie, au existat dialoguri lungi, discuţii despre institut, pe care Dumitru le-a publicat la mult timp după moartea ei, în 1997, în cartea biografică „Ana Aslan- Între mit şi realitate”.

(…)

Aslan nu a fost niciodată căsătorită şi nu a avut copii. „Şi-a dorit să fie liberă. Familia te obligă”, explică Dumitru. În ultima parte a vieţii a suferit de un pemfigus cu localizare faringiană şi bucală. A consultat numeroşi medici de pe toate continentele, dar, cu trecerea anilor, simptomele au devenit tot mai supărătoare. Se alimenta cu dificultate. Urma tratament cu cortizon, scăzuse mult în greutate şi vocea i se voalase.

Sistemul comunist întorsese armele, dorea să o vadă îngropată cât mai repede şi dacă este posibil într-un mare anonimat.

„Va fi greu pentru Institut şi pentru dumneata, după ce nu voi mai fi eu. Vor folosi cele mai diabolice metode, în numele partidului. Ştii bine ce gândesc unii. Pentru orice este o soluţie, numai sistemul acesta pare a fi veşnic”, spunea Aslan.

S-a stins la 91 de ani, pe 20 mai 1988, la Spitalul Elias, în urma unui cancer la colon: „«Ce doriţi?». «Apă»”, povesteşte Dumitru scena. „Am rugat sora să-i aducă un pahar cu apă. Îmi ţinea mâna tot mai strâns. După ce a băut puţină apă, au urmat câteva respiraţii agonice şi am simţit cum cedează strânsoarea mâinii. Orice resuscitare era de prisos. I-am acoperit ochii. Ana Aslan nu mai era printre noi. Am rugat să i se aprindă lumânările. Infirmiera, pe care nu o remarcasem, zice: Uite ce este omul şi am auzit că a fost o femeie mare. Dumnezeu să o ierte!”.

8. NICOLAE LINCĂ (1929-2008)

Nicolae Lincă, născut în 1929 în Cergăul Mare, județul Alba, a câștigat 281 de meciuri în cariera lui de boxer și pierdut doar 25. La 28 noiembrie 1956, în ringul amplasat la West Melbourne Stadium, devenea primul și singurul campion olimpic la box din istoria României, după ce a boxat cu degetul de la mâna dreaptă fracturat în fața irlandezului Fred Tiedt. Pumnii încasați în carieră l-au umplut de afecțiuni medicale după ce a renunțat la box: coxartroză, Parkinson și Alzheimer, boli care l-au izolat de lume la Feisa, o localitate din Alba, unde și-a petrecut ultimii ani de viață pierdut într-o lume a lui.

9. JOHNNY RĂDUCANU (1931-2011)

Membru onorific al Academiei Louis Armstrong din New Orleans, Johnny Răducanu, jazzmanul cu origini rome care a colaborat cu muzicieni ca Art Farmer, Slide Hampton sau Friedrich Gulda, a locuit 30 de ani într-o garsonieră de la etajul 7 al unui bloc din București, unde a fost nevoit să-și umple pianul cu fulare ca să poată cânta fără să-i bată vecinii în țeavă. În ultimii ani de viață, a avut o pensie de 400 de lei. A murit răpus de diabet și de singurătate. Într-un interviu acordat cu doi ani înainte să moară, Răducanu spunea: “Nu mai am decât muzica.”

10. TAMANGO (1946-2012)

Tamango, pe numele real Radu Vasile, s-a născut la 9 septembrie 1946, într-o familie de ursari din comuna Unirea, județul Călărași. La începutul anilor 2000, a început colaborările cu trupele Shukar Collective și Hara și cu postul Radio Guerrilla, pentru care a înregistrat mai multe jingle-uri. Tamango a devenit celebru pentru melodiile vechi de peste 150 de ani pe care le interpreta, amintind de vechii țigani ursari care străbăteau Europa acum un secol. În 2009 a fost numit consilier onorific al Agenției Naționale pentru Romi, dar s-a retras din viața publică din motive de sănătate. A avut patru atacuri cerebrale. Ultimul dintre ele l-a răpus la 8 iulie 2012. A fost înmormântat în localitatea Valea Plopilor, un sat la 36 de kilometri de Bucureşti, unde locuia într-o casă de chirpici cu soția lui și cei nouă copii. Familia lăutarului alternativ n-a avut bani de sicriu și de cruce, nici măcar de tămâie. S-a bazat pe ajutorul localnicilor pentru a-l înmormânta (aici puteți citi un profil detaliat al muzicianului rom).

Îmi amintesc, de pe vremea când lucram la un cotidian central, că l-am sunat pe Tamango pentru un articol legat de elita romilor din România. Mi-a spus: “Nu sunt rom, sunt țigan. Și dacă nu știi, sunt artist. Vorbește cu impresarul meu.”

SURSA: http://totb.ro/zece-romani-celebri-morti-in-mizerie-sau-anonimat/