Magalena ALBU

“Oare nu-s un mânjit, un ratat, un îmbătrânit în concesii şi cedări, în neruşinate mânii, în supărări groteşti, în zvâcniri de invidie, de mândrie sângerândă, de pofte mereu treze, satisfăcute dar niciodată măreţ şi deplin (…)?” Nicolae Steinhardt

Trăiesc un timp personal al dezamăgirii. De mulţi, de toate, dar şi de mine însămi. Un timp din care încerc să mă ridic cu greu şi care mă absoarbe, parcă, cu o aviditate nestăvilită înlăuntrul său plin de echivoc exact ca într-o grotă umplută până la refuz cu întuneric şi cu moarte. Un timp placid care mă roade pe interior, destructurându-mi violent sensurile fundamentale ale propriei mele fiinţe, un timp în care zădărnicia îşi arată colţii ascuţiţi din toate părţile, o vreme a insecurităţii ce macină cu duşmănie întreţinută orice urmă de suflet omenesc. Şi, dacă e să ne aruncăm curajos în braţele unei viziuni psihopanteiste, am putea spune că sunt distruse, cu aceeaşi nevroză curentă, şi toate celelalte urme existente în natură de suflet vegetal, animal sau al obiectelor ce trăiesc paşnic dimpreună cu noi. Un timp al haosului construit conştient – de cei care câştigă de pe urma lui, evident -, unde minciuna este rege, iar dominaţia răului şi a despuierii Omului de sinele lui personal îşi fac simţite prezenţa la tot pasul în jur. Un timp pe care îl simt cum se prăvăleşte zilnic cu toată greutatea-i insuportabilă peste mine, tăindu-mi de atâtea ori respiraţia şi accesul la speranţă.

Văd şi mai abitir acum chipuri de monştri vii (şi mărturisesc cu sinceritate faptul că îmi este din ce în ce mai greu a le privi licărul colorat al ochiului lor pervers şi duplicitar) – măşti hidoase ale întotdeauna Celuilalt, faciesuri demonice plesnind în mii de bucăţi orice bucată de oglindă, ce le-ar găzdui pentru o secundă pământeană geometria cărnii neînşfăcate încă de viermii putrefacţiei nemiloase -, care mi-au traversat în lung şi în lat viaţa, şi mă întreb, retoric desigur, dacă rostul lor în economia unei existenţe umane, este unul de suprafaţă sau unul de profunzime, profetic chiar. Îmi trec prin faţa ochilor o multitudine de contururi umane inestetice, goale de conţinut şi îmi dau seama câtă prăpastie a putut să caşte în mentalul lumesc paradigma sigmundfreudiană, care a transformat Omul-fiinţă în omul-animal – o ireversibilitate sufocantă şi ancorată vădit în mrejele unei continuităţi completamente nefireşti de astă dată, care mă determină să îmi doresc cu din ce în ce mai mare ardoare naşterea momentului când animalul din esenţa actuală a omenirii îşi va rage definitiv obştescul sfârşit pentru a ieşi, astfel, la Lumină, dintr-un prizonierat absurd şi tragic, de sorginte satanică, particula divină OM – Omul real, Omul pur, neatins în fibra sa lăuntrică de rămăşiţele ideologice nesemnificative ale unor sisteme de gândire putrede ce au traversat în timp spaţiul raţiunii greu încercate a umanităţii creatoare.

Idolatrie oarbă construită pentru pseudozeităţi de moment inventate cu ajutorul instrumentului diabolic numit imagine, prostituţie îndrăcită ridicată la rang de religie mondială, credinţe sfărâmate în bucăţi de şarje şi şarje de precepte şubrede încărcate până la sufocare cu seva actului pragmatic generat cu intenţie de detaşamentele umane ale manipulării în masă, temple satanice unde se cumpără şi se vinde în cantităţi uriaşe patologica vanitate a fiinţei umane (şi mă refer aici, evident, doar la fiinţa umană, căci restul entităţilor create de Dumnezeu nu cunosc un astfel de sentiment bolnav, care nu naşte nimic altceva decât moartea de sine a individului, aducându-l în starea de a nu se mai trăi pe el însuşi cu adevărat şi rămânând înfipt în chingile unei „aureole” de falsă superioritate, ce îl domină total până la ultimul atom al materiei sale), aşa-zise „crize” decretate la nivelul întregii umanităţi de către anumiţi preşedinţi şi analişti ai groazei, ce nu fac altceva decât să lungească şi să lăţească şi mai mult conceptul de sărăcie a lumii spre a o înmormânta definitiv (în numele sporirii galopante a numărului de locuitori tereştri şi al noii ordini mondiale) – iată portretul extrem de sumar, dar cumplit de sinistru şi exact a ceea ce se poate numi azi, la începutul celui de-al treilea mileniu postcristic, realitatea deformată, contrafăcută sau hiperrealitatea plăsmuită în laborator de către sclavii anticristici ai banului erijaţi în autointitulate „elite conducătoare” ale frâielor planetare.

Alcătuind cu măiestrie şirul de axiome teoretice ale comunicării într-o lume împinsă către robotizare şi îndepărtată de la a se mai comunica sincer pe sine însăşi în mediul său acţional, teoreticienii dibaci ai manipulaţiilor de tot felul generează cu insistenţă un construct eteroclit, la fundamentul căruia stă Cuvântul ca purtător de act pragmatic nimicitor. „Cuvântul vizează persuasiunea”, ne spun Maurice Mouillaud şi Jean-François Tétu, el fiind aidoma unei entităţi fixe, ce „nu se deplasează”, ci „face corp comun cu locurile, timpurile şi instituţiile”. Şi ne sunt cunoscute îndeajuns de bine coordonatele discutabile ale timpului actual, locaţia terestră care ne îngăduie existenţial de atâta amar de vreme între graniţele ei limitate şi nenumăratele instituţii de o „sobrietate” aparentă doar, mimată foarte bine, în spatele uşilor cărora se ascund însă „misterele elitiştilor” de carton trilateral (înveliţi în mirosul teancurilor proaspete sau nu de bancnote cu valoare, dar şi în propria-le micime sufletească şi autosuficienţă, ca să nu spun prostie), încărcate de pretenţia absurdă, de altfel, de a trasa linia destinică a acestei umanităţi.

Mereu s-a întâmplat aşa. Falsele conspiraţii de alcov au dat frisoane multora dintre locuitorii planetei Pământ în lungul drum al istoriei omenirii către clipa de faţă, toate acestea având drept temelie ideea că matca sui-generis a lumii a fost văzută întotdeauna ca un soi de sat global imens (Marshall McLuhan), care trebuie să aibă neapărat în frunte o „mulţime cu scoarţa obrazului fină” de aşa-zişi stăpâni autointitulaţi, o adunătură de inşi, de fapt, cu un mai mult decât evident rol de călăi psihopaţi, care nu au ştiut să facă decât un singur lucru: să-şi impună la nivel global un set de reguli personale absurde (bazate doar pe interese pecuniare şi-atât), din ecuaţia cărora Dumnezeu – încadrat la categoria concepte – lipseşte, bineînţeles, cu desăvârşire, măcelărind nejustificat şi fără discernământ tot ceea ce le stă în cale cu o mentalitate dominată de o singură ţintă, anume aceea de a câştiga supremaţia economică şi politică asupra celorlalţi – „barbari” sau moderni – şi de a constitui o entitate extrem de fragilă, suprastatală, numită simplu imperiu (sfărâmate, de altfel, toate aceste entităţi neomogene, una după alta, ca nişte castele firave de nisip, la scurtă vreme de la întemeierea lor, pe întreg parcursul istoric, din motive mult prea lesne de înţeles). Le-aş propune spre meditaţie acestor pseudoraţiuni umane vulgare, subţiri, îmbâcsite de ură şi de neomenesc un scurt pasaj scris de părintele Nicolae Steinhardt în  ianuarie 1960, un pătrunzător portret de interior al fiecărui trecător prin spaţiul acesta teluric, dar încărcat până la refuz cu iz contemporan diavolesc, şi anume: „Oare nu-s un mânjit, un ratat, un îmbătrânit în concesii şi cedări, în neruşinate mânii, în supărări groteşti, în zvâcniri de invidie, de mândrie sângerândă, de pofte mereu treze, satisfăcute dar niciodată măreţ şi deplin, mereu ciuntite, nu-i locul meu firesc printre murdării, printer căldicei, haznaua asta odihnitoare a renunţării şi supunerii, a confirmării adevărului adevărat nu-i ea capătul logic al unor lungi purulenţe?”

Spuneam la început că mă aflu într-un timp personal al dezamăgirii. Aş vrea să nuanţez puţin şi să spun că văd cu claritate cum, în miezul său lăuntric – acoperit din plin prin manevre obscure cu perdele de iluzii colorate, care discreditează şi îngroapă totdeodată fiinţa umană îndelung tulburată azi -, anotimp după anotimp şi generaţie după generaţie se prăvălesc neputincioase (fără să aibă libertatea deplină de a dezvolta vreun protest neregizat şi necontrolat totalmente) într-un timp al demonilor dezlănţuiţi, un ghem de draci aflaţi într-o înlănţuire sistemică, ce înghit hulpavi orice şi oricât (fiindcă, după cum îl cita Nicolae Steinhardt pe Denis de Rougemont în „Jurnalul fericirii” sale, spre exemplu, „Dacă sexualitatea ar putea rămâne pură, adică pur animalică, întocmai ca celelalte funcţiuni ale corpului”, niciodată „dracul nu s-ar preocupa de ea”). Un timp în care secundele impalpabile fizic se rostogolesc într-o dinamică crudă şi terifiantă, anunţând un sfârşit iminent…

În afară de Dumnezeu, nimeni, din păcate, nu mai poate salva Omenirea acum, căci „Dumnezeu fiind infinit, căile prin care ne apropiem de El sunt asemeni infinite, şi deosebirea lor nu-i cu putinţă fiindcă ţine de insolubila problemă a relaţiilor dintre n corpuri.”, scria acelaşi monah de la Rohia, Nicolae Steinhardt, în toamna anului 1965. Cu Dumnezeu lipsind din cadrul nostru ontologic comun, „graţie” lucrării machiavelice a timpului actual, Omul a devenit, iată, un simplu actor social uşor de manevrat prin varii mijloace persuasive, trăind cu stigmatul resemnării ştanţat pe chipu-i spelb într-o lume unde minciuna, în toată goliciunea ei hidoasă şi atotprezentă, tabloidizată, este, din păcate, repet, regele încoronat al noii ordini mondiale contemporane – o altă carceră, putem spune, a sufletului acestei lumi a Pământului şi a Creatorului ei, un alt experiment cumplit al diavolului slut cu chip de fiinţă umană inferioară (de tip elitisto-trilateral), aşa precum au fost nenumărate altele asemenea lui în trecut, peste care viforul violenţei din retorta interioară a monştrilor mecanici ai zilei de azi nu va împrăştia nimic altceva decât moarte.

Magdalena ALBU

iunie 2011


 

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Soferii model fac toate aceste lucruri! Fa-le si tu!

Nu este deloc greu sa fii un sofer model in trafic, sa conduci prudent si sa ai grija de a…