Valoarea magică a unui miracol istoric
„Vlera magjike e një mrekullie historike”
În comparaţie cu ruşii, sârbii, bulgarii şi grecii, românii şi albanezii nu au colonizat ţinutirule vecinilor lor, ci dimpotrivă, ţinuturile lor din jurul Albaniei şi României (Basarabia, Bucovina, Valea Timocului, Banatul de Vest, Ceamăria), locuite de (a)români şi albanezi, au rămas sub stăpânirea vecinilor. Ce scria Petru Vulcan în revista Tribuna Albano-Română, în 1916 (nr. 6): „Răsboiul european va reface cu desavârşire harta Europei şi în special aceea a Peninsulei Balcanice. În Peninsula Balcanică ce neamuri ne-au rămas prietene? Grecii? Bulgarii? Sârbii? Unii mai puţin ca alţii ne-au dat chezăşie în trecutul lor că ne pot fi adevăraţi prieteni. Aceste neamuri, dacă s-ar fi putut să ne înghită, ar fi făcut-o de mult. Atunci? Ne au mai rămas Albanezii, un neam cu care aromânii au trăit pururea în frăţie şi dragoste”.
Răsărit de substratul iliric, poporul albanez apare în sec. al II-lea în zarea istoriei. Într-adevăr, în acest secol se face pentru întâia dată menţiune despre o populaţie de pe actualul teritoriu naţional albanez, cu numele de Albanoi, având ca centru oraşul Albanopolis. După Th. Capidan, „după această scurtă pomenire, urmează o tăcere până în sec. al XI-lea, când se aminteşte despre o răscoală din Albania, la care au luat parte şi Albanezii. De aci înainte ei sunt mereu amintiţi la scriitorii bizantini. Din această întreruptă amintire ce se face la un interval atât de mare, reiese că începuturile istorice ale poporului albanez se aseamănă cu acele ale poporului român”. (Simbioza Albano-Română şi continuitatea românilor în Dacia, în revista Fundaţiilor regale nr.5, Bucureşti, 1943, p. 244).
Care este graniţa între traci şi iliri? Oamenii de ştiinţă afirmă că în perioada paraslavă, respectiv traco-iliră, Albania era vecina României. Citind opera ştiinţifică a lui B. P. Haşdeu, N. Iorga, Th. Capidan, Gr. Brâncuş, aflăm că din punct de vedere al limbii şi sufletului, românii sunt mai aproape de albanezi decât de orice alt neam din lume. Între România şi Albania există două zone demne de cunoscut şi recunoscut: Valea românească semi-sârbizată a Timocului (cu peste un milion de români în 300 de sate şi 6 oraşe, fără nici-o şcoală şi numai cu o biserică în limba română) şi Kosova celor două milioane de albanezi, care au suportat barbaria turco-slavă (1389-1999), menţinând mereu trează conştiinţa naţională. Care sunt daci adevăraţi? Românii din Timoc, sau albanezii kosovari? Când se vor introduce în sistemul de învăţământ, istoria geto-dacilor, antichitatea traco-iliră şi substratul înrudirii româno-albaneze?
Până în prezent, în România au apărut căteva cărţi despre Kosova. Cei mai corecţi autori, fără implicaţii politice, au fost români, aromâni şi evreii. Despre cei care au făcut propaganda sârbă în massmedia română nu putem spune că sunt români ci fantome ale serviciilor secrete ale diavolului, adversari ai democraţiei, exponenţi ai xenofobiei cu conotaţii antisemite, antiamericane, antialbaneze şi filocomuniste. În 1905 apare la Bucureşti cartea aromânului Constantin Sterie Constante Spre Albania, o lucrare dedicată lui Take Ionescu care a fost reeditată şi în 1907, din care reiese că vilaietul Kosova aparţine Albaniei răsăritene. În 1999, în traducerea lui Ivo Muncian, apare la Timişoara o culegere naţionalistă, editată de Uniunea Sârbilor din România: Kosovo –srpska sveta zemla – Kosova- sfânt pământ sârbesc. Albanezii încă nu au publicat în România o carte similară cu titlul Kosova – pământ sfânt al Albaniei, deşi că după Enciclopedia Iugoslaviei (Zagreb, 1975), ţinutul unde a avut loc bătălia între trupele otomane şi coaliţia creştină (1389), fusese ţinut al Albaniei. Raico Cornea, specialist pentru dispreţuierea unui popor, publică în 2001 un volum cu reportaje de război: Kosovo, Cântecul trist al mierlei, Editura Agora – Iaşi, Sapienţia – Bucureşti). Cartea lui Cornea cu coarne de xenofob, nu este altceva decât o mascaradă a cinismului care denigrează imaginea unui corespondent român trimis în străinătate
În 2002 Tănase Bujduveanu publică la Constanţa (Editura Cartea Aromână etc.), broşura Aromânii din Kosova (în limbile română, franceză şi engleză), din care aflăm că „în vremea primului război balcanic, armata sârbă ocupă întreagă zonă, devenind apoi, prin Tratatul de pace de la Bucureşti din 1913, parte integrantă a Regatului Serbiei (…). Faţă de aromâni, noile autorităţi din Kosovo şi Macedonia, aplică cea mai cruntă politică de deznaţionalizare(…) bisericile româneşti sunt transformate în biserici sârbeşti, iar şcolile româneşti sunt desfiinţate. Urmare acestui fapt, liturghia în biserică se desfăşoară în limba sârbă, iar clerul aromânesc este asimilat de clerul ortodox sârb” (p.33). O lucrare interesantă care reflectă adevărul istoric despre problema Kosovei şi terorismul armatei iugoslave care a atacat Slovenia, Croaţia, Bosnia şi Kosova, este broşura ofiţerului român, dr. Emil Suciu, precum şi cea a scriitorului italian Michele Rallo: Albania şi Kosovo (Editura Sempre, Bucureşti 2004).
Ce zice maiorul român, Emil Suciu? „Înfrângerea Turciei în războaiele balcanice din 1912-1913 a făcut posibila crearea statului naţional albanez; marile puteri au decis însă ca acesta să includă numai aporximativ jumătatea din teritoriile locuite de populaţia albaneză din regiune, restul rămănând în afară frontierelor ţării; majoritatea în ceea ce se numeşte provincia Kosovo, atribuită Serbiei, în timp ce Muntenegru şi Macedonia primeau şi ele părţi mai mici din aceste teritorii” (Drama iugoslavă, Editura Militară, Bucureşti, 1992, p.27). Abordând problema Kosovei care a devenit colonie a Serbiei (1913), ziaristul italian Renzo Allegri, într-o carte despre Maica Tereza, care a apărut şi în limba română la Braşov, face public faptul că tatăl lui Maica Tereza, Nikolla Boiagiu, a fost otrăvit de către autorităţile sârbe (1919), fiindca milita pentru unirea Kosovei cu Albania. În acest sens se înscriu şi unele numere speciale, dedicate Kosovei în decursul anului 1999, ale revistelor Lumea, Dilema, şi Politica Externă.
Pentru un poet politizat (Adam Puslojici, membru corespondent al Academiei Române care promovează politica anti-NATO în Serbia): „Kosovo moare”. Kosova nu moare, ci vor muri cei care îl îmbătau pe Nichita, de când a căzut în mâna beţivanilor din Belgrad. După Dan Pavel, unul dintre cei mai buni analişti politici ai românilor „Destinul lumii depinde de Kosova” (1999). Pentru Azem Shkreli şi Ali Podrimja: „Kosova este sângele nostru care nu se iartă”. Ce au făcut albanezii din Kosova pentru cultura română? În traducerea acad. Rexhep Ismajli, au publicat în 1979, într-un tiraj de 2.000 de exemplare: Antologjia e poezisë rumune, shek.XX (Antologia poeziei române, sec. XX). În traducerea subsemnatului, Editura Rilindja din Prishtina, publică în 1986, un volum antologic a lui Nichita Stănescu „Ekspozitë e të palindurve” (Expoziţia celor nenăscuţi). 4 ani mai târziu, în traducerea aceluiaşi subsemnat (B.Y.), apare la Prishtina volumul antologic a lui Marin Sorescu „Eja të ta them një fjalë” (Vino să-ţi spun un cuvânt), ambele volume (Sorescu şi Stănescu) aparând într-un tiraj de 5.000 de exemplare, după care a apărut în urmă cu doi ani, Antologia poeziei române „Mosha e Artë e Dashurisë” (Vârsta de Aur al Iubirii), Editura Rozafa, Priushtina, 2006.
În Ţara Vulturilor,fiecare poate să spună câte ceva, mai ales în „teatrul antic al dispreţuirii unui popor”. Kosova este fotografia absenţei noastre, o zonă pe care o cunoaştem numai din punct de vedere al menţinerii păcii, dar nu şi al unor valori antice care se reflectă în limbă, toponimie şi onomastică. O fi oare Kosova încă o călătorie, o expoziţie deschisă? Pentru Ibrahim Kadriu, autorul romanului „Izvorul Tămăduirii”, în culegerea antologică „N-a rămas timp pentru sărbători” (Bucureşti, 2005), „acolo au petrecut toate vaierele cântecului, acolo au fost alese cele mai frumoase cuvinte pentru a clădi dragostea, Şi duhul viu pentru a menţine viu, duhul”. Kosova ca zona centrală a Dardaniei, fiind vecina primordială a românilor discriminaţi din Timoc, este o minieră spirituală încă neluminată. Între România şi Albania există o regiune a elementelor comune, în care a fost alcătuit substratul celor mai vechi şi celor mai frumoase cuvinte ale limbilor română şi albaneză. Păcat că încă suntem departe, necunoscuţi şi neafirmaţi, iar Guvernul încă nu are curajul occidental de a recunoaşte independenţa Kosovei, lucru care se va realiza, probabil, după alegerile următoare!
Daco-dardanii noştri şi calul troian din Parlamentul român
Eminescu îi admira pe albanezi. Conform romanului lui Octav Minar, Simfonie Veneţiană, Eminescu recita versuri în şir din folclorul albanez, afirmând: „Eu cred că albaneza ar fi cea mai flexibila limbă din lume”. Acad. Grigore Brâncuş, renumit filolog român, afirmă că „albaneza este o limbă de o importanţă excepţională pentru studierea elementelor nelatine ale limbii române”. După Ion Aurel Candrea, „dacă astăzi avem o limbă română şi una albaneză, aceasta se datoreşte unei simple întâmplări: au venit Slavii şi au rupt în două această mare masă română balcanică, despărţind totodată şi aceste două popoare care trăiau de veacuri împreună” (Limba Albaneză în raporturile ei cu Limba Română, curs universitar susţinut la Facultatea de Litere şi Filosofie, Bucureşti 1930-1831, p.69-70). Câte ştiu românii şi albanezii despre aceste adevăruri magice ale ştiinţei?
Foarte puţin. Ştia Lazim Rexhepi din Piatra Neamţ, şi ştiu astăzi Emil Constantinescu, Andrei Pleşu, Gelcu Maksutovici, Tiberius Puiu, Adrian Majuru, Florian Bichir, Hristu Cândroveanu, Zoe Petre, Corneliu Zeana, dar nu şi profesoara de chimie, Oana Manolescu, deputata nonalbaneză a minorităţii albaneze, care îşi bate joc de bugetul ţăranului nostru, bolnav, sărac şi flâmând, înghiţând miliarde de lei în decursul celor trei mandate nemeritate parlamentare (1996-2012), peste cinci mii de euro pe lună. Va fi păcălit oare Biroul Electoral Central şi Guvern pentru a i oferi încă un mandat, unui cal troian în Parlamentul român! Care partid se ascunde în spatele acestui joc de nenoroc! Pentru a justifica banii, Oana a învăţat albaneză şi a devenit poetă, mai bine zis (albanezeşte) poiata (acoperiş de coteţ), sub care cântă găinile versuri fără nici-un fel de valoare literară, conducând o revistă de perete (Prietenul albanezului) fără nici-un albanez în colegiul de redacţie. Analizând versurile poeţilor kosovari traduşi în limba română, ajungem uneori la concluzia că şi poezia lor este o poezie magică. De ce? În primul rând fiindcă nu este o poezie politizată, şi în al doilea rând, fiindcă depăşeşte condiţia naţională şi confesională. Deocamdată doar atât despre valoarea magică a unui miracol istoric. Restul descoperiţi-l singur, mergând în plaiurile kosovare ale Dardaniei albaneze, pentru a-i identifica pe adevăraţii daci, acolo unde Frumuesţea se cheamă Bukurie. O fi iliri, traco-iliri sau daco-dardani care cântă şi astăzi despre vitejie, rămâne de văzut.
* Baki Ymeri, scriitor şi jurnalist, redactor şef al revistei „Albanezul”, membru al UniuniiScriitorilor din România
Partajează acest conținut:
5 comentarii