„Viziuni (poeme)” de Daniel D. MARIN

OCHIUL DE STICLĂ

Colonelul cu un ochi de sticlă trage de timp.
Timpul se întinde și se crapă.
Colonelul cască ochiul sănătos și cu batista
își lustruiește bine ochiul de sticlă, în care are perfectă
încredere când pleacă în misiune.
Prin ochiul de sticlă
colonelul vede foarte clar crăpătura.
E destul de mare și deja îi face reproșuri ultragiante.
Colonelul stă pe gânduri: s-o coasă
cu ață rezistentă din poliester sau mai bine s-o lipească
fie cu prenadez, fie cu super glue?
Dar colonelul se plictisește să stea pe gânduri.
Pufnește, răsuflă nervos și ochiul de sticlă se aburește.
Colonelul se agită, dar degeaba: prin ochiul
aburit de sticlă nu mai vede deloc
crăpătura care, între timp, s-a făcut
cât Marele Canion.
Colonelul se calmează, își aprinde pipa
și privește satisfăcut lumea mondenă
prin ochiul sănătos.

O DOAMNĂ RESPECTABILĂ

O doamnă de moravuri ușoare foarte cunoscută
și bârfită în cartierul ei ţine morțiș
să devină o doamnă respectabilă.
Când așteaptă autobuzul în stație, stă țeapănă
în costumul gri de o eleganță discretă și citește
o carte groasă cu o concentrare perfect
mimată prin ochelarii cu lentile transparente.
Oamenii o privesc intrigați și își dau coate.
Un domn bine din cartierul vecin o privește
admirativ. Se apropie cu pas ușor de ea, se înclină
și o întreabă suav ce carte citește.
Doamna de moravuri ușoare presimte că e
pe cale să devină o doamnă respectabilă,
își aranjează ochelarii pe nas, ca o profesoară
respectabilă, și răspunde la fel de suav:
un roman istoric despre regina Angliei.
Domnul îi zâmbește și mai suav și o întreabă
dacă nu se identifică măcar puțin cu
personajul principal. Doamna de moravuri ușoare
respiră ușurată: simte că este aproape, foarte aproape
o doamnă respectabilă pentru simplul motiv
că ea se identifică aproape total cu personajul
principal. Își dă jos ochelarii cu lentile transparente
și totul se întunecă în jur. Nu mai vede absolut
nimic. Își pune ochelarii la ochi și vede totul
în jur. Respiră adânc:
acum e cu adevărat o doamnă respectabilă.

BĂIATUL CU OCHELARI ȘI PERETELE

Of, ce vreme mohorâtă și ploioasă!
Băiatul cu ochelari cu lentile groase de sticlă
privește pe fereastră și picăturile sunt mult prea
mari și dese. Sunt mari cât oul de rață
și dese ca ploșnițele din patul bunicii.
Nici prin cap nu-i trece să iasă din casă.
Își ridică ochelarii cu degetul mijlociu pe nas
și stă față în față cu peretele
care încet-încet devine viu colorat
și în mijloc deschide o gură fioroasă
cu dinți de oțel. Băiatul cu ochelari dârdâie
de frică, dar introduce cu ochii închiși o mână.
Peretele i-o strânge prietenos. Apoi,
vorbește la fel de prietenos.
Băiatul îl ascultă fără să-l contrazică,
dar ia mopul și i-l introduce direct în gura fioroasă
cu dinți de oțel. Peretele se sufocă.
Afară plouă cu picături mari cât oul de rață,
iar băiatul cu ochelari cu lentile groase
de sticlă stă singur cuc în casă,
față în față cu peretele alb ca varul de frica lui.

CÂINELE INVIZIBIL

În parcul din centrul oraşului cu locuitori clandestini,
pe iarba crudă şi umedă,
copilul ţine un câine invizibil în braţe,
îl mângâie pe blana deasă şi moale,
îi şopteşte ceva strict secret la urechea
uşor ridicată,
câinele invizibil pricepe desigur totul
(e de o inteligenţă vizibilă de la o poştă)
şi îi răspunde copilului tot în şoaptă ceva
strict secret

copilul îl hrăneşte cu jăratec şi pâine pe vatră înmuiată
în lapte,
o muşcătură el, două câinele invizibil

în parcul din centrul oraşului cu locuitori clandestini
un copil cât un purice
se joacă în blana moale şi deasă
a unui câine invizibil
care creşte, tot creşte,
cât blocul de vis-a-vis,
cât un transatlantic.

INDIVIDUALITATE

Vine o vreme când toate îţi par
aproximativ indistincte. Lucruri, oameni,
fluxuri energetice şi electromagnetice,
sunt o masă omogen structurată
ca un fel de reţea. În orice punct te-ai afla
totul e indistinct. Mai grav,
tu însuţi devii treptat la fel de indistinct.
Încerci să-ţi recapeţi
individualitatea, dar ea nu dă semne
că ar vrea sau ar putea fi recuperată.
Te gândeşti că poate acesta e un semnal
că un nucleu al individualităţii tale
a rezistat totuşi. Încerci să construieşti
în jurul lui straturi de individualitate.
Aproape că ai reuşit, ai o puternică
individualitate, dar abia ieşi în stradă
printre mii de oameni că straturile
cad unul câte unul. Rămâne singuratic nucleul.
Îţi subminezi până la extincţie
propriul nucleu de individualitate.
–––––––––
Daniel D. MARIN
https://ddmarin.wordpress.com
Sassari, Italia