*****

 1. Floarea zilei

Floarea zilei se-ofilește

de dorul soarelui văratic

și-și scutură petalele

ireversibil resemnate

în apa râului tomnatic,

ce vrerea curgerii și-o toarnă

în arămiul tot mai grabnic

al soarelui de vlagă stors

după o lungă zbenguială

pe bolta cerului apatic.

”Ce mă făceam, se-ntreabă el,

de nu era rotundă lumea,

astfel ca ziua să tot sper

că vine ea

și noaptea mea,

când voi putea să dorm nițel

ca sănătatea să-mi refac

după atâtea mii de veacuri

în care sânge azvârlit-am

din inima-mi clocotitoare

și de lumină iubitoare,

încât viața să mijească

și să crească

în ăst ungher de Univers?…

Dar și când noaptea mă va-ncinge,

 tot viul morții e menit,

căci nelumina și înghețul

neantu-l trag spre infinit.”

*****

  2. Iluzia binelui

Că binele-i o bășcălie

pe plaiurile carpatine

o știm, și totuși ni se pare

dup-a nerozilor avânt

ce ne conduc înspre mormânt,

că de mai rău e trebuință

pentru a binelui ființă.

De-aceea-n hău ne scufundăm

cu bucuria ispășirii

și cu speranța propășirii,

cum în păcat ne bălăcim

cu conștiința hrentuită

de-o rațiune deocheată,

că rău-i bine să-l cunoști

în amănunt și-n profunzime,

 ca de asaltul lui să scapi

așa ca sfinții din vechime.

*****

 3. Ascultă-mi inima

Ascultă-mi inima, iubito,

cum strigă ca-n pustiu

că pentru ea

trecutul este viu,

și cum mă dă de gol

că noaptea mi-i din plâns țesută

până s-adorm

într-un târziu.

Te văd cum te-am dorit mereu

ca pe-un poem al nemuririi,

ce mintea nu-l poate gândi

și gura nu-l poate rosti

fără de geamătul iubirii.

Oh, adorato

și a sublimului regină!

Va fi și ziua-aceea

când dorul tău

spre dorul meu

va vrea să vină?

*****

George PETROVAI