Adrian Botez – „Mai este nevoie de mişcare sindicală, în România anului 2012?”

…Auzim, nu de azi, nu de ieri, ci de câţiva ani încoace: „Şi sindicatele astea…Ce dracu’ fac ele, pentru bietul om? NIMIC! Ar trebui desfiinţate – n-are rost să plătim cotizaţie, DEGEABA!!!”

…Ştim de ce şi de unde vin aceste fraze. Ştim şi cât de mult adevăr (aparent/instigat sau nu) conţin ele.

Aceste fraze provin:

1-pe de o parte, dintr-o realitate şi dintr-o experienţă adevărată şi teribil de amară: sindicatele (mai ales cele din învăţământ!) TRĂDEAZĂ (în majoritatea lor!), pe toţi cei care nu doar că „plătesc cotizaţie”, ci investesc, în sindicat, ÎNCREDERE ! Încrederea că liderul de sindicat va lua apărarea bietului angajat, în faţa vulpilor şi vulturilor din patronat – dar şi a dictatorilor violent-abuzivi, din zona bugetarilor /sectorul „de stat”. Mulţi lideri sindicali s-au îmbogăţit malonest, peste orice măsură şi ruşine (prin fraudă clară, fizică şi morală!), au intrat în politică, s-au aliat cu duşmanul, ajungând prim-miniştri şi uitând (ca de moarte!) de „originea” lor sindicală etc. – pe spinarea şi împotriva înşelatului om al muncii. Încrederea este foarte greu de căpătat…darămite de…re-căpătat, când omul, bietul om care munceşte cinstit şi vrea, NUMAI, să nu fie păcălit şi batjocorit şi distrus („pentru un om mort, aşteaptă, la poarta uzinei, 300 de oamenii care vor să trăiască”!), ajunge să „sufle şi-n iaurt” şi nu mai vrea să audă de „luptă sindicală”: ori cade la „mica înţelegere” cu patronul sau cu „şeful” de la „stat” (mituind, linguşind, trădând…  –  …şi el, după modelul liderului, nu?…), ori începe o luptă surdă şi periculoasă, anarhică, de „vigilantes” sau de „franctiror” – ceea ce poate duce până la crimă şi anarhie socială. Şi nici măcar „serviciile” (secrete, se-nţelege!) nu sunt în stare să monitorizeze astfel de nemulţumiri aleatorii, dispersive, browniene…

Sindicatele, cu tot cu liderii lor compromişi, parcă au căzut „în adormire”, ca masonii… – numai că masonii „adormiţi” sunt ca agenţii secreţi: când se trezesc, au căpătat puteri proaspete, pentru misiuni letale!;

2-pe de altă parte, dintr-o dorinţă diabolică a preşedintelui Băsescu, de a compromite şi, deci, distruge – definitiv şi irevocabil! – influenţa sindicală, prin care se realizează cea mai temută armă, pentru  capitaliştii „cimpanzeici” (de fapt, nişte mârlani cu mămăliga-ntre dinţi, acum ajunşi, prin jaf năucitor, „stăpâni” de vile, elicoptere şi de  pipiţe şi de …„jakuzzi”, nişte ciocoi ordinari, cu aere de…”internaţionalişti” mafioţi!) şi pentru conducătorii (de instituţii de stat) cu apucături tiranic-totalitariste: SOLIDARITATEA UMANĂ!

…Dar nici patronii, nici directorii, nici preşedintele (dublu!) ales, Traian Băsescu – nu-şi dau seama că…”dansează peste vulcani”: „lupta sindicală” este singura care ordonează forţele nemulţumirii umane muncitor-profesionale, singura care poate produce previzibilitate, în desfăşurarea luptei! Deci, se evită atât anarhia, cât şi, chiar, instabilitatea politică (loviturile de stat…a se vedea, în acest sens, cazul Armatei – iar cazul locotenentului Alexandru Gheorghe este simptomatic, pentru ceea ce dezvoltăm noi, aici: dacă nu se vor „democratiza”, nu „stil C.A.D.A.”, neapărat – dar, măcar, cât de cât, structurile înţepenite ale Armatei – se riscă intrarea „în vrie” periculoasă: tot mai mulţi militari, nemulţumiţi de tăierea pensiilor, dar şi de rămânerea în tiparele „execuţiei oarbe” a actului militar, se vor răzvrăti împotriva acestei situaţii de tolerare, vetustă, a statutului de „făptură decerebrată”, de marionetă, de „unealtă distructivă”/”terminator”/zombi”, al militarului…ceea ce produce efecte negative grave, cu reverberaţii chiar la „vârf”: a se vedea multiplele cazuri de implicare a Armatei, în diversele lovituri de stat, din lumea a treia, respectiv apariţia formelor de conducere statală prin „juntă militară”…dar şi cazuri multiple de tentative de preluare a puterii de stat, în SUA…alianţe contra firii, între Armată şi Mafie, precum în cazurile J.F.K. sau George Bush junior, din 11 septembrie 2001… – …şi nu numai!).

…Astăzi, situaţia mişcării sindicale, ca necesitate de SOLIDARITATE şi de SECURITATE (colectivă şi personală!), s-a complicat infinit, faţă de veacul trecut, ba chiar şi faţă de timpul ante-1989: fiinţa umană nu doar că se dovedeşte mult mai vulnerabilă şi mai friabilă (teribil de nesigură pe şansa continuităţii existenţei terestre, nu doar din punct de vedere religios, ci şi…biologic, prin generaţii ulterioare!), dar şi mai…isterică/isterizată! De „rezonanţa Schumann”, de zvonistica apocaliptică (cu „dovezi”/”argumente irefutabile”, în cutremure, inundaţii, radiaţii solare etc. etc.! – …evident, şi Biserica Creştină  – în primul rând EA! – are partea ei de vină, pentru acest proces accelerat de „părăsire de sine – spre vidarea de sine”, de „uscăciune” întru egoism şi degenerescenţă spirituală, de „deraiere” de pe traiectul existenţialo-spiritual corect, a umanităţii terestre!), de alimentaţia tot mai periculoasă, de boli tot mai multe, diverse şi ciudate (se arată, cu degetul – deocamdată! – …tot mai mult, spre laboratoarele „savanţilor demenţi”, dar şi la/spre „complotul planetar”,  de reducere a populaţiei terestre, de la 7 miliarde la …260 de milioane!), de şomaj (războiul economic!), dar şi de ameninţările, tot mai brutale, ale războiului clasic-convenţional (a se vedea cazurile Iraq, Afghanistan, acum şi Iranul blochează strâmtoarea Ormuz, exasperat de embargou şi de pretenţiile hegemonice ale Israelului, cu „lacheu”-SUA!)…Ba, acum s-a creat şi altă situaţie aberantă, mult mai alarmant-isterizantă chiar decât…A.C.T.A.: „terorismul la domiciliu” – dreptul SUA de a declara (şi aresta, PE LOC!), drept „terorist”, în orice punct de pe glob, pe…”ORICE SUSPECT”!!! Deci, se întrevede cea mai severă (din istoria modernă!) restrângere a intimităţii umane, a „drepturilor omului”, atât de clamate, în timpul revoluţiilor „illuminati”, din veacul al XVIII-lea…!!!

Cum răspunde societatea, omului acestuia ajuns în faza ultimă a isteriei/isterizării, aproape…”cu clăbuci la gură”? În niciun fel, deocamdată  – sau, mai rău: prin desfiinţarea mişcării sindicale – ultimul refugiu (laic!) al omului singur şi isterizat de socio-existenţă.

Cu toate că, azi ca şi ieri, pericolele dispariţiei, prin „comploturile demenţei terestre”, sunt nu doar uriaşe, neschimbate – ci şi mult mai evidente şi probabile.

„În 1989 s-a prăbușit nu doar statul redistributiv al „bunăstării“ – ocărît sub numele de „socialism de stat“, dar fiind de fapt capitalism de stat –, ci și sta­tul social-democrat occidental al „bunăstării“, bazat pe capitalul privat-corporatist. S-a prăbușit atît dictatura „bunăstării“, cît și democrația „bunăstării“. S-a terminat cu lumea călduță a păcii de clasă obținute prin forță și compro­mis. S-a terminat și cu lumea revoltei domesticite prin ținerea în frîu a inegalității și prin cooptarea graduală. Mișcarea grevistă înăbușită a muncitori­lor polonezi a împins Solidaritatea spre compromis, iar reprimarea mișcării grevis­te a minerilor britanici a făcut același lucru cu Partidul Laburist. O dată cu neoconservatorismul/neoliberalismul a fost suprimată pînă și alternativa reformistă, iar moartea politică a blocului sovietic a deschis posibilitatea ca, prin slăbirea statului, marele capital să preia nemijlocit puterea. S-a înfăptuit astfel globalizarea capitalistă, care – trecînd pe deasupra granițelor sta­telor-națiune social-democrate ale bunăstării – a răspîndit, de data asta fără intervenția de trupe colonizatoare, capitalismul liberal și, de asemenea, revo­luția telecomunicării, a industriei spectacolului și a informaticii ultramoderne (…).

Se pare însă că altceva arată indexul nivelului de dezvoltare (human deve­lop­ment index) întocmit de Programul de Dezvoltare al ONU (PNUD), care, în afară de încasările în bani gheață, mai măsoară și lucruri precum mortalitatea infantilă, alfabetizarea, egalitatea dintre sexe etc. (La asta se adaugă că, între 1989 și 2000, în fostul bloc estic a scăzut chiar și nivelul de trai mă­surat în mod tradițional, iar salariul real al muncitorilor din industrie, transporturi și comerțs-a diminuat pînă și în Statele Unite.) Centre For Economic and Policy Research [Centrul de Cercetări Economice și Strategice] de la Wa­shing­­ton a demonstrat pe baza indexului PNUD că dezvoltarea a scă­zut în perioada 1980–2000 a globalizării. Se pare că, înainte de 1980, scă­de­­rea mortalității infantile și răspîndirea școlarizării în țările mediu dezvoltate și în cele sărace au fost mai rapide (Jonathan Steele, The Guardian, 3 au­gust 2001). Ast­fel de date pot fi citate și pentru alte periodizări, vasăzică nu e de găsit ni­căieri utopia care, cică, ar face inutile organizațiile muncitorești bazate pe lupta de clasă. În același timp însă, nu sînt de găsit nici instrumentele instituționale care să echilibreze, măcar în cadrul sistemului însuși, pendulările și crizele ciclice ale economiei mondiale.

Prăbușirea „socialismului real și existent“ (a capitalismului de stat însoțit de dictatură) („the collapse of communism“) și constituirea hegemoniei neolibe­rale au avut consecințe neprevăzute a căror analiză, în esență, se lasă încă așteptată (deși există excepții)”- cf. G. M. Tamas, Chestiunea sindicală în secolul al XXI-lea, în CRITICATAC, din 2 mai 2011 – traducere de Al. Polgár.

Cei care, printr-o obtuzitate şi mancurtizare cu „indice crescut”, mai dondănesc, şi azi, despre pericolul „comunismului”, prin lecturarea bătrânului evreu  Karl Marx  (confundând „izvorul” socialist, cu monstrul/”mutantul genetic” bolşevic!) – nu sunt decât nişte sfertodocţi, care n-au văzut, în viaţa lor, „Das Kapital” – ori trăiesc…în nori! Pericolele „brutarilor undersellers”, care „vând, fără excepţie, o pâine falsificată cu un amestec de piatră acră, săpun, cenuşă, var, ipsos de Derbyshire şi  alte ingrediente asemănătoare” – se traduc, azi, prin e-urile cancerigene şi modificările genetice ale alimentelor (de origine vegetală şi animală) „generalizate”! Pentru că noi, cei lipsiţi de apărare, „turma umană”, suntem, azi, nu doar ¾ din populaţia afectată negativ…ci  99% !!! – iar „ei”, adică „stăpânii demenţi ai Terrei”, sunt mai puţin de 1%, sunt singurii care-şi rezervă dreptul la o hrană „hrănitoare şi de sănătoasă”! …să zicem: pentru că, în definitiv, într-o lume unde crima s-a mondializat/generalizat, şi hrana a fost otrăvită încă „de la surse/izvoare”! Nu poate dispărea Terra, iar „stăpânii” să „plutească”, lejer şi fără griji, în spaţiul interstelar…!!!

„La Londra (n.n.: secol al XIX-lea!) există două feluri de brutari, anume <<full princed>>, cei care vând pâinea la valoarea ei integrală, şi <<undersellers>>, cei care o vând sub această valoare. Ultima categorie formează mai mult de ¾ din numărul total al brutarilor (…). Aceşti <<undersellers>> vând, fără excepţie, o pâine falsificată cu un amestec de piatră acră, săpun, cenuşă, var, ipsos de Derbyshire şi  alte ingrediente asemănătoare, tot atât de plăcute, de hrănitoare şi de sănătoase (…). Este notoriu că pâinea fabricată cu aceste amestecuri SE FACE SPECIAL PENTRU ACEST SOI DE CLIENŢI!” – cf. Karl Marx, Das Kapital, Ed. pentru Literatură Politică, 1953, vol. I, p. 203.

Da, „soiul” fraieriţilor şi batjocoriţilor (de către pseudo-elitele terestro-luciferice!), pentru că sunt…SINGURII  NE-PARAZIŢI, SINGURII CREATORI  DE VALOARE AUTENTICĂ, AI  TERREI!!!

…În definitiv, nu avem dreptul la uitare  şi incorectitudine: SOCIALISMUL (iar nu …”comunismo-bolşevismul”!) are, şi el, martirii săi, care ne-au adus, prin lupta şi sângele lor jertfelnic, drepturi de care azi ne bucurăm, dar uităm (premeditat ori ba!) cui suntem datori, moral! De pildă, lupta lor/socialiştilor, pentru a înlocui abrutizantele 16 ore de muncă pe zi – cu cele 8 ore de muncă productivă (rezonabile!)! – …iar în învăţământ, trebuie să ne strângem, umăr lângă umăr, cu înverşunare, pentru a ne apăra norma de 16 ore (pe săptămână), în faţa atacului turbat al „mossadistului” premier…”răz(vă)nit” – care vrea să-i ţină pe profesori, în şcoală, ca pe câmp, 8 ore… – …ori că au ce munci (ca ore cu elevii), ori că nu au!!!

„În anul 1889, Congresul Internaționalei Socialiste a decretat 1 mai Ziua Internațională a Muncii, în memoria victimelor grevei generale din Chicago, ziua fiind comemorată prin manifestații muncitorești. Cu timpul, 1 mai a devenit sărbătoarea muncii în majoritatea țărilor lumii, diversele manifestări căpătând amploare pe măsură ce autoritățile au convenit cu sindicatele ca această zi să fie liberă (…). Reducerea normei orare zilnice de lucru stă la originea semnificației zilei de 1 mai, de sărbătoare internațională a lucrătorilor. În anul 1872, circa 100 de mii de lucrători din New York, majoritatea din industria construcțiilor, au demonstrat, cerând reducerea timpului de lucru la 8 ore.

Data de 1 mai apare, pentru prima dată, în legătură cu întrunirea, din anul 1886, a Federației Sindicatelor din Statele Unite și Canadei (precursoarea Federației Americane a Muncii). George Edmonston, fondatorul Uniunii Dulgherilor și Tâmplarilor a inițiat introducerea unei rezoluții care stipula ca: „8 ore să constituie ziua legală de muncă de la, și după 1 mai 1886”, sugerându-se organizațiilor muncitorești respectarea acesteia.

La data de 1 mai 1886, sute de mii de manifestanți au protestat pe tot teritoriul Statelor Unite. Însă, cea mai mare demonstrație a avut loc la Chicago, unde au mărșăluit 90 de mii de demonstranți, din care aproximativ 40 de mii se aflau în grevă. Rezultatul: circa 35 de mii de muncitori au câștigat dreptul la ziua de muncă de 8 ore, fără reducerea salariului.

Dar, ziua de 1 mai a devenit cunoscută pe întreg mapamondul în urma unor incidente violente, care au avut loc trei zile mai târziu, în Piața Heymarket din Chicago. Numărul greviștilor se ridicase la peste 65.000. În timpul unei demonstrații, o coloană de muncitori a plecat să se alăture unui protest al angajaților de la întreprinderea de prelucrare a lemnului „McCormick”. Poliția a intervenit, 4 protestatari au fost împușcați și mulți alții au fost răniți” – cf. wikipedia.

…Cu siguranţă, SOCIALISMUL NU ESTE SIGURA  CALE DE A NEUTRALIZA BRUTALITATEA TROGLODITĂ A CAPITALISMULUI!!!

SOCIALISMUL NU ESTE “A TREIA CALE”  (DE DEPARTE, NU ESTE NIMIC IDEAL, SOTERIOLOGIC ŞI MESIANIC, ÎN MIŞCAREA SOCIALISTĂ!) – ŞI NU POATE DEVENI, NICICÂND, O RELIGIE CU POTENŢE SOTERIOLOGICE!!!

…DAR, CEL PUŢIN, SOCIALISMUL OFERĂ, PRIN MIŞCAREA SINDICALĂ, CĂI PRACTICE DE EVADARE DIN “MENGHINA” MANCURTIZANTĂ, EXTREM DE PERNICIOASĂ ŞI DISTRUCTIV-ANEANTIZATOARE (MORAL-SPIRITUAL ŞI FIZIC!), A CAPITALIMULUI CELUI “SUFOCANT DE DUH” AL VIEŢII – BIOLOGICE ŞI SPIRITUALE!!!

…Evident că, dacă ne vom complăcea în stadiul de azi al mişcării sindicale (din învăţământ sau din oricare alt sector de activitate, de stat sau privat!), dacă nu vom şti să ne alegem liderii care să fie alături de noi, iar nu alături de inamicii noştri sociali (creştinismul nu a reuşit, deocamdată, să amelioreze prea multe, în ce priveşte realitatea “luptei de clasă”, între cei ce au prea mult şi cei ce n-au de nici unele, între cei care huzuresc, nu pentru că au merite de excepţie şi produc ceva deosebit de folositor oamenilor, ci pentru că ştiu să ne manevreze iluziile şi buna-credinţa ori naivitatea…) – atunci, însăşi planeta Terra este în pericol!

… Iată ce zic (şi nu sunt decât două dintre cele mai cunoscute voci masonice mondiale!) aceste pseudo-elite luciferice (de care vorbeam mai sus): …”În scopul de a stabiliza populaţia lumii, TREBUIE SĂ ELIMINĂM 350.000 DE OAMENI PE ZI. Acesta este un lucru oribil pe care trebuie să îl spun, dar este la fel de rău să nu-l spun ” – cf. J. Y. Cousteau, 1991 –  explorator şi reprezentant UNESCO. Sau: -„Astăzi lumea are 6.8 miliarde de oameni. Şi ar putea creşte până la aproximativ nouă miliarde. Acum, dacă am face o treabă foarte eficientă cu noile vaccinuri, cu asistenţa medicală, cu serviciile de sănătate şi control al reproducerii, am putea reduce aceste cifre cu 10 sau chiar 15 la sută!” – zice însuşi … BILL GATES !).

…Şi sunt sute de astfel de voci „elitisto-terestro-luciferice”!

…Soluţii pentru apărarea noastră, în faţa demenţei „ştiinţifice”, din „Balamucul Mamonei”?!

Tot sociologul şi politologul G. M. Tamas pare că încearcă a ne lumina ( fireşte că…relativ, pentru că…”criza-i mare, Marine!”) – trecând prin „istoria trădărilor şi eşecurilor socio-democraţiei” şi…depăşind-o, într-un registru extrem de lucid şi de realist (păstrându-şi, însă, scepticismul de rigoare!):

„Oricum ar sta lucrurile, social-democrația a eșuat, iar partidele sale de odini­oară (mai ales în Germania și Anglia) impun obligativitatea capitalistă a muncii prin mijloacele statului polițienesc, prin suprimarea alocațiilor, prin programele de muncă publică recompensate cu salarii ale foamei ce nu asigu­ră nici măcar minimul de trai și prin celelalte tehnici deja binecunoscute. Idolul lor, Clinton, cu balivernele lui „social-democrate“, a fost executorul, mai necruțător chiar decît Reagan sau Mrs. Thatcher, al contrarevoluției neoconservatoare/neoliberale silențioase a „demantelării“. După cum știm din cer­cetările lui Loren Goldner, din 1973 nivelul de trai al clasei muncitoare americane a scăzut cu 20%, iar săptămîna de muncă s-a prelungit cu 10–20%. Între 1989 și 1993, venitul mediu pe familie a scăzut cu 2.737 de dolari pe an (The Guardian, 20 februarie 1995). Cînd Clinton și-a preluat mandatul, 14,1 milioane de oameni beneficiau de alocații; spre finele președinției sale au rămas doar 7,3 milioane (The Times, 4 august 1999). Creșterea productivității nu se datorează inovațiilor tehnologice, ci prelungirii zilei de muncă, concediilor mai scurte și sarcinilor de muncă din ce în ce mai dificile. (Despre întreaga problematică vezi: „The Retreat of Social De­mocracy: Re-imposition of Work…“ [Reculul democrației sociale: reimpunerea muncii], Aufheben, nr. 8, toamna 1999.) În tot acest timp, două mi­lioane de americani stau la răcoare (vezi Loic Wacquant: Les prisons de la misère [Închisorile mizeriei], Paris, Ed. Raisons d’Agir, 1999). Iar în Anglia și alte locuri, salariul minim funcționează ca prag de salarizare indirect. (…) Partidele odinioară social-democrate, devenite ale celei de „a treia căi“ și ale „noului centru“, ațîță la șovinism, rasism și xenofobie împotriva imigranților și a refugiaților (mai ales în Anglia lui „Tory“ Blair). Ele concediază – în perfectă armonie cu colegii lor de dreapta – garanțiile statului de drept (ha­beas corpus fiind deja ceva de domeniul trecutului), mîndria burgheziei liberale (inviolabilitatea vieții și a afacerilor private, toleranța, pluralismul, rezerva față de cruzime; fără a mai vorbi de vir­tu­țile de odinioară ale burgheziei liberale, ironia și autoironia).

Logica ocnei e cea care domnește. În țara-model a lui „Tory“ Blair – care a păstrat toate legile, ordinele și măsurile antisindicale, antimuncitorești și antisociale ale Mrs. Thatcher – exigența „înrolării tuturor în cîmpul muncii“ înseamnă că nu se mai dorește ca din impozitele cetățenilor sau din veni­turile suplimentare să se finanțeze supraviețuirea supușilor ce se află în imposibilitatea de a-și purta singuri de grijă, că nu se vrea asigurarea libertății și dem­nității întreținuților, că nu se tolerează revoltele șomerilor, că toți sînt ferecați în obada muncii de sclav de rangul cel mai inferior, iar alocațiile se acordă doar cu condiția supravegherii permanente și a hărțuirii neînce­tate. Iar cei împinși astfel în brațele răzvrătirii fără formă și țintă (delincvență, drog, huliganism, distrugeri fără sens, societatea bandelor și războirea dintre acestea, neonazism și integrism/fundamentalism ascetic) sînt așteptați de puș­cării – din ce în ce mai multe, din ce în ce mai mari, din ce în ce mai mo­der­ne și din ce în ce mai ucigătoare. Se desființează pînă și pomana aruncată din cînd în cînd radicalismului de stînga și apărării drepturilor minorităților, pînă acum tolerate undeva la marginea social-democrației. O dată cu in­dustrializarea învățămîntului superior s-a terminat și cu șansele subcultu­rilor, care, de bine, de rău, mai scoteau capul din cușca logicii muncii salariate. Integrarea peste tot în lume a sindicatelor în programele de îmbunătățire a calității produselor și de intensificare a producției de mărfuri transformă asociațiile înființate pentru a apăra interesele muncitorilor în complicii spo­ririi intensității muncii (a se înțelege: ai intensificării exploatării). Extinderea ideo­logică asupra proletariatului a așa-numitei etici „protestante“ a muncii (vezi Orbán: „ordine, muncă, învățătură“ sau mareșalul Pétain: „familie, mun­că, patrie“, famille, travail, patrie) demonstrează, chiar lăsînd la o parte folosul imediat și evident al burgheziei și stabilitatea statului burghez bazat pe clase, dominația crescîndă a muncii alienate asupra vieții vii a oamenilor. Constatarea elementară conform căreia creșterea intensității și a timpului muncii executate în folosul capitalului nu e spre folosul poporului pare că e din ce în ce mai uitată de așa-numita „stîngă moderată“ – de fostele partide social-democrate sau „comuniste“. În treacăt fie spus, cultul bezme­tic al muncii golește de conținut pînă și privilegiile existente ale burgheziei. Și să nu uităm că, într-o societate bazată pe clase, timpul liber al clasei domi­nante este temeiul și primul garant al culturii” – după care tot el, G. M. Tamas, afirmă, cu ochii strâns mijiţi, într-o privire deosebit de îngrijorată:

“Pînă acum, o viață demnă de om era posibilă numai în breșele capitalismului (sau, folosind expresia epicureilor, în intermundiile sale). Aceste breșe se îngustează însă din ce în ce mai mult. Lichidarea contraputerii și a contraculturii mișcării muncitorești social-democrate, desființarea statului social redistributiv-planificator („al bunăstării“) astupă breșele. Dispare și umanismul cetățenesc ce viza întreaga societate, iar locul lui e luat de îngrozitul egoism de clasă burghez, agresiv și regresiv. Cuvîntul de ordine al burgheziei nu mai este „unificarea intereselor“, „extinderea dreptului“ și „purtarea în comun a poverilor publice“, cum se întîmpla încă în cazul precursorilor lor liberali din secolul al XIX-lea, și nici „războiul împotriva sărăciei“ (war on want), cum se spunea în penultimul sfert al secolului XX, ci lupta împotriva „de­pendenței de alocații“ (benefit dependency), împotriva „traiului pe degeaba“, deci nu împotriva sărăciei, ci împotriva săracilor. Control instituțional (polițienesc, grăniceresc, militar, fiscal, ministerial, epidemiologic, de igienă mentală sau ținînd de serviciile secrete) al noului proletariat în loc de eman­cipare cetățenească. De la instituțiile de plasare a copiilor, semănînd mai degrabă cu niște centre de reeducare, și pînă la televiziunea comercială și industria divertismentului, de la superstițiile de epocă de piatră și xenofobia răspîndite de revistele de senzații (tabloids) subuman de primitive și pînă la sutele de mii de portaluri-internet manipulate și muzica pop de proastă calitate revărsîndu-se de peste tot, imbecilizarea josnică a poporului este deja un atentat la viața personală suverană și la bucuria de a trăi”.

Iar după aceste constatări ale “fascizării societăţii terestre” – G.M. Tamas trece la analiza, cu ambii ochi deschişi spre lumea REALĂ, nu spre cea a propagandei, infinit de greţoase (…mai ales pentru noi, cei mai în vârstă, care ascultam, paralizaţi, în anii ’80, Europa liberă şi Vocea Americii, la radiouri puse pe calorifer…!), a statului capitalist vampiric, prin permanenta trimitere la dimensiunile valabile şi funcţionale ale “vechii contraculturi socialiste”:

“Vechea contraputere și vechea contracultură socialiste au protejat, întrucîtva, muncitorimea organizată, de potopul de gunoaie de doi bani, pe care aface­riștii culturii de masă le produceau, déjà, din secolul al XVIII-lea, pentru plebe. (Evident, ele n-au putut s-o protejeze de propriile trădări și compromisuri. De altfel, extinderea culturii înalte la scara întregii societăți – deși neorganică și temporară, dar totuși reală – este una dintre puținele reali­zări efectiv emancipatoare ale „socialismului real și existent“, pe lîngă acce­lerarea mobilității verticale și pe lîngă egalizarea antifeudală, îndreptată împotriva spiritului de castă.)”.

(…)Mișcarea sindicală occidentală, împletită cu fosta social-democrație și cu fostele partide „comuniste“, precum și cea est-europeană, renăscută după 1989, fiind însă imediat atacată și marginalizată, divizată și atomizată, se află astăzi în fața unor sarcini gigantice, abia realizabile – dilemele seculare sînt încă nerezolvate, iar numărul celor noi este în creștere. A scrie despre aceste dile­me e greu și pentru că – deși în Occident stînga intelectuală și politică e pe cale de a renaște întru totul independent de partidele muncitorești de odini­oară, dar nu și de mișcarea generală a noului proletariat (asta ar fi numit Marx „socialism“) – în Est însă, din motive istorice de înțeles, această turnură se mai lasă așteptată, aici fiind numite „de stînga“ formațiuni de diverse nuanțe și caziere, dar în primul rînd acelea care, ca personal, țineau de regimul de dinainte de 1989, formațiuni ce, la fel ca social-democrația occidentală, re­prezintă versiuni cu conștiința încărcată ale liberalismului burghez. În Est, teoria socială și vocabularul conceptual de stînga au fost uitate, deși primele semne ale ieșirii din această situație sînt deja vizibile, asta însemnînd inclusiv o nouă receptare a marxismului. În Europa de Est, unde „marxism-leni­nismul“ se preda la zeci de milioane de oameni, despre învățăturile lui Marx se pot spune – fără contradicție – lucruri ce chiar și în 1860 ar fi dat do­vadă de o incultură rușinoasă. Proasta înțelegere este deci inevitabilă.

Așa cum demonstrează clar întreaga istorie a mișcării muncitorești, iar în ce privește Occidentul, mai ales ultimele patru decenii, existența alternativei politice la capitalism e o condiție necesară, deși nu suficientă pînă și a luptei ce se dă aparent numai pentru protejarea intereselor [muncitorești]. Continuarea luptei sisifice a clasei muncitoare împotriva economiei capitaliste care o nenorocește și împotriva statului burghez bazat pe clase și înarmat pînă în dinți tocmai pentru a se apăra de clasa muncitoare, continuarea acestei lupte numai pentru a obține avantaje provizorii și temporare (sau mai precis pentru a contrabalansa niște handicapuri) pentru care va trebui să se lupte apoi din nou, fără a se putea spera succese de durată, ar fi o pu­ră imposibilitate psihologică”.

…Ce-i de făcut, în această situaţie exasperant de complicată (prin însăşi natura relaţiilor sociale tot mai slab definite,  hibridate şi versatile-“grizonate”, de propaganda capitalist-masonică!) şi fără ieşire…decât spre un …NEO-FASCISM (“Partide și guverne ce-au fost cîndva social-democrate/„eurocomuniste“ conduc – chiar cu elan militant și lipsă de scrupule – ultimul asalt împotriva noului proletariat, împotriva minorităților rasiale și etnice, împotriva inutili­zabililor, împotriva celor ce nu pot fi angajați și împotriva celor ce se află în imposibilitatea de a se integra. Pseudo-stînga „social-liberală“ edifică sta­tul-polițienesc digital al versiunii postmoderne a Marelui Frate, în timp ce dreapta tradițio­nală rămasă fără sponsori, program și alegători se fascizează în tăcere”) …?!

…Navigând printre ruine, falii, “ravene” şi “morene” socio-economice de tot felul, lăsate în urmă de succesivele eşecuri ale diverselor ideologii experimentate pe spinarea omenirii, de trei veacuri încoace, G.M. Tamas concluzionează:

“Sindicatele vor trebui să decidă dacă vor accepta să conlucreze cu grupurile de stînga ce încearcă să scape din ruina definitivă a social-democrației și a „eurocomunismului“, dacă vor accepta și dacă vor fi în stare să se asocieze cu curentele antiglobaliste-anticapitaliste, cu mișcările feministe, cu ecologiștii care s-au rupt de corupția partidelor verzi, cu reprezentanții apărării mi­no­rităților, ai drepturilor omului, ai consumatorului și ai antirasismului/antifascismului, sau dacă vor încerca, dimpotrivă, să ajungă la o pace separată cu capitalul. (…) Întrebarea cea mai dificilă este însă de natură politică. De un secol și jumătate, sindicatele au rămas pentru prima oară fără reprezentare și protecție politică (nemaivorbind de răspîndita ideologie media, care neagă chiar și simpla existență a claselor și a luptei de clasă, vorbindu-ne numai de „culturi de grup“, de „lumi de valori“ etc.). Mișcarea sindicală va deveni fie subdirectoratul capitalului în ce privește organizarea muncii și dezvoltarea sa­larizării, un „polițist bun“ al păcii de clasă, al cooperării, al stabilității, al resemnării și al lipsei de speranță (unde „polițistul rău“ este aparatul birocratic și represiv al statului), fie noul punct în care se focalizează politica anticapitalistă, de data aceasta definitiv și fără iluzii în afara parlamentului.

În Europa de Est, rezistența are pe alocuri o tradiție vie (ca în Polonia, Ro­mânia, Serbia, Bulgaria, Albania, Grecia), în alte părți (ca în Ungaria) ea nu dispune de așa ceva, lucru ce influențează ceea ce se gîndește în mod rațional despre politica populară sau, exprimat în mod tradițional, despre politica de clasă a proletariatului. Din partea politicii burgheze „oficiale“, ocupîndu-se mai degrabă de statisticile de popularitate, de scandalurile mediatice și de clientelism, nu putem spera nimic, deși împotriva pericolului dictaturii – cu o fărîmă de colaborare între clase, dar, iarăși, fără iluzii – va trebui să apă­răm rămășițele lamentabile ale democrației burgheze. Autoapărarea gene­rală democratică, politica defensivă a frontului popular nu poate înlocui însă stînga ce există în Europa de Est doar prin cîteva urme ale sale. În perioada ce vine, stînga fie va consta în sindicate, fie va dispărea”.

…În prezent, nu există o categorie socială mai singură/însingurată, mai expusă la iluzionări de tot felul şi mai predispusă la cedări infinite, ale moralităţii şi ale profesionalismului, decât profesoratul…! Nu ne referim la “belferii” din mediul universitar, care şi-au aranjat, prin intermediari parlamentari ori ministeriali (tip Ecaterina Andronescu!), “apele” – ci, evident, la profesorii din liceele României/învăţământul preuniversitar. Dacă aceştia nu vor înţelege că singura scăpare (atât în plan existenţial, moral, economic – cât, mai cu seamă, în planul demnităţii profesionale!) este SOLIDARITATEA (iar SOLIDARITATEA nu  poate dăinui şi reconstrui bazele sănătoase ale învăţământului românesc, prin acte dezlânate, şovăielnice şi tranzitorii/tranzacţioniste – ci NUMAI prin structuri ferme, rezistente faţă de factorul timp – nu…37 de “reforme” ale învăţământului, în 22 de ani!!! – …înalt-profesionalizate şi, mai ales, coerente, responsabilizate  – LA SUPERLATIV! – …şi chiar vizionare!) , în faţa celor care doresc, din tot sufletul, imbecilizarea populaţiei terestre (în primul rând, a celei tinere, pentru că este mai uşor de manipulat şi fanatizat sinucigaş!), spre a dobândi mână de lucru nu doar foarte ieftină, ci chiar…gratuită (ceea ce va produce, în timp, dar peste generaţii, nu peste câţiva ani…! – efecte dezastruos-apocaliptice şi ireversibil-entropice, în toată biosfera şi noosfera terestră!) – atunci şcoala, ca formă spiritual-superioară de iniţiere umano-divină, în mediul terestru…pur şi simplu, VA DISPĂREA!!!

…Şi nu va fi înlocuită CU NIMIC! Teoriile imbecile, legate de “Internetul-Dascăl”, rămân nişte deliruri periculoase, ale unui capitalism nazist şi agonic…şi atât! Niciodată ŞCOALA – de la Academia Platoniciană (circa 387 î.e.n. – într-o grădină din apropierea Atenei, care ar fi aparținut eroului mitologic Akademos) –  şi până la învăţământul veacului XX – n-a însemnat nici roboţi, nici robotizare – CI INVESTIŢIE MAJORĂ DE SUFLET/AFECTE!!!  Nu poţi cere unei maşinării (fie ea şi Internetul!) să-ţi explice noţiuni precum Sublimul, Măreţia, Eroismul, Altruismul, Autosacrificiul pentru o Cauză Nobilă – Onoarea, Demnitatea…Patria-Patriotismul, Neamul, Duhul şi DUMNEZEIREA!!!

…Cel mult, să te înveţe, prin imagini “movie”, cum să mănânci fără să clefăieşti…dar şi asta s-ar putea dovedi că este o cerinţă maximală (sau chiar…o probă de netrecut!), pentru o maşină, oricât ar fi ea de…”siliconată”!

Omul nu poate rămâne om decât prin dialog, nu prin autoreflectare narcisiacă autofagă sau dispersie a personalităţii, în mediul virtual….până la vidarea deplină a personalităţii!

…Astfel, filosofia sindicală, pentru a deveni utilă/funcţională, trebuie să recapituleze experimentele sufletului şi intelectului uman, de-a lungul întregii lor manifestări terestre. Într-o istorie care, dacă este studiată cu bună-credinţă, se va dovedi vital de utilă!

Se va vedea, atunci, că nu poate exista “ruptură între generaţii”, decât prin comploturi criminale (…cu “izvoare” în schizofrenia/paranoia îmbătrânitei rase umane) ori/şi sinucigaşe!

…Omul este o fiinţă socială. Ca să rămână astfel, trebuie să nu-şi părăsească altruismul şi vizionarismul. …Deci, SOLIDARITATEA altruistă şi… vizionară –…pentru că nu-ţi foloseşte ţie, om singur/”fiară însingurată”, să afli ce te aşteaptă, ca individ egotist/egocentrist/plezirist/narcisiac – ci NUMAI ca Teleologie Cosmică –  de Neam, sau de Specie Adamică!

Prof. dr. Adrian Botez