MEREU

Mereu, febril, o taină-n trup revine
Şi ce-i mai bun în noi se-ntoarce iară,
Ca să urcăm un drum incert, de seară,
Ce într-un colţ de şoaptă se mai ţine.

Sunt doar un punct ce pentru-a câta oară
Stă matematic în adânc de sine
Şi nu mai ştie dacă-i rău sau bine
Să fii vehicul spaţiului de-afară.

Sfârşitul e o fracţie-n scădere.
Va dăinui ştiutul din potir,
Trup renăscut şi îmbiat la miere

Din care-am tot desprins câte un fir,
Să-mi ţes veşmântul care nu mai piere

Şi stă la rând, să fie uns cu  mir.

ALERGÂND

Aceasta e a orelor aromă,
Când s-a pierdut o clipă fără vlagă,
Trudindu-mă s-ating cu palma-ntreagă
Aceeaşi zare palpitând în comă.

Prind geana ierbii, şoapta ce mi-e dragă,
Tot ce-a rămas surprins de axiomă,
Prigoana umbrei, trupeşă fantomă
Învinsă-n goana zorilor, dulceagă.

Sunt toate doar o dâră fumegândă,
O rămăşiţă-n scalpul unui gând
Cu dinţi de lut şi pururea la pândă.

Mă voi trezi mereu agonizând,
Rânjind parşiv, iubindu-mă-n osândă

Tot alergând de mine, alergând.

ÎNCĂ GÂNDESC

Mă zbat să scap de trupul ce mă-nşeală,
Să-nduplec urma focului, stăpână.
Un sunet stins amiezile îngână,
Primejdii reci îşi ţes în trup urzeală.


Păşesc pe drum de fum în taină până
O dâră picotind de oboseală,
Se dăruie în lanţuri şi beteală,
Aripilor desprinse din ţărână.

 Priveşte-mă! Asa rămân prin vreme,
Zâmbind fragil şi nesfârşit de trist
Cu-n ochi inert ce-mpresurat se teme.

Reîntrupat într-un contur cubist
Al unui veac ce din străfunduri geme,

Încă gândesc şi, poate, mai exist.

ȚIN SFAT CU MINE

Ţin sfat cu mine-n colţ ferit de lume.

Cuvântul mă mai crede o epavă.

Reînnoit la mijloc de octavă

Nu şi-a găsit sub tâmpla mea un nume.

E frig destul pe-a sufletului navă.

Prin carotidă se preling cutume.

Consoanele nu-s tată şi nici mume

Atâtor clipe subţiate-n lavă.

De unde-atâta verticalitate
Când glasuri te-nconjoară şi te ard?
Dar eu rămân şi cred că se mai poate,

Iar gândul meu, murind tăcut pe gard,
S-a scurs în ochiu-n care se mai zbate

Un timp ascuns sub strat aprins de fard.

FIINŢA MEA DE VIS RISIPITOARE

Fiinţa mea, de vis risipitoare,
Înfrânge tihna gândurilor albe,
Destramă zborul ce compune salbe
Mireselor desprinse din strânsoare.

Justiţiei din frunze îi scriu jalbe,
Căci mă apasă fuga de mişcare
A verbelor uitând de conjugare,
Mânjind polenul gingaşelor nalbe.

Sonete scriu când lumea e scârbită
De craniile celor ce deţin
Un sceptru efemer, dar stă smerită,

Tot răscolind hârdăul cu venin
Sau aţipind în iarba nenuntită.

Trăiesc pentru-a trăi. E prea puţin!

MĂ BICIUIESC SECUNDELE 

Mă biciuiesc secundele cu ură,
Rupând din carnea mea ne-mpărtăşită.
Le simt suflarea rece şi grăbită
În trupul meu, pe cuget, pe figură.

Arunc cu scârbă vorba nedorită,
Încerc să scap de-a spaimelor arsură,
Să-nlătur palma ce îmi stă pe gură,
Ca să-mi rămână umbra primenită.

Izbit de haita timpului, setoasă,
În gândul meu firav mă răzvrătesc
Şi lupt să prind a clipelor grimasă.

Dar e doar praf pe care-n veci păşesc.
Cu pofta mea, mereu nesăţioasă,

Abia acum învăţ ca să trăiesc.

UNDE SUNT?
 

În răzvrătirea frunții se perindă
Crâmpeie de-ndoieli și de-ntrebare.
Trec defilând cu falduri temătoare
Sau se agaţă furtunos de grindă.

O scenă e cu patosul ce doare,
Într-alta viciul vrea să mă cuprindă.
Apare şi dorinţa să întindă
Urzeli, porniri şi spaime trecătoare.

Greţoasa ură prinde să îndemne,
Iar năzuinţa are dinţi de fier.
Sunt toate când smerite, când solemne,

Distrug, compun, frământă, dau şi cer.
Ce colcăială de trăiri şi semne!

Dar unde sunt, în toate câte pier?

SĂ NU MĂ TEM!
 

Zvâcniri gestante, scârba ce mocneşte,
Modesta umbră fadă a trăirii,
Tăişul viu al vorbei şi-al privirii
Pe gardul clipei vagi mă răstigneşte.

Să fug, să strig, din mult prea plinul firii,
Să mă ascund de ura ce sporeşte?
N-ar fi mai bine s-o înfrunt, orbeşte,
Să mă arunc în lama primenirii?

Să trec prin toate, cu priviri avide,
Cum aş tăia în carne de poem.
Un pas mai mult şi zborul se decide.

Sfârşeşte frica de un surd blestem
Şi-o poartă către mine se deschide.

Să nu mă tem! Deloc. Să nu mă tem!

SPUNE-MI, IUBITO!

Spune-mi, iubito, unde-ti e popasul?

În cuib zănatec, în amurg de ceară?
Unde-ţi aşezi piciorul să nu piară

Urma fierbinte ce-mi ucide ceasul?

Cum ai învins râvnirile de fiară
Ce-au despicat pădurile cu pasul,
Ca să-mi aplec genunchiul, să-mi fac masul

La umbra coapsei tale de fecioară?

Lasă-ţi coroana-n iarba sângerie,
Bea din potirul brumelor nectar

Şi din căuş de patimi apă vie,

Arde-ţi veşmântul pe năvalnic jar,
Să te zidesc curată-n temelie,

Aceeaşi Ană, pe un nou altar.

VREAU DOAR UN SFAT!

-Vreau doar un sfat, maestre, vreau o cheie,
Pentru-a ieşi din trupul meu afară.
-Ce-i mai urât în lumea ta ternară?
Adu-mi răspunsul, vino c-o idee!

M-am îmbrăcat, cu râvna mea sumară,
Am colindat – aprinsă odisee –
Pământ şi spaime, gânduri de femeie
Şi m-am întors, răspuns să-i dau, spre seară.

Cel ce-a-ntrebat într-un copil se-ascunde.
-Eu ştiu răspunsul! spun. Ura-i mai rea.
Aştept acuma cheia!…Nu-mi răspunde.

Tăcere doar în trup de catifea.
M-a fulgerat un gând ce mă pătrunde:

Tăcerea e eternitatea mea.

VA FI UN MÂINE?

Din urmă iau doar ziua ce se duce,

Cu dinţi blajini, spre un deşert de seară

În care-mi uit târzia mea povară,

Calvarul meu, cel aşezat pe cruce.

Ziua de azi, şi dulce şi amară,

Se chinuie prin garduri să apuce

Frânturi de clipe avansând năuce,

Spre scutul oastei cu armuri de ceară.

Un mâine e? Cum ar putea răzbate

Prin bezna ce miroase a pustiu,

Când n-am sfârşit de-orânduit bucate

Şi nu mă vreau mai însetat să fiu?

Doar curg şi eu, cu râurile toate,

Încălecând acelaşi bidiviu.

ŞTIU UNDE SUNT?

Ştiu unde sunt, în ce ungher mi-e gândul?
Am înţeles că rostul lui mă-nvinge?
Că semăn cu mânia ce m-atinge
Şi cu trufia pieptul meu arzându-l?

Am sufocat desfrâul ce respinge
Şi împăcarea nopţi şi nopţi la rândul?
M-am depărtat de drum, apoi urmându-l
Şi de-nvrăjbirea care mă încinge?

Ce am făcut ca visul să nu treacă
Şi mulţumit de mine să nu fiu,
Să nu-mi mai scot invidia din teacă?

Şi mă întreb, cât încă mai sunt viu:
Eu am învins febrila zi ce pleacă
Sau ziua m-a învins fără să ştiu?

SĂ SAP ADÂNC!

Tăiat în două, fructul neputinţei
Revarsă iz perfid și nepăsare;
O aripă nu crede în visare,
Un mugure nu seamănă fiinţei.

Se născocesc idile trecătoare,
Perversul pune stavilă dorinţei,
Sfiala nu se dăruie credinţei,
Iubirea se preface în uitare.

Nici zâmbetul nu mai arată bine.
Îmbăloşat cu scârbă în iatac,
În rânjet a sfârşit, uitând de sine.

Mirii cei puri de mâine nu se plac.
Să sap adânc, până când dau de mine,
E tot ce-n viaţa asta pot să fac.

EVADARE

Mi-e trupul casă pentru zile grele,

Cu porţi de fier şi uşi întunecate,
Clădit din ură, silă şi păcate,

Ţinut prea des în sfori şi în atele.

Iar hainele mă strâng şi sunt uzate,
În glastre zac doar fade imortele.
Privesc afară numai prin zăbrele

La văile cu flori însângerate.

Nu mi-am văzut vecinii niciodată,
Dar ştiu că sunt în lumea de mister

În care vreau să mă trezesc odată.

Mă lupt să evadez şi să nu pier.
În casa ce pe viaţă îmi e dată,

Să nu rămân de-a pururi prizonier.

SUNT ÎN AMECA

Sunt în Ameca, ţara din vechime.
Culcat privesc cum sufletul meu pleacă
În neştiute spaţii să petreacă,
Uitând de tot, de spaimă şi mulţime.

Ajuns în cerc de săbii fără teacă,
Le simt înfipte-n mine cu asprime,
Tânjind să ia corola mea de rime
Şi pe tăișul lor avid s-o treacă.

Mă risipesc printre priviri ştiute,
Îmi sfâşii carnea crud şi nu decid
Cum pot s-ajung pe străvezii redute,

Dar mai aud cuvântul Lui avid.
Mă lupt să trec în lumi necunoscute.
Primesc o cheie. Nu ştiu să deschid.

ÎNVĂȚ SĂ TRĂIESC

S-alung din minte oricare ispită,
Să frâng și spaima-n noi ce mă reţine,
Când întrebări se prăbușesc în mine,


Să nu privesc spre urma otrăvită.

Emoţia o sorb cum pot mai bine,
În alergare prea târziu oprită,
În cea dintâi speranţă împlinită.

Ce-n gândul drept ar vrea să se anine.

Să uit de tot, cu sete şi în pripă
Şi să mă bucur de un rost prezent,
Stăruitor şi gata de risipă.

La ieri şi mâine să rămân absent.
Învăţ cum să trăiesc din clipă-n clipă,
Dintr-un moment în celălalt moment.

MĂ STRĂDUIESC 

Mă străduiesc să-ncep călătoria

Spre mitic Elohim şi-antíce Vede

Pe drum de fum pe care poţi accede

Doar de-ai găsit în viaţă armonia.

Răzbat în timp, cu urmele-mi bipede,

Spre Logosul ce-nalţă datoria,

Până ajung s-ating bijuteria,

Mahavantara ce în zori se-ncrede.

Prin toate trece neschimbat frământul

Atâtor lumi pătrunse-n trupul meu

Şi dizolvate auster în cântul

Cel mai uşor şi totuşi cel mai greu:

«La început de lume e cuvântul.

Cuvântul este însuşi Dumnezeu.»

GUST ŞI ATING

Gust şi ating, miros şi-aud frământul
Atâtor semne în străfund rotite;
Fac şi desfac înlănţuiri sortite,
Dar nu îmi iau spre-nseninări avântul.

Se-ntâmplă tot, dar patimi istovite
Stârnesc în jur şuvoaiele şi vântul;
Înec cu frica de tumult cuvântul
Într-un torent de spaime răvăşite.

Când vine ceasul greu de neputinţe,
Mă-ntorc la primul pas schiţat târziu
Şi-l port în cercul noilor credinţe.

Dar mi-e străin şi nu ştiu dacă-s viu.
Robot pierdut în spaţiu şi dorinţe,

Îmi uit fiinţa într-un corp pustiu.

PĂSĂRI ALBASTRE

O pasăre din mine se ridică

Zbătându-se la uşa coliviei
În care am supus-o agoniei

De-a mă veghea, să nu-mi mai fie frică.

Doar pentru mine, dând frâu larg magiei,
Am vrut să-mi cânte cu făptura-i mică
Îngenunchiat pe firul de arnică

Să aţipesc la pragul veşniciei.

Desfigurată îmi rânjeşte soarta!
Ce frig mai e în suflet şi ce ger

Când înţeleg cât am greşit cu arta

De-a ţintui aripi ce-n lanţuri pier!
Hrăniţi albastre păsări, spargeţi poarta,
Din gând pierit urcaţi-le pe cer!

NISIP ȘI AUR

Când voi scăpa de corpul ce mă-nşeală,
Voi fi pe calea focului, stăpână.r


Un sunet stins amiezile îngână,
Iar nopţile îşi ţes în nori urzeală.

Păşesc pe drum de fum zănatec până
O rază picotind de oboseală,
Se dăruie în lanţuri şi beteală,
Aripilor desprinse din ţărână.

Mecanic gest şi infestată plagă

Mustesc etern în carnea mea când pui

În cârja spaimei patima întreagă.

Un semn nu e în vale să-l compui.

Ce este-această viaţă fără vlagă

Decât nisip în care aur nu-i?

————————–

Adrian MUNTEANU

Brașov, aprilie 2020

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Vasilica GRIGORAȘ – Omul și cartea, ființe deopotrivă

„Cărţile sunt fiice ale cerului pogorâte pe pământ ca să aline suferinţele neamului omenes…