Această poezie a primit Premiul I la Concursul Internaţional de Poezie STARPRESS, 2012.
Cheia Bătrânei
Stă bătrâna gârbovită
pe o bancă sub un tei,
toate tristeţile lumii
sunt ascunse-n ochii ei.
Se gândeşte neîncetat
la căsuţa ei umilă
ce i-au vândut-o copiii
ca să-şi construiască vilă.
Dar în vilă n-are loc,
i-au făcut lângă grădină
cămăruţă cu un geam
să privească spre lumină.
Căci copii-s ocupaţi
se plimbă în jos şi-n sus.
Merg chiar la Biserică
Să-L slăvească pe Iisus.
“Fii, măicuţă mulţumită
să ne-ajuţi pe fiecare!
Cine astăzi ţi-ar mai da
farfuria cu mâncare?
Că dacă ai îmbătrânit
nu este a noastră vina,
vila se-ntreţine greu
vrem să schimbăm şi maşina.!”
În clipele de răgaz
ascunzând o cheie-n mână,
se îndreaptă către casa
unde a fost, cândva, stăpână.
Numai cheia i-a rămas
că în rest toate sunt duse,
casă, tinereţe, soţ,
sunt durerile-i nespuse.
Lung priveşte printre gard
şi îşi vede viaţa toată,
simţind cum din ce în ce
de puteri este lăsată.
Însă, într-o dimineaţă,
au găsit lângă grădină,
moartă, pe bătrâna mamă,
tot strângând o cheie-n mână.
Copil de corcoduşe
E iarnă, Doamne şi e frig
Un vânt tăios mă biciuie pe faţă,
Nu pot să cred şi nici să înţeleg
Că acuma sunt la margine de viaţă.
Nepoata mă tot trage înapoi
Cu chipu-i blând şi fin ca de păpuşe
Şi lângă ea îmi pare foarte rău
Că nu mai sunt copil de corcoduşe.
Să prind iar fluturii pe deal
Şi mama să mă strige îmbufnată,
Să ascult acelaş cântec din caval
Redevenind copilul de altădată
Cu fiecare zi murim cîte puţin…
Cu fiecare zi murim cîte puţin
dar noi de asta nu avem habar
ne străduim din ce în ce mai mult
să strângem de-ale gurii în hambar.
Nu mai privim un răsărit de soare
şi nici o frunză legănată-n vânt
uitând că viaţa aceasta-i trecătoare
şi suntem doar o umbră pe pământ.
Si trece timpul, aşa, pe nesimţite
cum trece ploaia-n zilele de vară
şi ne trezim, deodată, Doamne,
că-n viaţa noastră ni se face seară.
Case frumoase şi triste…
Case frumoase şi triste,
pe dealuri împrăştiate,
nimeni nu vă locuieşte,
sunteţi case-nsingurate…
Pe dealuri împrăştiate,
case frumoase şi triste,
mai că-mi vine, când vă văd,
să-mi vărs lacrima-n batiste…
In voi nu e sărbătoare,
nu vă vin colindători,
căci, cei ce v-au construit,
sunt plecaţi în alte ţări…
Puteau găsi bucurii,
chiar aici, la ei acasă,
cum că ar sta cu toţi cei dragi,
adunaţi la aceeaşi masă…
Cum că ar asculta cucul,
în pădurea înverzită,
admirând pe sub copaci,
vioreaua înflorită…
Căci averea pe pământ,
nu are nicio valoare,
omul se duce sărac,
dincolo, atunci când moare..
Nu mai chinuiţi copiii,
care plâng rămaşi în ţară!
Niciodată nu uitaţi:
Ei sunt singura Comoară…
Sfânta primăvară
Să vină primăvara cu sclipiri de soare
Cerul să-şi arunce albastru-n viorea
Vălurească grâul precum o mare
Ghioceii aibă străluciri de nea
Să danseze, vesel, frunzele în vânt,
Păsările câte triluri săltăreţe
Să miroase a proaspăt reavănul pământ
Eu cu bucurie să le dau bineţe.
Doamne, că pe lume nu-i nimic mai sfânt
Ca o primăvară, când învie toate,
Parcă-s ale mele, toate câte sânt,
Să le strâng în braţe, aş vrea, dacă se poate.
Titina Nica ŢENE