Această poezie a primit Premiul I  la Concursul Internaţional de Poezie STARPRESS, 2012.

Cheia Bătrânei

Stă bătrâna gârbovită

pe o bancă sub un tei,

toate tristeţile lumii

sunt ascunse-n ochii ei.

Se gândeşte neîncetat

la căsuţa ei umilă

ce i-au vândut-o copiii

ca să-şi construiască vilă.

Dar în vilă n-are loc,

i-au făcut lângă grădină

cămăruţă cu un geam

să privească spre lumină.

Căci copii-s ocupaţi

se plimbă în jos şi-n sus.

Merg  chiar  la Biserică

Să-L slăvească pe Iisus.

“Fii, măicuţă mulţumită

să  ne-ajuţi pe fiecare!

Cine astăzi ţi-ar mai da

farfuria cu mâncare?

Că dacă ai îmbătrânit

nu este a noastră vina,

vila se-ntreţine greu

 vrem să schimbăm şi maşina.!”

În clipele de răgaz

ascunzând o cheie-n mână,

se îndreaptă către casa

unde a fost, cândva, stăpână.

Numai cheia i-a rămas

că în rest toate sunt duse,

casă, tinereţe, soţ,

sunt durerile-i nespuse.

Lung priveşte printre gard

şi îşi vede viaţa toată,

simţind cum din ce în ce

de puteri este lăsată.

Însă, într-o dimineaţă,

au găsit lângă grădină,

moartă, pe bătrâna mamă,

tot strângând o cheie-n mână.

 

Copil de corcoduşe

E iarnă, Doamne şi e frig

Un vânt tăios mă biciuie pe faţă,

Nu pot să cred şi nici să înţeleg

Că acuma sunt la margine de viaţă.

Nepoata mă tot trage înapoi

Cu chipu-i blând şi fin ca de păpuşe

Şi lângă ea îmi pare foarte rău

Că nu mai sunt copil de corcoduşe.

Să prind iar fluturii pe deal

Şi mama să mă strige îmbufnată,

Să ascult acelaş cântec din caval

Redevenind copilul de altădată

 

Cu fiecare zi murim cîte puţin…

Cu fiecare zi murim cîte puţin

dar noi de asta nu avem habar

ne străduim din ce în ce mai mult

să strângem de-ale gurii în hambar.

Nu mai privim un răsărit de soare

şi nici o frunză legănată-n vânt

uitând că viaţa aceasta-i trecătoare

şi suntem  doar o umbră pe pământ.

Si trece timpul, aşa, pe nesimţite

cum trece ploaia-n zilele de vară

şi ne trezim, deodată,  Doamne,

că-n viaţa  noastră ni se face seară.

 

Case  frumoase   şi triste…

Case  frumoase şi triste,

pe  dealuri împrăştiate,

nimeni  nu  vă locuieşte,

sunteţi case-nsingurate…

Pe dealuri împrăştiate,

case  frumoase şi triste,

mai că-mi vine, când vă văd,

să-mi vărs lacrima-n batiste…

In voi nu e sărbătoare,

nu vă vin colindători,

căci, cei ce v-au construit,

sunt plecaţi în alte ţări…

Puteau găsi bucurii,

chiar aici, la ei acasă,

cum  că   ar sta cu toţi cei dragi,

adunaţi la aceeaşi masă…

Cum că ar asculta cucul,

în  pădurea înverzită,

admirând pe sub copaci,

vioreaua înflorită…

Căci averea pe pământ,

nu are nicio valoare,

omul se duce sărac,

dincolo, atunci când moare..

Nu mai chinuiţi copiii,

care  plâng rămaşi în ţară!

Niciodată  nu uitaţi:

Ei sunt singura Comoară…

 

Sfânta primăvară

Să vină primăvara cu sclipiri de soare

Cerul să-şi arunce albastru-n viorea

Vălurească grâul precum o mare

Ghioceii aibă străluciri de nea

Să danseze, vesel, frunzele în vânt,

Păsările câte triluri săltăreţe

Să miroase a proaspăt reavănul pământ

Eu cu bucurie să le dau bineţe.

Doamne, că pe lume nu-i nimic mai sfânt

Ca o primăvară, când învie toate,

Parcă-s ale mele, toate câte sânt,

Să le strâng în braţe, aş vrea, dacă se poate.

Titina Nica ŢENE