Este o convingere că întotdeaua să păstrăm constant trează  încrederea noastră în chimia sufletească şi-n şoaptele  entuziaste ale inimii noastre.

Aflaţi în suprema libertate spirituală, în ce lumină dumnezeiască ne apare scara de valori? Până astăzi, cunoaşterea dezinteresată în sensul absolut al termenului a rămas un ideal, fundamental primordial al celei mai abstracte viziuni despre univers. Acesta e clădit din secrete elemente finaliste, cunoscute prin credinţa creştină, filosofie ori ştiinţă pozitivă. Examinate cu atenţie, se vor dezveli ca fiind, într-un anumit sens, animistă.Imaginea despre lume şi univers, fiind prezentată drept creaţie a inteligenţei, se va dovedi a fi construită şi din transpunerea în lumea exterioară a dorinţelor noastre secrete.

Istoria existenţei umane ne arată că ar exista armonie şi colaborare între lumea spiritual şi lumea material.Este adevărat că cu cât o formă a existenţei noastre a tangenţiat cu o treaptă de evoluţie mai înaltă, cu atât oferă spiritului, în principiu, mai bogate posibilităţi de realizare şi expresie.Despre acest fapt scriitoarea Voichiţa Tulcan Macovei în “Argumentul” cărţii sale “Cine sunt eu şi cine este Dumnezeu, dialoguri interreligioase, argumentează:“Am înţeles, pe măsura trecerii anilor, importanţa locului în care este aşezat omul:istoric, geografic, cât de mult este legată cultura dar şi civilizaţia de locul în care s-a format un popor.“

Progresul material sau cel biologic, s-a dovedit, că atrage după sine cu necessitate progresul vieţii spirituale. Acest fenomen  a apărut în Europa secolului XVIII, XIX ;şi XX, dar şi Statele Unite.

Însă, până a ajunge la cele scrise anterior, simt nevoia de a relata povestea lui Apollonios din Tyana. Acesta era un predicator grec, după cum spune o legendă elenă, care a trait aproximativ în aceaşi epocă în care a trait Iisus, după cunoştiinţele noastre în a doua jumătate a secolului I.Iată ce spune despre acest predicator o carte apărută după apariţia Evangheliilor. Proteu-zeu grec al mării- i s-a arătat mamei lui Apolonios şi i-a spus că vrea să se întrupeze prin ea.Intr-o zi ea a adormit  şi a visat un grup de lebede care-i cântau  un cântec. Trezindu+se, a născut un băiat în timp ce cerul era brăzdat de fulgere.După aceasta începe viaţa lui Apollonios de minuni, care săvârşeşte tot felul de miracole mergând până la învierea morţilor, el alungă ciuma, opreşte cutremurele de pământ şi, când îi vine vremea să moară, se înalţă la cer. Acest profet grec din Tyana a fost cinstit chiar şi de unii creştini, iar împăratul Alexandru Sever, din secolul al III-lea, a aşez chipul acestuia în casa lui de rugăciuni alături de chipul lui Hristos.trebuie să subliniez că în Roma antică alături de zeii romani erau veneraţi mulţi zei ai religiilor orientale.Astfel, împăraţii din dinastia Severilor din secolul al III-lea, venerau pe yeul sirian al soarelui, pe Iisus Hristos şi alţi zei. Însă pe Hristos nu îl percepeau ca zeu, ci ca un trimis al Cerului unde domneşte Dumnezeu.

Revenind la cele spuse în primul paragraf, trebuie spus că progresul psihologic este coordonat necesar progresului spiritual.Psihologicul face parte din partea spiritual a omului şi în marea majoritate se confundă prin esenţă cu ţintele urmărite de viaţa spirituală.Fără ştiinţa omului există o armonizare între lumea materială şi cea spiritual.Însă, Marx susţinea că există o dizarmonie dintre cele două lumi.Totuşi istoria veacurilor ne arată că între cele două lumi a existat o confluenţă, nu de excludere, ci de tangenţiere.Cele două mari împărăţii ale existenţei, să le numim aşa, sunt coordanatele  realizării unor scopuri proprii ce conduc spre cunoaşterea divinităţii din noi.Cu cât ştiinţa moleculară, cibernetică etc înaintează spre adâncimile cunoaşterii, cu atât necunoaşterea adevărului se îndepărtează.Fiindcă “necunoscute sunt căile Domnului.“Totul este o taină a Celui care a creat lumea”.

Omul, în speranţa sa, de a deveni nemuritor, a inventat prelungirea la infinit a vieţii prin creaţiile sale religioase, artistice, filosofice, morale etc. Grija mereu prezentă a morţii l-a împins pe om la negarea vieţii, care devine mijloc şi pregătire pentru moarte. În acest context Mihai Ralea bine spunea în Psihologie şi viaţă în “Viaţa Românească “, nr.2-3 din 1926, sau în stiudiul Definiţia omului unde găsim admirabila şi lapidara definiţie a lui homo sapiens: omul animal absurd din “ Viaţa Românească“, nr.7-8, din 1928.

Eu, fiind un om religios, caut să-mi explic anumite problem ridicate de civilizaţiile superioare unde întâlnim inteligenţe care funcţionează în vederea realizării unor scopuri ce nu sunt aservite direct utilului. Să ne aducem aminte de Descartes care şi-a părăsit patria şi interesele pentru a putea gândi liber.La fel Spinoza, a refuzat strălucite situaţii materiale şi sociale pentru a continua până la moarte existenţa-i obscură de şlefuitor de lentile, Inteligenţa, în aceste, nu singulare cazuri, trăieşte din şi, pentru propriile-i nevoi, pentru cunoaşterea pură,pentru a putea gândi liber.Prin aceaşi situaţie a trecut şi Eminescu al nostru.Prin aceste stări au trecut şi marii duhovnici, teologi şi sfinţi, dar de data aceasta pentru a medita, gândi şi a se ruga la unicul Creator, Dumnezeu. Sunt două alternative prin care au trecut şi trec marii gânditori.Situaţie constatată şi în cărţile teologice ale Mă cuprinde un dor de satul de departe

În astfel de cazuri însă, ea poate deservi interesele vitale ale trupului ce o poartă.Mă gândesc la pustnicii care s-au sacrificat în slujba rugăciunii dedicată lui Dumnezeu, a marilor duhovnici şi martiri din închisorile comuniste, la Arhimede care,în loc să-şi apere viaţa, moare apărându-şi figurile geometrice, la Filippo Bruno, a fost un teolog și filosof umanist italian din epoca Renașterii. Condamnat și ars pe rug de Inchiziție pentru concepția sa panteistă și pentru convingerea asupra infinității universului, idei considerate eretice, numele lui a devenit sinonim cu cel de victimă a obscurantismul

În zilele noastre, când islamul doreşte o impuere prin forţă şi crimă, pe mapamond sunt omorâţi credincioşii.O vină o are şi biserica creştină, inclusiv clasa politică, care în numele drepturilor  omului, sunt îngăduitoare faţă de musulmanii extremişti.Exemplu înIn urma cu cateva zile, in Daghestan, a avut loc ceremonia de înmormântare a femeilor ucise de Duminica Iertării de un terorist islamic. Mii de oameni au participat la slujba pentru a le pomeni pe Vera, Ludmila, Nadejda, Irina si Vera. 

Un tânar de 22 de ani a început sa tragă asupra credincioşilor care ieseau după Sfânta Liturghie de la catedrala Sf. Gheirghe din Kizlyar. Strigând Allahu Akbar, teroristul a ucis pe loc patru dintre cele cinci credincioase, una dintre ele decedând ulterior, în urma rănilor, la spital. Femeile tocmai se iertaseră, potrivit rânduielii. Pe lânga cele cinci credincioase ortodoxe, au fost ucisi şi doi paznici musulmani.

Teroristul a fost ucis de forţele de ordine.

La înmormantare au participat în jur de cinci mii de oameni, printre care oficialităţi politice, ca premierul Daghestanului, şi alte personalitati locale. Arhiepiscopul locului, Varlaam, a săvârşit Litia pentru cele adormite şi a rostit un cuvânt de mângâiere, exprimându-se pentru strângerea rândurilor în faţa răului comun.

Prin anii 1998 am fost la Bruxelles cu o bursă a Uniunii Europene acordatădă de doamna ambasadoare Karen Foog. Eram împreună cu filosoful Gabriel Andreescu.În acea perioadă am dorit să vizităm biserici din Bruxellex, Namur şi Anvers, dar toate bisericile creştine erau închise, în timp ce moscheiele erau deschise pentru credincioşi. Oare, creştinismul dă înapoi? Legea vaselor comunicante se aplică şi în acest caz. Locul cedat este imediat ocupat de celălalt. Secolul XXI va fi islamic? Sau orthodox, ţinând cont că bisericile acestea de pe aproape toate meridianele lumii, adună în jurul lor nu numai români, dar şi credincioşi de alte confesiuni.

În Albatrosul lui Baudelaire, în frumoasa traducere a lui Al.A.Philippide spune:

“Poetul e asemenea cu prinţul vastei zări,

Ce+şi râde de săgeată şi prin furtuni aleargă:

Jos pe pământ şi printre batjocuri şi ocări

Aripie-i imense l-mpiedică să meargă,“

Aşadar, concluzionez, eseul propune o atitudine eroică în faţa existenţei, o concepţie care, în profida structurii antagonice a esenţei însăşi a lumii, spune da!Vieţii, cu toate cele: ateism, credinţă în Dumnezeu, Alah, Buda, Mahomed…

Se pare că există o ciocnirea religiilor, depăşind pe cea a civilizaţiilor, de care vorbea Simuel P.Humtington.

În prezenţa indiferentă a Universului care aşteaptă de la noi o lume tot mai raţională, mai dreaptă, mai bună, mai frumoasă.În timp ce omul a inventat înţelepciune, şi de atunci, încărcat de visuri grave, luptă să coboare cu trăinicie împărăţia cerurilor pe muşuroiul unde soarele lui Dumnezeu răsare peste cei buni şi peste cei răi, şi unde plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.

Complementaritatea “oglinzilor paralele”

 Eminescu – Macedonski

A apropia pe cei doi mari, Eminescu – Macedonski, la mai bine de un secol de la publicarea epigramei celui din urmă la adresa Luceafărului ce se stingea din viaţa aceasta, dar care “arde”mai strălucitor cu cât trece timpul pe cerul culturii, este o datorie pro memoria la început de mileniu.

Alcătuit de-a lungul secolului douăzeci, în datele lui fundamentale şi reconstituit recent, într-o viziune integralistă, dosarul “neînţelegerilor”dintre poetul “Nopţilor”şi cel al “Luceafărului”, rămâne, pentru critica literară, un domeniu fertil de intuiţii şi ipoteze menite a explica atât omului cât şi programul operei sale. O atare “concesie”făcută unor elemente de biografism nu poate fi decât profitabilă şi fructuoasă, puţine fiind cazurile în care cheile biografiei pot desfereca energiile Operei, intenţiile fundamentale, mesajele implementate, obsesiile cifrate.

Pornind de la paradoxul, metaforic în acest caz, “Luceafărul”nu poate lumina şi nu se poate arăta în toată splendoarea lui decât în “Nopţile”adânci şi profunde, ne face să credem că apropierea operei celor doi mari poeţi ab initio este o datorie în descifrarea filosofică a mesajului liric de după Eminescu.

Cum se cunoaşte, Eminescu scrie poezie filosofică sprijinindu-se pe lecturi întinse şi aprofundate şi chiar pe o reflecţie metafizică proprie. Poetul este conştient de limitele filosofice care sunt chiar limitele intelectualului uman, înţelegerea cât mai riguroasă a apriorismului kantian devine pretext de vis şi, efectiv, se prelungeşte în visul fantastic al lui Dionis-Dan din “Sărmanul Dionis”, scoţând posibilitatea desprinderii complete de schemele intuiţiei spaţiului şi timpului din chiar faptul transcedentalităţii lor.

În extremis, iată şi întrebarea fundamentală pe care şi-o pune Eminescu: “Care este criteriul realităţii?… Poate că noi nu facem alta decât să visăm…”, un fel de hybris subiectivistică a disoluţiei complete a certitudinii naturale a realităţii: atitudine caracteristică filosofiei lui Fichte şi ad rem dezvăluită în “Cezara”.

În replică, se pare, Macedonski publică în “Curierul de Iaşi”la 6, 11, 13, 15 şi 18 august 1876, “Thalassa”în care mitologia exotică întruchipată de “Insula lui Euthanasius”este o evocare sugestivă a instinctului erotic de posesiune în etapele progresive ale definirii sale.

Îmbătat de “vinul nemuririi”, Thalassa primeşte moartea ca o eliberare şi se dăruieşte valurilor simţind cum sufletul lui, dezbrăcând prezentul în viitor, dezbracă pe om în arheu”. La ideea acestui arheu ca spirit al Universului ajunsese – într-o viziune şi versiune originală – şi Eminescu în proza filosofică “Archeus”, rămasă în manuscrisul 2269.

E mai sigur, însă, că Macedonski să fi cunoscut “Sărmanul Dionis”(publicat în “Convorbiri Literare”, la 1 decembrie 1872 – I – ianuarie 1873) şi să fi fost impresionat e turnura problematică, estetică a nuvelei, privind ideea filosofică a “lumii ca teatru”între “epilogul”nuvelei eminesciene şi ideea arheului diferenţa e, doar, de nuanţă şi interpretare. Este adevărat că întâlnirea cu etica lui Schopenhauer, Eminescu o dezvoltă în câteva teme literare, cu deschidere către spaţiul indic al Vedelor, dar şi către ataraxia şi fizica stoică. O fizică transcendentă ca şi “Fizica”lui Aristotel. Astfel, “voinţa de a trăi”devine la Eminescu “dorul nemărginit”din Scrisoarea I, iar în atingere şi cu “dorul”poeziei populare produce “farmecul dureros”al liricii exotice.

La Macedonski, “voinţa de a trăi”devine metafora primăvăraticului impuls germinal, din poezia Stepa: “Viaţa însă nu-ncetează cursul ei fenomenal,/ Din cenuşa cea mai rece, izbucneşte înfocată,/ Se va-ntoarce, se va-ntoarce, strălucitul Germinal”.

Dacă la Eminescu transcendentul era organic implementat în operă, ţinând de placa turnantă a unui mod vizionar implacabil, la Macedonski – a cărui idealitate nu e deloc metafizică, transcendentă ori speculativă -, asemenea idei se ivesc în regimul unor opţiuni supreme, de unde semnul “tragic”al epopeii…

Interesante rămân, dincolo de aceste paralelisme, afinitatea electivă a două moduri de gândire, concomitentă unor căutări spirituale, vizionarismul acut şi accentul dramatic al idealităţii narative.

Hyperionul poeziei române este creatorul unui limbaj poetic unitar, de armonie şi figuraţie coerentă, bazat pe un fel de popularitate expresivă accesibil până la romanţă şi filosofic cu transparenţă. Cum a turnat Eminescu “limba veche şi înţeleaptă”în adevăraţi “faguri de miere”ai poeziei sale se cunoaşte. Faţă de eminescianismul stilistic, Macedonski manifestă, încă de timpuriu, o mare disponibilitate artistică, chiar dacă, sau tocmai de aceea, Macedonski reproşa lui Eminescu, formele populare şi arhaice, fonetismele şi construcţiile populare moldoveneşti.

Adevărul e că despre Eminescu nu se mai poate spune nimic esenţial decât din perspectiva totalităţii. Este ceva ce a făcut Ioana Em. Petrescu, raportând universul operei la cele două modele cosmogonice, platonicean şi kantian, lucru ce trebuie făcut şi pentru Macedonski, deoarece, cele două “feţe de Ianus”ale acestuia, au fost greşit interpretate, tendenţios spunându-se, împotriva lui Eminescu, dar ele, în fapt sunt îndreptate “către trecut”şi, respectiv “către viitor”, aşa cum apare în viziunea lui Nicolae Manolescu, exprimând, în acest fel, “naşterea poeziei moderne”, sensul firesc al lirismului. Dacă pentru Eminescu poezia ar fi “expresia normală a fiinţei”, pentru Macedonski aceasta rămâne o “himeră de căutat”, o citadelă de cucerit, în general ceva ce “I se refuz㔺i care ar sugera o “emoţie artificială”.

Poetul “Excelsiorului”exprimă, cel dintâi, la noi, acest “triumf al conştiinţei poeziei asupra poeziei”(lungă contradicţie dintre conştiinţă şi poezie), căci, “geniul său înfloreşte nu în siguranţă de sine, ci în nesiguranţă”, nu cunoscând poezia, ci căutând-o”, (Metamorfozele poeziei – Nicolae Manolescu).

Pentru a nu fi condamnat că fac din Macedonski un alter ego al lui Eminescu, în încercarea mea de a-i apropia, subliniez faptul că atât la Eminescu cât şi la autorul “Nopţilor”observăm că timpul, pe bună dreptate, are o natură ambivalentă, o conformaţie duală. Există variaţiuni ale timpului, specii temporale, reflexe cronologice distincte care nu contenesc să fascineze.

Se poate vorbi despre un timp cosmic (vital, cum îl numeşte Rosa del Conte) ale cărui constante ar fi eternitatea şi imuabilitatea, şi un timp terestru (sau muritor, în terminologia cercetătoarei italiene), caracterizat de curgere, vremelnicie, accidentalitate. Primul e un timp plenar, ce duce la desăvârşire toate formele universului, e un timp benefic şi propice, în vreme ce al doilea e un timp al efemerului şi al uzurii, al degradării şi morţii.

Ambivalenţa temporală o regăsim în recurenţa şi funcţionalitatea expresiilor timp şi vreme, termeni esenţiali ai semantismului temporal la Eminescu, dar şi la Macedonski. Acestor doi termeni cu valoare, să zicem, arhetipală li se subordonează alţii care nuanţează, caracterizează şi exemplifică sentimentul timpului sau fenomenul scurgerii acestuia, durată, cu alte cuvinte. Între aceştia putem aminti: clipă, oră, zi, an, secol (cu sinonim veac), prezent, trecut, viitor, noapte, seară.

Dacă seara din “Thalassa”(1916) este parte componentă a unui baroc al ornamentaţiei specifice: “Seară palidă, şi-n ceruri, ochi de îngeri plini de raze…/ Adierea îşi ascute fremăturile de stânci, (…) la Eminescu, Sara pe deal este timpul uman, unde actorii iubirii au nostalgia decorurilor fluctuante.

Să nu uităm că vremea la Eminescu, poate măsura şi timpul etern, imuabil, circular, al naturii. O astfel de dublă polarizare semantică a vremii (care sugerează şi timpul individual al lui Macedonski, dar şi timpul naturii eterne) putem afla în Revedere, unde vremea exprimă mai întâi timpul regenerator al naturii, foarte apropiat de cel cosmic: “Codrule cu râuri line/ Vremea trece, vremea vine,/ Tu din tânăr precum eşti/ Tot mereu întinereşti”. (…)

La Macedonski vremea este partea componentă a unui spaţiu poetic care exprimă o altă formă de idealitatea impenetrabilă, dar şi timpul ce influenţează natura, ca la Eminescu: “E vremea rozelor ce mor,/ Mor în grădini, şi mor şi-n mine -/ Şi-au fost atât de viaţă pline/ Şi azi se sting aşa uşor”. (Rondelul rozelor ce mor).

La amândoi poeţii, vremea e generatoarea nostalgiilor, iar timpul pentru Eminescu are conotaţiile şi semnificaţiile unui lexem ce exprimă de o manieră mai abstractă, mai generalizantă conceptul duratei decât vremea, cuvânt cu iz arhaic, încărcat cu valenţe poetice mult mai accentuate şi care figurează derularea temporală în concretitudinea ei, plasticizând-o astfel şi modelând-o în registru liric cu mai multă vigoare.

Referindu-ne la Eminescu, cunoştinţele sale cosmogonice nu ne surprind, cunoscând faptul că poetul a trăit într-o perioadă în care teoria Kant-Laplace era notorie. Astfel, intuind epoca “marii găuri negre”şi a Bing-Bang-ului”, Eminescu spunea în Rugăciunea unui dac: “Pe când nu era Moarte, nimic Nemuritor,/ Nici sâmburul de viaţă dătător,/ Nu era Azi nici Mâine, nici Ieri, nici Totdeauna/ Căci unul era toate şi Totul era una”.

Nu vom întâlni la Macedonski natura exuberant-romantică şi surprinsă în marile-i prefaceri, în erupţiile cosmice ori geologice, ci o natură disciplinată după formele utopiei sale de transcendere cultivată cu un fel de regret, nicidecum cu nostalgie, pe măsură ce este imaginată cu pathos. Nostalgia romantică eminesciană nu intră în programul naturistic macedonskian, pentru că poetul o percepe aproape ca un modern, fiind un om prezent al peisajului, nu un absent al romantismului nostalgic.

Egotismul macedonskian se reflectă în mare parte din opera sa ca un semn al oglinzii, de aceeaşi nevoie de strălucire intensă, de megaviglia ostentativă, care are la bază supradimensionarea egotist-narcisiacă a spiritului baroc. Aceasta este o obsesie a efectului, a unei extravertiri compensative, traducând o mare dramă interioară. Acelaşi fenomen îl întâlnim şi la Eminescu. Oglinda reflectă, de data aceasta, nu o lume exterioară, obiectivă, cu una interioară, subiectivă, suficientă sieşi şi fascinată de mitul propriei oglindiri. Acest mit îl regăsim şi la Macedonski, dar reflectat invers. Autorul “Nopţilor”raporta universul la sine şi nu pe sine la univers (ca la Eminescu), aceasta este, de fapt antropologică, Bacon o trecea printre acele eronate idola tribus menite a deforma imaginea realităţii conform unui contestabil coeficient de subiectivitate.

Chiar dacă nu există multe elemente comune la cei doi poeţi, acela care există se evidenţiază în limitele unei complementarităţi a fenomenului “oglinzilor paralele”pe care suntem datori să-l amplificăm în folosul celor doi, şi al nostru. Condiţie sine qua non în înţelegerea operelor ce au dobândit o aureolă exponenţială.

“Cruzimea oglinzii”la cei doi nu este altceva decât lumina dintre două oglinzi paralele ce nu se exclud una pe alta. Ele multiplică la infinit “Icoana stelei ce s-a stins”(La Steaua – Eminescu), pentru a fi celor doi (ne)împăcaţi “repaus dulce şi suprem…”(Noapte de mai – Macedonski), mărturie pentru necesitatea înţelegerii şi definirii lor.

A doua moarte a lui Zeus

Zeus în speranţa nemuriri
Cât a existat la Pontul Euxin
Şi-a modelat din lut şi piatră
Statuia lui la care să se-nchine
Oamenii din fiecare vatră.

Apoi de teama îndumnezeirii a urcat
În al şaptelea cer de unde nu se vine.
Diana, iubita lui, plecată la vânătoare
Aflând că zeus e sus în neuitare
s-a întors să proslăvească statuia
ce strălucea măreaţă-n soare,
chemând mulţimile să se închine-
strigând: alleluia, aleluia!

…Şi a mai trecut un mileniu de prosternare,
Diana se ruga la statuie mereu
Cum făceau fiecare.
Trecuse vremea pentru zeu…

Dorind să arate lumii
Cât de mult îl cunoaşte pe Zus
Şi s-o întoarcă la rugăciune
Îngenunchind în negura humii,
La ceasul răsăritului de stea
A început să spargă cu săgeata statuia-
Aşteptând o minune-
Plebea să cunoască ce ştia şi ea:
Piatră, lut ars şi…alleluia!

Dezamîgiţi oamenii au părăsit pe Diana,
Au plecat gânditori în Hamangia
Uitând că o himeră altădată au iubit.
A început iarăşi urgia
În Piaţă.
Era epoca morţii unui mit!
Dumnezeu în mintea lor prindea viaţă!

Amurg de întoarcere

După somnu-ţi, pe-o jumătate de frunză,
Jumătate-n apă,
a coborât în inimă-ţi amurgul însângerat
şi te-ai trezit femeie.
O, nu-ţi place chipul meu în vreme săltat
Şi inima, în sânge iscodind;
Cuprinde-mă în rarele tale întoarceri
şi rob adu-mă nucului din vie
să ne bucurăm de primăverile
cu glas înduioşat de muguri…

Cu prietenul Homer navigând pe mare

Mă simt Ulisse rătăcind drumul spre Ithaca
ieşind din Odiseea ce o ţin în mână
cu iluziile din vise,
marea îmi roade călcâiele până la vână
de atâtea drumuri încinse.

Parcă aşi fi Achile luptând
cu toate himerele din gând,
iar iahtul mă leagănă ne-ncetat
şi tot mai sus
până ameţeşte soarele
alunecând spre apus…

Frunza gândului m-i se lipeşte
de vis.
Săgeata speranţei loveşte
gândul
ce cade ucis…

Eu m-am salvat pe coada unui delfin
cu solzii căruia poemul acesta l-am scris,
Alături de Homer la un pahar cu vin…

Lumină pentru Mama

În fiecare zi îţi aprind din inimă lumina,
Lumânare, mamă, pentru sufletu-ţi umil,
De am greşit, îmi port şi-acuma vina
furnicilor strivite sub călcâiul de copil.

Îmi port crucea plecării mele din sat,
Alergând după fluturi sub cerul depărtării,
Iar dacă, uneori, am căzut în păcat,
Îţi cer iertare,mamă,la ceasul înserării.

Îmi aprinzi zorii luminii ce n-o vezi,
Eu,lumânării zilei mă închin sfios,
De Sus, ştiu, tu prin lume mă urmezi
Şi mă-ndrepţi cu sfaturi când fac ceva pe dos.

Iubire şi cald era mamă lângă tine
În universul casei în amintire rămas,
Dar o chemare încolţea, pe-atunci, în mine,
Destinul îmi pregătise-un Pegas…

De-atunci colind prin păduri înşelătoare
Tezaur de invidie, ură şi venin.
Am mai venit la casa albastră pe-o cărare
Iar tu în ochi aveai lumină mai puţin

Aşteptai tăcută cu fruntea de fereastră
Aveai în ochi aşchii de întuneric
Iar gându-ţi trimis spre mine-pasăre măiastră
Doar el mă cuprindea în mieziul sferic.

O iubire de tine îmi intă-n sânge mamă
Cu ghiocei, muşcate şi miros de pelin,
Dojeana-ţi blândă aş lua-o acum în seamă
Şi m-aş întoarce acasă pe urme de senin.

Un dor îmi coboară în inimă de casă
De truda tatei,a ta şi de înserate mângâieri,
Însă urma voastră de aer rămasă
Când o ating se preface-n ieri

În fiecare zi îţi aprind din inmă lumina,
Lumânare,mamă,pentru sufletu-ţi umil,
De am greşit, îmi port şi-acuma vina
Furnicilor strivite sub călcâiul de copil.

 

Al. Florin ŢENE
Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

TOP 5 locuri in care se distreaza pe cinste orice prahovean!

Fiecare om vrea sa traiasca frumos, sa se bucure cat mai mult de viata in prezenta prieten…