Două volume ale poetului Alensis De Nobilis mi-au atras atenţia, la început, datorită titlurilor „Axis mundi“, apărută la Editura Absolut/ Opera, şI „Perfuzii cu lacrimi”, Editura Opera, care a văzut lumina tiparului la o distanţă de doi ani de prima. Primul volum a cărui titlu ne duce cu gândul la o axă a lumii ce uneşte veşnicia prin sfinţenie, iar titlul celui de-al doilea,ne induce ideea la acţiunea pătrunderii durerilor şi a îngerilor (adică răul şi binele) în fiinţa societăţii omeneşti.

DE-MOBILIS-CARTI-wb

Dacă primul volum structurat în patru cicluri, a căror tematică se întrepătrunde, şi se completează, cel de-al doilea este un tot unitar, desfăşurat sub un generic „Transfuzii cu îngeri”, în antiteză cu titlul volumului, făcându-ne să percepem că lacrimile sunt îngeri ce domolesc durerea.

Hermeneutica celor două volume are ca finalitate figurarea unui sens integrator, unitar, rotund, şi supra (trans) hermeneutică, ducând la transfigurarea poetică şi la reconsiderarea sintagmaticului pe axa paradicmaticului, şi invers, dedesubtul şi deasupra lecturii noastre îşi corespund, îşi răspund pe vertical (Axis mundi). „Este-o noapte de-nceput de lume,/ Ape trec cu fâşâit de şarpe,/ Ard departe stele fără nume,/ La-nceput de viaţă şi de moarte.//“ (Axis mundi -1). Acelaş sens integrator îl descoperim şi în celălat volum: „Sila te aruncă-n margine de lume,/ Îţi renegi fiinţa cu o ură grea;/ Gropile comune vor să te însume/ Cu o cruce-n spate. Da, o vei purta!//” (Silă). După cum se observă la cele două poezii, din diferitele volume, o similaritate axiologică între umanism şi creştinism, soldată cu unitatea dintre uman şi divin.

Poetul, în aceste două volume, pune cititorul între cei doi poli ai scriiturii po(i)etice: realul imaginar şi sensul şi cei doi versanţi ai atitudinii auctoriale: libertatea spirituală din primul volum şi gestul comunicării şi implicării în social, din al doilea volum. Exemplificăm cele afirmate mai sus: din primul volum (Axis Mundi): „Bate-n răstimpuri/ Clopotul inimii,/ Curg în descânturi/ Durerile lumii//” (Teluric), şi din al doilea volum când naţiunea este în întuneric, ea doarme-n adâncimile geniului şi-a puterilor sale neştiute şi tace. (Perfuzii cu lacrimi): „Sus e zeul, jos sunt grofii-aceştia/ Ce ne iau şi talpa de la ghete,/ Între Dumnezeu şi România/ Stăm lipiţi de foame şi de sete//”.(Templul vitelor).

Citind cele două cărţi ale poetului Alensis De Nobilis, mi-am adus aminte de ce spune Eugen Simion: „Viaţa este o ierarhie de sfere pe care omul trebuie s-o străbată, mânat de o voinţă aprigă de eliberare”, fiindcă poezia acestui poet interesant, ne face să vizualizăm în inima cuvintelor, cum ar spune Aurel Rău.

Personalitatea poetului, opina Mihai Eminescu, este dată de puterea imaginaţiei, acţiunii şi a judecăţii. La Alensis De Nobilis nu putem vorbi de absenţa acestora. Sâmburele individualităţii acestuia constă în capacitatea sa de a închipui. Pentru a intra în sinonimele acestui cuvânt, acestea sunt: fantezie, imaginaţie, invenţie, gând, ficţiune, născocire, plăsmuire, fantasmagorie, nălucire, vedenie, himeră, iluzie, utopia, irealitate, părere, miraj, folosind toate acestea poetul e ca o „sală iluminată” cu păreţi de oglinzi ce reflectă imaginile una în alta într-un joc infinit: „În lumină sângeri,/ Sufletul să-ţi fie./ Ispitit de îngeri,/ Curs în veşnicie…//” (Muguri de lumină).

C.G. Jung defineşte imaginaţia ca activitate reproductivă sau creatoare a spiritului. Ea se manifestă, la poetul pe care-l comentăm, fie ca viziune, în primul volum, fie ca expresie concentrată a stării societăţii în care trăieşte, în al doilea volum. Metaforele amplasate acolo unde cere textul şi gustul pentru vibraţia societăţii, dar mai ales pentru concret, fac ca etapele acestei poezii să aibă convergenţă spre un punct comun: înţelegerea şi definirea „Fabricii de filozofi”, a genezei vinovăţiei statului, pândită de angoase, dar şi protejată de tandra şi lucida natură, a fiinţei însetată de lumea mitică, „Odă lui Zeus”, dar şi ancorată în lumea iarăşi mitică a cotidianului „În România, astăzi”.

În filozofia poeziilor lui Alensis De Nobilis, timpul, spaţiul şi cotidianul ca forme ale percepţiei interne şi externe par cheile misterioase care deschid porţile grele şi argintate ale visului. Poetul devine taumaturgul în sarcina căruia cade oficierea minunilor transpuse în poezie. Unele construcţii onirice au ziduri tot atât de masive, precum lumea în starea de veghe, gândirea fiind sinonimă cu existenţa, această stare o găsim în „Perfuzii cu lacrimi”. În aceste două volume descoperim un poet al transimaginarului, pentru el cuvântul este vehicol poetic, care transportă sufletul sau necuvântul, cum ar spune Nichita. Gândirea poetică al autorului celor două volume este o gândire de idei ce sunt ele însele imagini, în măsură deci să limiteze prin forma poetică un conţinut emoţional sau chiar abstract.

„Adevăraţii avocaţi ai bisericii sunt astrele” – sună o apoftegmă eminesciană. Cel ce nu este credincios, şi chiar religiosul, se simte nemărginit de mic faţă de infinitul timpului şi al lanţului cauzal. Realitatea determinantă a arderii este oxidarea, adică misterul prin care ne purificăm: „Arde şi vântul/ Şi cerul,/ Şi fructul/ Gem în tăcere/ Profetul/ Şi sfântul//”. (Axis mundi – Purificare).

Conchidem cu aprecierea, că cele două volume ale lui Alensis De Nobilis sunt două glasuri al aceluiaşi Poet, ce „exprimă multă iubire” pentru Poezie, fiind „ demiurg şi rob totodată“. Cum subliniază în postfaţa prietenul Ion Popescu-Brădiceni, Poetul fiind „ca un arc spre o stea“.

Al Florin ŢENE

Cluj-Napoca

10 noiembrie 2015       

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Vasilica GRIGORAȘ – Omul și cartea, ființe deopotrivă

„Cărţile sunt fiice ale cerului pogorâte pe pământ ca să aline suferinţele neamului omenes…