Albumul de familie: TRADIŢII ŞI MEŞTEŞUGURI

Imaginile pe care vi le prezint azi, vă par desigur familiare, deşi nu sunt de pe la noi. Ele au fost făcute în zona Alpilor, ne sunt contemporane şi ilustrează doar câteva din meşteşugurile moştenite din tată în fiu, transmise peste generaţii, care se păstrează în forma lor originală şi care, au devenit azi, nu doar o mândrie şi un simbol al respectivelor comunităţi ci şi suportul pentru practicarea unui alt tip de turism cultural. Afirm asta pentru că în aceste localităţi vin în mod special şi constant turişti din toată lumea, vrăjiţi de măiestria meşterilor şi plini de respect faţă de autenticitatea şi simplitatea produsului rezultat, acelaşi şi făurit cu aceleaşi mijloace, de sute de ani. Un meşter local face din lemn de alun bastoane după o metodă moştenită de la bunicul lui, un altul confecţionează manual hârtie pe care o usucă la soare şi apoi o tipăreşte folosind o presă veche manuală, al treilea produce după metode tradiţionale schiuri şi sănii din lemn cu care, an de an, în satul lui se organizează concursuri sportive, o femeie toarce lână de oi din care face mai apoi şosete şi iată la urmă un cioplitor în piatra şi un meşter şindrilar.
Dar bastoane din lemn, hârtie de scris, schiuri, piatră cioplită, lână şi şindrilă se făceau şi pe la noi. ”Sunt lucruri demodate”, veţi spune, cine mai foloseşte hârtie aspră şi gălbejită, schiuri din lemn, şosete din lână toarsă sau cine mai pune şindrilă pe casă. Cu toate astea, aceste meserii şi obiecte simple, pe care încă le mai regăsim în gospodăriile vechi, ne amintesc cine suntem şi de unde venim. Faptul că azi le-am abandonat, ne arată în acelaşi timp cu claritate şi încotro ne îndreptăm: spre nicăieri. Abundenţa produsă de o societate orientată doar pe consum ne îndepărtează comod şi pe nesimţite de ştiinţa de a face noi înşine, de nevoia de a ne utiliza propriile mâini şi propriul cap. Şi fără să ne dăm seama de asta, în jurul nostru totul se transformă treptat într-o mare iluzie care ni se trage peste ochi, o păcăleală care ni se repeta la nesfârşit. Lucrurile autentice sunt ascunse în spatele chiciului iar minciuna învăluie adevărul.
Aceste meserii vor muri în curând. Cei care încă le mai practică sunt de obicei persoane in vârstă. O fac dintr-o obişnuinţă moştenită şi din respect faţă de muncă. Cei tineri nu mai au tragere de inimă să înveţe aşa ceva pentru că devin legaţi de acel loc, sunt tot mai puţine comenzi şi se câştigă prost. Deşi un obiect confecţionat manual în afară de caracterul său de unicat poate căpăta şi statutul de obiect de artă, cei mai mulţi preferă echivalentul strălucitor de viu colorat şi extrem de frumos ambalat al acelui obiect, produs în serie şi uşor de găsit.
Odată cu moartea acestor meserii vom uita tradiţiile şi va dispărea o parte din propria noastră istorie. Când ne vom trezi, vom constata consternaţi că nu mai are cine să repare un acoperiş din şindrilă sau o bancă din piatră, un grilaj sau o balama din fier forjat sau o balustradă de lemn. Atunci, însă, nu va mai fi nimic de făcut. Acum, se mai poate face ceva: meseriaşii aceştia trebuie găsiţi, respectaţi şi reuniţi în ceea ce ar putea fi un centru meşteşugăresc în care să lucreze efectiv (cam ceea ce se întâmplă din când în când la Bucureşti în Muzeul Satului), unde oamenii să ia contact sau să poată învăţa chiar vechile meşteşuguri, în care studenţii şi elevii să poată face practică, unde turiştii să ne cunoască aşa cum suntem noi de fapt. arh. Nicolae Dan MANEA