SONET PATRIEI

 ***

Din ochii însetaţi de biruinţă

Căzură două lacrimi peste vreme,

Aici e vatra dragostei supreme,

Aici pământul a rodit credinţă.

*

Priveşte către munţi şi nu te teme,

Căci patria înseamnă năzuinţă,

Să fie pasul tău făgăduinţă

Atunci când glasu-i blând o să te cheme.

*

Noi ne-am născut ca munții din furtună,

Ne-au legănat pădurile la sân,

Nici cerul nu ne sperie când tună,

*

Cad fulgere, dar crestele rămân.

Doar glia ne aduce împreună,

Purtând în piept eternul crez român.

 ***

SONET POETULUI

 ***

Poetul este însăşi veşnicia

Ce-a sărutat cuvintele cu jale

Şi-a tremurat în doine abisale

Zidind din trupul vieţii poezia.

 *

Atâtea lacrimi varsă în pocale,

În ochi i se-oglindeşte elegia,

Din veacuri izvorăşte fantezia,

Privire mângâiată de petale.

 *

O lacrimă de înger se aşterne

Pe versul său de timp neîntinat,

Prin sita vremii dorurile-şi cerne

*

Acelaşi cer din care s-a-ntrupat,

Căci el, poet al mărilor eterne,

De nemuriri nu s-a mai vindecat.

 ***

SONET POEZIEI

 ***

A plâns cu soare astăzi nemurirea

Când s-a-mbrăcat cu haina de lumină

În care cerul teama îşi alină

Iar stelele îşi varsă strălucirea.

 *

Doar lacrimi vii se zvântă-n zarea lină

Cu vers divin îşi sutură iubirea,

Îngheaţă în amurguri amintirea

Si-ntr-un târziu cu mările suspină.

*

Nu e sălaş mai sfânt ca poezia

Să-şi clatine eternul într-un vers,

Prin veacuri şi-a urmat călătoria

*

Şi rănile din suflete a şters.

A revărsat în ochii noştri glia-

În templul ei e-ntregul univers.

 ***

DE CÂTE ORI

 ***

De câte ori îţi căutam privirea

Să-mi fie călăuză, dar şi leac,

De-atâtea ori simţeam dezamăgirea,

Plecată eşti în al durerii veac.

 *

De câte ori îmi căutam o vină

A rănilor ce dor necontenit,

De-atâtea ori făptura ta divină

În gândul meu părea că a-mpietrit.

 *

De câte ori îmi caut înţelesul,

Un rost pe lume de a exista,

De-atâtea ori mă-ndeamnă universul

Ca să renasc din veşnicia ta.

 ***

AI LOCUIT

 ***

Ai locuit o vreme într-un gând

Şi era pace, linişte, lumină,

Dar ai plecat de-acolo prea curând

Lăsând în urmă doar tristeţi şi vină.

 *

Ai locuit o vreme-n sinea mea

Şi era soare, tihnă, împlinire,

Dar ai fugit apoi făr `a lăsa

Măcar un bob curat de nemurire.

 *

Ai locuit o vreme-n suflet pur

Şi era cald, senin ca primăvara,

Dar ai plecat făr` să priveşti în jur

Fără să vezi cât mi-e de grea povara!

 ***

VOR SCRIE MULŢI

 ***

Vor scrie mulţi şi vor cânta iubirea

Cu pană şi vioară îngerească,

Dar cine va-ndrăzni să o privească

Prin ochi de foc a-şi înfrunta menirea?

 *

Când patima ar vrea să te lovească

Înalţă-te în zbor cu amintirea,

Iar ai tăi ochi să soarbă nemurirea,

Doar ţărmul mării să te urmărească.

 *

Şi multe doruri găzduieşte cerul,

Tot multe inimi se ascund în vers,

Dar câte ar străbate efemerul

 *

Spre a luci pe veci în univers?

Să învăţăm a desluşi misterul,

Iubirea va sfinţi orice demers.

***

—————————————–

Alexandra MIHALACHE

Slobozia, 25 iulie 2015