Puternică şi totuşi atât de fra­gilă! Fericită şi dezamăgită. O dulce doamnă! Este vorba despre Veronica Micle: poeta şi muza unui geniu.

A venit pe lume într-o zi de aprilie a anului 1850, la Năsăud. Tatăl său, cizmarul Ilie Câmpianu, luptase sub comanda lui Avram Iancu la 1848, căpătând răni grele care i-au adus în câţiva ani sfârşitul. Rămasă văduvă, Ana Câmpianu, moaşă cu atestat universitar, şi-a luat de mână cei doi copii, pe Radu şi pe Veronica, şi a plecat în 1853 în Moldova. S-a oprit mai întâi la Târgu Neamţ. A pornit apoi spre Roman, dar s-a statornicit la Iaşi, unde a muncit din greu, cu ziua, pentru a-şi întreţine copiii. Pe Veronica a înscris-o la cursurile Şcolii centrale din Iaşi. După absolvire, Veronica avea să-l cunoască pe profesorul universitar Ştefan Micle şi, în ciuda diferenţei mari de vârstă, de aproape 30 de ani, cei doi s-au căsătorit. Au avut împreună două fiice: Valeria şi Virginia. Cea care avea să devină muza lui Eminescu a avut o tinereţe grea, cu îngrădiri, renunţări şi dezamăgiri. A fost soră voluntară în război şi îndrumătoare în şco­lile profesionale ale fiicelor de muncitori din Iaşi.

Veronica Micle avea 22 de ani când l-a cunoscut, la Viena, pe Mihai Eminescu. Din mărturiile lui Slavici aflăm că a condus-o în locuri pitoreşti din oraşul lui Johann Strauss. I-a legat mai întâi o frumoasă amiciţie transformată ulterior într-o mare iubire, dragoste mărturisită deopotrivă şi în vasta lor corespondenţă, dar şi în poezie. În cea dintâi scrisoare primită de la Eminescu, pe care Veronica Micle a notat cu cerneală violet „întâia scrisoare după moartea soţului meu”, poetul îi mărturisea că tocmai aflase trista ştire despre pierderea ce a suferit-o, rugând-o să-i scrie măcar două rânduri, ca dovadă de „apreţuire”.

Iar scânteia a aprins focul. Au urmat scrisori peste scrisori, mărturisiri şi renunţări, reproşuri, apoi cuvinte de dor şi un adevărat registru de nume pe care Eminescu l-a creat, adresându-i-se: draga mea Veronicuţă, dragă Nică, Nicuţa mea, iubită femee, Mâţule, Momoţel. Iar Veronica îi răspundea de fiecare dată iubitului său Emin. Punea în scrisori iubirea ce i-o purta pentru a primi, la rându-i, un răspuns la fel de înflăcărat: „Bucureşti, 7 seprembrie 1879; Scumpul meu drag! Nu ştiu cum să încep, cum vei găsi această lettră rosă! Nu mă mai recunosc după noaptea noastră întreagă. Inimă bună, garoafe sângerii, iubire şi numai iubire, scumpul meu drag! Ce-ai visat? Mă vei erta? Un echo răspunde inimilor noastre în auz de dimineaţă. Scumpul meu Emin, să-l ascultăm mărit în noi. Cu totul, de acum cu totul a ta, Veronica”. El îi răspundea, notând printre rânduri: „Dulcea mea Cuţă, tare mi-e dor de tine, de ochii tăi, de guriţa ta şi cu toate acestea sunt atât de plouat şi de ocupat încât n-am vreme nici să plec vro două zile la Iaşi, ca-nainte. (…) Te sărut de mii de ori şi rămân pentru totdeauna al tău. Emin.”

Şi-au pus sufletul pe hârtie. Au scris pătimaş. Au urmat perioade în care s-au certat, însă iubirea a spulberat de­părtarea. Au reluat corespondenţa. În iunie 1882, Eminescu i se adresa „îngerului său blond”: „Te-aş acoperi toată cu sărutări, cum argintarii îmbracă în pietre scumpe icoana Maicii Domnului, dacă ai fi de faţă; aş face-o în gând, dacă n-aş fi atât de gelos precum sunt. Tu îmi faci imputarea că nu-ţi vorbesc de amor – dar tu nu ştii că a­morul e un pahar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de  amărăciune. Şi acea amă­răciune, care-mi tulbură pururea amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amărăşte când eşti de faţă, şi când nu eşti”. Prietenia Veronicăi Micle cu Mihai Eminescu s-a oglindit în reveria poetică a ce­lor doi, sti­mulându-le lirica.

Eminescu a încurajat-o pe Veronica Micle să scrie poeme iar lirica Veronicăi oglindeşte prietenia ei pentru marele poet, ca un jurnal intim. La rându-i, Eminescu i-a răspuns în câteva dintre capodoperele sale clasice „nobilei sale prietene”, numind-o „floare albastră” (în Buco­vina, bobornicul purtând numele Veronica), „floare albă de cireş”. Veronica Micle i-a adresat în poeme dovezile sale de afecţiune, reflectând în poezia „Lui X” detalii din suferinţa fiecăruia. Iar când viaţa s-a scurs din trupul marelui poet la 15 iunie 1889, Veronica Micle, la rându-i, îşi curma destinul de înfrângeri la 4 august acelaşi an, în umbrele de mesteceni ale Văratecului, lăsând în urmă amintirea uneia dintre primele poete ale literaturii române.

Lui X
Vârful ’nalt al piramidei ochiul meu abea-l atinge…
Lâng-acest colos de peatră vezi-tu cât de mică sunt-
Astfel tu-n a cărui minte universul
se răsfrânge,
Al tău geniu peste veacuri ramâne-va
pe pământ.

Şi doreşti a mea iubire… prin iubire
pân-la tine
S-ajung şi a mea soartă azi de soarta
ta s-o leg,
Cum să fac! Când eu micimea îmi cunosc atât de bine,
Când măreaţa ta fiinţă poate nici
n-o înţeleg.

Geniu tu, planează-n lume!
Lasă-mă în prada sorţii
Şi numai din depărtare când şi când
să te privesc,
Martora măririi tale să fiu până-la pragul morţii
Şi ca pe-o minune-n taină să te-ador,
să te slăvesc.
Veronica Micle

SURSA: http://www.jurnalul.ro

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

TOP 5 locuri in care se distreaza pe cinste orice prahovean!

Fiecare om vrea sa traiasca frumos, sa se bucure cat mai mult de viata in prezenta prieten…