Cristina NECULA

Vorbind despre scriitura Imaginarului, Jean Burgos demonstrează că există o posibilă ruptură a cuvântului cu limbajul semnificaţiei. Ea „este cea pe care o înfăptuieşte suita cuvintelor organizându-se într-o sintaxă care nu trimite la o gândire, ci modelează treptat o imagine sau o serie de imagini purtătoare de sensuri multiple şi creatoare a unei noi realităţi”.⁽¹⁾

Cuvintele intră în diferite alcătuiri, joacă nenumărate „roluri”. Fiecare demers poetic nou, fiecare tenativă de a lua în stăpânire universul limbajului ar avea nevoie – sugerează Jean Burgos – de un prealabil act purificator: o purificare a cuvântului de toate rolurile lui precedente care îl codifică, îl fixează între anumite limite; o purificare din vechile lui făgaşuri, să-l sustragă condiţiei lui de semn („semnul de oprire” va spune Michaux), pentru a-l dărui unei noi vieţi. Imaginea nu reprezintă propriu-zis un semn, ci, după cum susţinea Bachelard, „un sens în stare născândă“. Imaginea devine ea însăşi o reverie de un tip special, capabilă să dinamizeze textul poetic.

Poeta Eugenia Ţarălungă ne oferă revelaţia reveriilor semnificaţiilor concentrate metaforic în biu, care poate fi considerat fie un alter ego, fie o ipostază narcisică a autoarei. Se revelează parcă o dedublare a Eugeniei Ţarălungă. Asistăm la un dialog, poate, la un dialog al autoarei cu sine însăşi ca în piesa Iona de Marin Sorescu, dar în locul sinuciderii interpretată ca o înviere amânată, autoarea, închisă în capcana propriei cărţi, evadează prin „explicaţii” metaforice şi prin „justificări” care sugerează afectivitatea, dar şi intenţia cognitivă în raport cu cititorul: „Mă gândeam, biu drag, că ar fi cazul, la un moment dat, să îţi spun de ce ţi-am ales acest nume. Tu, biu, care n-ai apucat să fii viu, să fii botezat şi n-ai primit un înger păzitor din simplul motiv că eu n-am apucat să te am, te întrebi poate: de unde şi până unde <<biu>>?! Uite, o să încerc să-ţi explic. Trebuia să am şi eu cu cine să vorbesc, nu?!, în faţa cui să mă justific. Poate că nu mă justific – cică! –, dar explic, spun, înşir pe hârtie ce şi cum, vreau să ştiu că am făcut, măcar aşa, măcar acum, tot ce îmi era omeneşte posibil să fac ca să ajung până la tine. Chiar dacă nu te cunosc foarte bine şi abia de te ating pe dibuite, eu cred că ai şi tu un suflet, poate eşti supărat pe mine şi, cine ştie, poate chiar tu m-ai făcut să mă gândesc la aceste rânduri, la această formă de penitenţă, la acest fel de a face cuvintele să ajungă până la tine.”⁽²⁾

Consoana „b” şi vocalele „I”, „U” se decodifică prin forţa cosmică a iubirii eterne, amintind de legea iubirii din Noul Testament, mai exact de Epistola către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel: „Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” (cap.13,13)⁽³⁾

Explicaţiile scriitoarei se revelează ca un ritual teologic al predicilor; în spirit religios, biu este echivalentul biblic al versetului: „Dragostea nu cade niciodată.” (cap.13, 8) Fiecare explicaţie valorează cât o exegeză, cât un capitol biblic cu un singur verset: „Capitolul“ I: „I este vocala verticalei, a iubirii, şi am zis că ea va ajunge sigur până la tine, oriunde vei fi tu acum. Sau oriunde vei fi (infra-)fiind tu acum, cum eu nu am reuşit să-ţi dau fiinţă altfel decât aşa, ţintind nişte cuvinte spre tine. Şi dacă altcineva îţi va da vreodată fiinţă, se cheamă că nu eşti copilul meu.“

„Capitolul“ U: „U este o urmă, o ultimă vocală, un urlet spre lună, o uitare , o uimire, dar, uite!, IU este chiar începutul iubirii, unde mai pui că astea două, aici de faţă, sunt vocalele numelui celui care mi-a fost cel mai drag de pe lumea asta, nu-i aşa ?!“

„Capitolul“ B: „Ei, cu vocalele am scos-o cumva la capăt, să vedem ce facem cu b‑ul, B‑ul care nu e A, nu e alfa, iar omega nici atât!), nu e Aleph, ci este o închidere, ca orice consoană, e un secund a lui A, e o contrazicere a ceea ce am început să spunem sau să facem sau să ştim («ba da!, ba nu!»), dar este, în acelaşi timp, începutul binelui, începutul unui botez – cum aş putea eu oare să nu iubesc B-ul?!“

Erosul îşi găseşte aici o conotaţie religioasă prin iubirea în duh, cele trei capitole-„explicaţie” sunt „lecţii” despre iubirea ca sens unic al vieţii, despre iubirea care se întemeiază ontologic oferind valoare existenţei: „Să-ţi mai spun: ştii cum se citeşte acel «Be You!» din engleză?! Cam aşa..bi-i-iu. Adică fii tu însuţi!“ regăsim, poate, aici, îndemnul lui Socrate: Cunoaşte-te pe tine însuţi !

Dar la Eugenia Ţarălungă, cunoaşterea devine o modalitate de autocunoaştere, de a găsi explicaţii pentru sensul iubirii în „viaţa ei bifurcată”: „Atât cât poţi, deşi eu nu te-am lăsat să fii. Am ajuns la o bifurcaţie, la o despărţire a drumului real de cel visat al vieţilor noastre. A mea şi a ta. Degeaba m-am gândit şi mă gândesc la tine de când mă ştiu. Aşa a fost să fie, baby, să nu te am niciodată de-adevăratelea. Aşa că te alint şi eu cum pot, cu sufletul meu bezmetic, ajung de la bi-iu la iubi, la iubi-scooby-dooby, sau poate, într-un fel, aici am vrut dintr-un bun început să ajung, că doar tare drag mi-a fost acest nume, acest tri-nume…“

Prin scriitură, dragostea nu rămâne un simplu sentiment, ci devine o Fiinţă, devine vie, se întemeiază ontologic în universul cosmologic al viului, are propria ei existenţă, reuşind să împace scriitoarea cu propriile sale aspiraţii, cu propria sa viaţă bifurcată, cu sufletul ei rătăcit printre rândurile cărţii: „E un alint acest nume, biu, în loc de tot ce aş fi vrut să-ţi dăruiesc, nu am putut decât să-ţi dau acest nume, pe care – pe deasupra – îl mai scriu şi cu litere mici, că sunt mai smerite. Şi, aşa, smerite, sunt mai potrivite pentru un copil ca tine, care nu a mai apucat să existe şi să crească mare. Care nu a apucat să intre în lumea cu dimensiuni, a rămas dincolo de această lume. Poate, biu, cine ştie, cândva îmi vei da şi tu un semn. Şi poate şi un nume. Unul cu care să mă împac. Şi care să mă împace cu viaţa mea bifurcată. Şi să-ţi mai spun ceva, biu e viu. Acum nu mai are cum să fie altfel…”

Firul Ariadnei care străbate această carte în care Viaţa ca bifurcaţie are continuitate până în centrul labirintului este BIU. Ruptura se anulează prin strategia acelui „semn de oprire“ numit de autoare „insert”: „…viaţa mea compartimentată năvăleşte în afara hotarelor sale, se zbate să se împlinească să devină UNA, neputinciosă totuşi în faţa graniţelor pe care altădată le spulberam şi plăteam, desigur, prin pârjolire, prin arderea pe rug a trecutului meu, ardere care mă desfigura, desigur, ca femeie, dar ce oare puteam face?! cărei voci interioare mă adresez acum? de ce nu e a mea vocea interioară? sau cât de «a mea» este vocea mea interioară? de ce se năpusteşte năucă, mereu spre un altul pe care mi-l doresc, mi-l închipui a fi un eu-frate. Eufratul meu, fluvial meu în care mă pierd şi mă regăsesc totodată? un eu al sufletelor pierdute şi salvate, mântuite prin chiar zbaterea lor neostoită, fără speranţă de salvare, fără mântuire, asta caut eu? un eu al sufletelor fără trup, fără sex, un eu al sufletelor care nu se îndrăgostesc, ce nu au derapaje afective, nuanţări sentimentale infinit reluate, duse la paroxism, până ce pregnanţa culorii nu se mai lasă ascunsă, estompată, şi izbucneşte în întreaga sa deplinătate, mai mult sau mai puţin vinovată de nuditatea ei, trufaşă ştiind că şi-a plătit preţul suferinţei, că a consumat până la capăt durerea, că a consumat până la capăt capătul drumului, până dincolo de toate răscrucile, (…) urmărind exoftalmic capătul drumului, ţinta, apoteoza, hierofania, împotriva tuturor şi chiar împotriva mea însămi.”⁽⁴⁾

Labirintul eurilor poetice revelează o poetică a imaginarului. În accepţia dată de Burgos, imaginea „dă de văzut altceva şi dă de văzut altminteri. Ea dă de văzut altceva în măsura în care se constituie ca expresie a unei realităţi nicicând trăite până atunci, netrimiţând la nimic anterior ei înseşi şi creatoare a unei fiinţe de limbaj ce se adaugă realităţii şi făureşte un sens.”⁽⁵⁾

Eul ascensional „dansând în lumina creaţiei” instituie o realitate poetică luminoasă, strălucind în reveriile semnificaţiilor metaforice ale BIU-lui.

––––––––––––––

NOTE

⁽¹⁾ Jean Burgos – Pentru o poetică a Imaginarului, Editura Univers, Bucureşti, 1988, p. 8

⁽²⁾ Eugenia Ţarălungă – biu, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010, p. 90

⁽³⁾ Noul Testament cu Psalmii, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, p.209

⁽⁴⁾ Eugenia Ţarălungă, op.cit., p.70-71

⁽⁵⁾ Jean Burgos, op. cit., p. 5-6

Cristina NECULA

Bucureşti

10 iulie 2011

––––––-