Îngrijitor text: Cristian Bodnărescu

Sunetele pătreunse în urechi i se răspândiră în artere şi vene, îi alergau prin sânge, prin tot trupul şi i se înmuiară picioarele. Închise ochii, îşi înălţă faţa spre cer, îşi îndreptă corpul şi simţi cum zboară. Muzica se auzea, înălţând-o tot mai sus, mai sus, mai sus, până când întunericul nopţii deveni fum azuriu, apoi roz, violet, roşu; schimbâdu-şi neîncetat culoarea. Se roti în văzduh cu voluptate aproape dureroasă de intensă ce era, îmbătată de înălţime şi culoare. Atmosfera o ameţise aproape de tot când încercă să-şi amintească de ceva. Era ceva… Privi în jos: nu se mai vedea solul, doar fumul pufos de culoare albastră. Mai sus! Mai sus! Se avântă în vreme ce muzica se înteţea. Spre libertate! Spre libertate! De asta fugise! Oare ce trebuia să-şi amintească? Ceva legat de libertate. De atâta efort de a-şi aminti, muzica se estompă. A, nu! Muzica să nu tacă! Dar unde-i cerul? Vreau să ajung la cer! Ce-aş mai râde de Lunatec! LUNATECUL! De el uitase! Simţi cum se prăvale şi stomacul i se strânse în vreme ce muzica se înteţi. Creştea până se opri. Buf! Căzu pe burtă cu ochii închişi. Când îi deschise văzu chiar în faţa ei cupa unui mac alb. Îl sărută şi sub focul pasiunii ei, floarea se făcu la aceeaşi culoare cu buzele. Şi toţi macii din oază se înroşiră odată cu acel sărutat. Istovită de emoţie, Selina lăsă capul pe pământ rămânând aşa, lungită pe burtă, cu ochii închişi.

Auzi glasul Lunatecului:
– Nu ţi-a reuşit vrăjitoria. Şi-a amintit.
– E prima încercare şi cea mai uşoară, simţi ea răspunsul. Şi tu ai trecut-o, ea simţi batjocura la adresa Lunatecului. Erau inexplicabil de bizare răspunsurile astea şi nu înţelegea de ce. Poate fiindcă ştia că nu mai era nimeni cu ei…
Deschise ochii. Peste macul roşu din faţa ei, văzu un şarpe cu ochi de rubin. Cu el vorbea Lunatecul. Şarpele era cu faţa spre ea se simţea privită, deşi reptila n-avea o direcţie a privirii; defapt, abia dacă avea privire.
– N-ai respectat regulile, îi spunea Lunatecul, trebuia să aştepţi…
– Nu aştept nimic! Eu sunt Şarpele. Eu trişez, dacă pot. Să treacă singură încercarea. De altfel, e vina ei că a întârziat…
Selinei i se lămuri ciudăţenia… Şarpele nu vorbea. Toţi îi auzeau gândurile, îmbiba aerul şi simţurile lor cu stările lui, trecând fraudulos peste capacitatea audititivă omenească.
– Nu, pleda Lunatecul fără să-l convingă, nu eşti decât „şarpele “. Un şarpe.
Sâsâi ameninţător, dar brusc i se simţi ciuda îndreptată împotriva a ceva de pe lac.
– A, vine, se bucură Lunatecul.
Dinspre mijlocul lacului ceva sclipitor argintiu se apropia, tot crescând şi desluşindu-i-se detaliile. Curând ajunse la mal o lebădă albă cu ochi frumoşi, între doi stâlpi de apă care se transformau din când în când în câte o fântână arteziană. Aducea cu ea siguranţă şi speranţă. Nici ea nu avea nevoie de vorbe. Selina simţi din partea lebedei un zâmbet pentru ea şi un reproş pentru şarpe: „Trebuia să mă aştepţi! “.
Apoi începu să o dăscăleasca pe prinţesă folosind vorbe omeneşti:
– Nu uita ce ai spus despre curaj şi putere. Apelează la iertare şi încredere, dacă vrei într-adevăr să-ţi câştigi libertatea. Ai trecut deja de prima probă când ţi-ai amintit de Lunatec şi n-ai plecat fără el.
– Vino aici, simţi ea voinţa şarpelui.
Se uită spre ochii frumoşi.
– E lupta ta, o încurajă lebăda arcuindu-şi cu eleganţă gâtul alb.
– Vino aici, repetă şoapta sâsâită. Îţi plac? Luciră rubinele. Lebăda cunoscu multipla ispită a focului roşu din ochi şi a întrebării capcană: ori răspundea greşit, ori răspundea cu minciună şi ambele aveau s-o piardă.
– Nu, răspunse Selina, frumuseţea ta e obscenă.
Trecuse capcana. Îi recunoscuse frumuseţea, dar i-o desfiinţase. Ochii lebedei se făcură parcă mai frumoşi, mai încondeiaţi şi mai blânzi. Oare fiindcă erau mai veseli?
– Bravo, o felicită matern lebăda.
– Dacă nu-ţi plac eu şi rubinele, poate îţi place de el? Înţelese că era vorba de Lunatec. N-ar trebui: te-a răpit, poate vrea să te omoare…
– Nu, răspunse hotărâtă Selina, e Lunatec, nu sociopat.
– A, te-a pus la curent cu subtilităţile astea. Bagă de seamă! Orice îmi vei răspunde la ce urmează nu voi crede. Decât dacă-mi dai dreptate. Lunatecul te-a răpit de la căldură şi mâncare bună, te-a dus în noapte, în deşert şi în frig, iar tu îi porţi pică pentru asta. Dacă negi, nu voi crede.
– Mi-a trecut de mult frigul şi oricum nu aveam de gând să rămân în harem, aşa că nu-i port pică, îl contrazise ea.
– Nu te cred!
– Dar cum să nu mă crezi! Dacă eu spun că n-am nimic împotriva lui, înseamnă că aşa e! Are dreptul să facă asta? Să mă condamne ca la inchiziţie fiindcă îmi răstălmăceşte vorbele? Se întoarse ea exasperată spre lebădă.
– Tu ştii dacă am dreptate, se adresă şi reptila lebedei. Ştii că nu e sinceră.
– Apelează la încredere, prinţesă, o sfătui iar pasărea vorbitoare.
– Dar nu mai înţeleg nimic, protestă Selina exasperată.
Lebăda îi explică:
– Oamenii au tendinţa să se vadă mai buni decât sunt, iar pentru a se convinge de asta, se mint chiar şi pe ei înşişi. Nu realizează câtă meschinărie ascund în colţul cel mai îndepărtat al sufletului lor, adică acolo unde tu eşti supărată pe Lunatec.
– Ce-i de făcut? Întrebă Selina. Ce să fac cu sentimentele pe care nu le pot controla? L-am iertat pe Lunatec, încercă ea din nou.
Nu fu crezută.
– Poate nici n-ai ce să-mi ierţi, interveni Lunatecul.
Rubinele luciră furios
– Taci!!
– Are dreptul să vorbească, interveni lebăda.
Stâlpii de apă deveniseră fântâni arteziene şi acum se transformau la loc, în stâlpi.
– Îl voi amuţi, ameninţă şarpele.
– Iar eu îi voi reda graiul, anunţă lebăda.
Şarpele se potoli, iar Lunatecul putea continua:
– Poate nici n-ai ce să-mi ierţi, repetă el, ci ar trebui să-mi mulţumeşti.
„Asta-i bună “, nu se putu abţine să gândească Selina. Şarpele se bucură de gândul ei meschin.
– Te-am scos din turn cu puţin înainte de a ajunge la tine gărzile tatălui tău. Aveau de gând să te oblige să te întorci în turn. Mătuşile tale erau încântate că vei fi pedepsită pentru „înfumurarea “ta. La fel şi unchii tăi, mi se pare. Dealtfel, cred că ţi s-a povestit că fuga ta a stârnit indignarea curţii.
– Împleteşte câteva adevăruri pe care le ştii cu minciuni, ca să treci de parte lui. Minte! Nu te-a salvat. Urăşte-l! Urăşte-l, îţi spun!
Selina nu-l ura pe Lunatec fiindcă nu ştia ce să creadă.
– Am aflat că familia mea nu e de acord cu fugă, nici nu mă aşteptam să fie, dar restul…
– De ce crezi că am lipsit de la masă? De ce am întârziat?
– De ce?
– Am tras cu urechea pe ici, pe colo. Crezi că majoritatea fetelor nu erau guralive? Erau, cu toată nobleţea lor. Am aflat ce au de gând. Dealtfel regele, tatăl tău, a trimis câte un curier la fiecare turn să fii primită şi să i se dea de ştire prin porumbei călători, dacă ceri găzduire. Fetei bătrâne i-a fost milă de tine şi nu a înştiiţat pe nimeni, dar cele din harem erau prea multe; chiar dacă ar fi fost vreuna de partea ta, celelalte ar fi trădat-o. Dar ele chiar voiau să fii prinsă.
– Chiar aşa?
– De ce crezi că te-au primit?
– Credeam că de curiozitate.
– Aiurea!
– Atunci, Lunatecule, mulţumesc!
Ochii de rubin explodară cu scântei roşii, iar trupul şarpelui deveni cenuşă pe care o spulberă vântul.

Excercitii de libertate
– Bravo, îi spuse lebăda cu ochi frumoşi şi fântânile ţâşneau de bucurie în bătaia lunii.
– Mi-ai dat emoţii, zise şi Lunatecul.
– De ce nu mi-ai spus mai devreme? De ce ai aşteptat? Întrebă Selina.
– Păi… eram urmăriţi. N-aveam timp să-ţi explic. Am amânat pentru când va trece primejdia.
– Vai, acum ne caută! Se înspăimântă Selina. Mă mir că nu ne-au găsit deja decând stăm aici. Să fugim!
– Ei, cred că meriţi o răsplată pentru că ai trecut cu bine încercarea. Am abătut urmăritorii pe altă cale. Preţul încercării trecute e libertatea. Îţi promit că nu te vor găsi niciodată, dar tu poţi să te întorci acasă când vrei. Până atunci, lumea întreagă îţi stă la dispoziţie. Felicitări! Se poate spune că ţi-au crescut aripi.
– Pot să-l iau şi pe Lunatec cu mine?
– A, Lunatecul! Lunatecule, asta a fost şi încercarea ta: ai trecut-o cu bine deşi nu ştiai că eşti supus testului. Prin urmare eşti şi tu liber să mergi oriunde vrei. De azi înainte nu vei mai fi lunatec.
– Mulţumesc pentru libertate, voi merge cu Selina; cât despre Lunatec, vreau să rămân aşa.
– De ce? De ce nu vrei să fii normal?
– Normal, banal, tot ăia. Am observat că oamenii normali sunt, de fapt, destul de nebuni. Cât despre mine, nebunia mea e o formă de libertate: pot spune şi pot face tot ce vreau, nimeni nu mă va condamna căci toţi vor gândi: e Lunatec.
– Nebunule, ce înţelept eşti tu!
– Fiindcă e bun.
– Lebădă, pot să-ţi mai cer o favoare? Se rugă Selina. Fă să nu mai dispară oaza aceasta. Mai bine transformă tot deşertul ăsta vrăjmaş plin de scorpioni în pădure. Lasă şi lacul!
– Aşa va fi, promise lebăda şi zâmbi cu ochii. Acum, adio! Se apropie dimineaţa.

Pe lumină, Selina se întrebă:
– Oare am visat?
– Posibil, îi răspunse Lunatecul, dar uită-te în jur. Deşertul nu mai e, în locul lui a crescut pădurea şi uite ce pământ fertil!

Au călătorit, au văzut toată lumea, au avut parte de aventuri şi nu ştiu dacă au trăit până la adânci bătrâneţi, cunoscându-şi nepoţii şi strănepoţii, dar ştiu că au trăit fericiţi căci au trăit în libertate.

SFÂRŞIT
Carmen Rodica Postolache
SURSA: http://ziarulzidul.ro
Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

TOP 5 locuri in care se distreaza pe cinste orice prahovean!

Fiecare om vrea sa traiasca frumos, sa se bucure cat mai mult de viata in prezenta prieten…