ÎNGERUL IERBII

Tălpile mele goale

purtate de aripa gândului flămând,

Aleargă nestăpânite prin iarba îndepărtată

a copilăriei!

Pe întinderea inocenței,

copilul din mine îmbrățișează timpul.

Ochiul îngerului ierbii, clipind bucuros,

se deschide vioi,

sărutându-mi pașii!

Largi, aripile lui mă-nvelesc

eliberându-mă din mine.

Vorbele se risipesc în tăceri adânci,

Doar …simt!

Atingerea verde mă-nalță către dumnezeire,

eliberând copilul răstignit de-o veșnicie

În trup învechit.

Brusc, clipa mă strigă în mine

chemând copilul înapoi, către asfințituri.

Ochiul umed al îngerului, acum trist, se închide,

smulgându-mi de sub tălpi

și ultimul fir de iarbă…!

ÎNTREBĂRI

I-ai spus vreodată zilei că eu sunt strălucirea

Din ploaia de lumină ce-n ochi ți se răsfiră,

Că-n piept îți sunt bătaie și flacără și șoaptă,

Că sunt secunda vieții ce timpul ți-l răsfiră…?

Mă-ntreb, oare vreodată când ziua-și pleacă fruntea

Și îngeri, blând, te-mbie să treci sub veghea lor,

Primind sărutul clipei, m-ai furișat prin gânduri,

M-ai legănat cu-n zâmbet și ți-ai șoptit…”mi-e dor”..?

Și oare-n zorii leneși când pleoapa lin se zbate

Și-o rază jucăușă salutu-i ți-a lăsat,

Tu m-ai luat în brațe să mă trezești din tine

Și să-mi zâmbești departe…știind că m-ai visat…?

Doar întrebări nălucă, ce-și caută răspunsul,

Ce-mi împânzesc prin gânduri și somnul mi-l alungă,

Mă tremură în mine și-n ochi cu pleoapa tristă

Lăsând cărare lină…de dor și cale lungă!

A FOST UN VIS ?

Oare-am visat, când degete febrile

Prin părul meu își căutau cărarea,

Și-n ochii ce și-au ridicat privirea

Se împleteau dorința și mirarea…?

Un vis a fost, când buzele flămânde

Pe ceafa caldă înfloreau fiori,

Și-n piept apoi, atingerea fierbinte

Se risipea-n explozie de culori…?

A fost un vis când m-ai luat în brațe

Și-am renăscut murind, iubind durut,

Și-n țipăt de izbândă, rândunici gingașe,

În cuibul ființei mele s-au zbătut…?

A fost un vis când limbi de flăcări roșii

Dansau frenetic pe zăpezi sihastre,

Iar ochii tăi ce s-au deschis în mine

Au răscolit întinderile-albastre…?

Nu, n-a fost vis, s-a întâmplat aievea

Dar nu acum, ci într-un veac trecut,

Când noi ne căutam prin răsărituri

Mult  mai-nainte de-a ne fi născut…!

ÎNTOARCERE  LA RĂDĂCINI

Din mers te-oprește , omule grăbit,

Și mai admiră-n tihnă-o floare,

Fă-ți timp și-ntreabă firul ierbii

Când cade-n brazdă, dacă-l doare..?!

Ascultă păsările-n ramuri

Și greierii ce cântă-n seară,

Desculț aleargă-n iarba moale

Mai fi copil o clipă, iară!

Fă-ți un căuș din podul palmei

Și bea dintr-un izvor de munte,

La umbra nucului adastă

Când ai sudoarea-n bob pe frunte!

Du-te la poama din livadă

Și-i mușcă lacom miezul dulce,

Ascultă liniștea din vatră

Când ziua pleacă să se culce!

Fi rugăciunea la icoană,

Și mugurul care plesnește,

O doină, o lacrimă și-un zâmbet

Fi pântecul ce zămislește!

Du-te în lan să arzi cu macii,

Fi rouă-n zori pe firul ierbii,

Și-ntr-o poiană însorită

Fi lacul care-adapă cerbii!

Ca rândunica te întoarce

La cuibul streașinei din tine,

Te caută la rădăcină,

Căci tot ce-i bun, de-acolo vine!

MĂR ALBASTRU

Stau să-nflorească-n mine merii

Și crengi cu frunza-n ram bătută

Sub greutatea de podoabă

Mâna pământului sărută!

Crescuți în colțul meu de taină

Doar ochii tăi vreau să-i privească

Din ei culoarea ca să-ți fure

Și în albastru să-nflorească!

Mijește fructul, cad petale,

Cărarea de albastru-i plină,

Sunt toată-un rod ce naște roade

Și-n miezul lor poartă lumină!

M-am preschimbat în măr albastru

Pe ramul unui vis curat,

Că ți-am furat din ochi culoarea

Ce crezi…? Să fie oare un păcat…?

O ALTĂ EVĂ

Doamne, îndrăznesc să-ți cer,

E o rugă nu-i favoare,

Fă-mă iarăși lut și apă

Căci trupul ce-l am mă doare!

Mai creează-mă odată,

Dar mă lasă să-mi aleg

Coasta ce-mi va fi sămânța

Din care-o să mă culeg!

Dă-mi măcar o jumătate

Dacă poți și mai mult nu-i,

Dar să fie, te rog Doamne,

Bucată din coasta “lui”!

Ca să-l am mereu în mine

Și să-mi curgă, viu, prin sânge,

Rescriind matricea lumii

Evă, ochi ce nu mai plânge…!

PĂCAT CERESC

Zorii i-am închis la margini de lume

Și paznic le-am pus un veșnic amurg,

În templul iubirii, prin cercuri de flăcări,

Trupurile noastre fluide se scurg…!

Ca o litanie cântată de veacuri

Ne unduie-n vine cerescul păcat,

Suntem lumina din noaptea dorinței

Și îngerii albi ce prin iad au călcat!

E noaptea când mirii din noi sunt păgâni

Dar inelele care leagă sunt sfinte,

Un amestec ce înalță, coboară,

De sfânt și păcat și aduceri aminte…!

SĂ NU M-ATINGI

Să nu m-atingi, c-ai să trezești femeia

Care de veacuri parcă doarme-n mine,

Căci palma ta, care miroase-a viață,

Mă înfioară și mă arde-n vine!

Să nu m-atingi, că-n cercuri sângerânde

Reverberează-n trup trăiri ascunse,

Ce brusc ațâță focul ce mocnește

Sub prefăcute liniști nepătrunse!

Să nu m-atingi, c-ai să topești ghețare

În care inima mi-e-ncătușată,

Și-am să mă scurg apoi nestăvilită

În trupul tău, și-un fluviu voi fi toată!

Să nu-mi atingi cu palma nici chiar umbra,

Căci și ea se-nfioară când te simte,

Rămâi în fața mea, doar mă privește

Oricum te am mereu, în trup și-n minte!

SÂNGE DE ZALE RUPTE

E noiembrie iubite și-n cer

Cresc aripi de păsări rănite

Și-n crengi de copaci dezgoliți

Râd umbre cu fețe cernite,

Pe plumbii ce atârnă din cer

Rugina își crește sămânța,

În pat, așternutul de ceară

Ne îmbracă-n uitare dorința…

E noiembrie iubite și-n noi

Curge sângele zalelor rupte,

Aspre, doar scări ce coboară

Înguste…și reci…și abrupte!

E-un târziu de noiembrie iubite

Când ploile sure ochii-mi rănesc

Și mă-ntreb căutându-mă-n noi

De mai știu sau mai pot să iubesc…?!

TE-AȘ FI IUBIT

Te-aș fi iubit cu nopți albastre,

Te-aș fi iubit cu răsărituri,

Mi-aș fi plecat genunchii-n mine

Doar să te am și-n asfințituri,

Te-aș fi iubit cu nopți de veghe

Când clipele în clipe mor,

Te-aș fi iubit cu rugăciunea

Ascunsă-n țipătul-fior,

Te-aș fi iubit ca pe-o lumină

Ce umple clipa mea de cer,

Cu răzvrătirea și cu teama

Că-n mine, eu, captivă pier…!

Te-aș fi iubit cu ne-împlinirea

Atâtor vise nevisate,

Cu cântec, lacrimă și tremur

Și cu sfințenia din păcate!

N-ai înțeles…și doar tăcerea

Mi-a fost răspunsul ce dărâmă

În visul meu, castele-albastre,

Și-apoi pe rând mi le fărâmă…

————————-

Carolina BALDEA

Teiuș, aprilie 2020

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

One Comment

  1. Baldea Carolina

    29 aprilie 2020 at 8:53 AM

    Poeți buni cu ale lor creații minunate! Multumesc pt publicare!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Esti implicat intr-un accident rutier? Iata ce trebuie sa faci!

In conditiile in care tot mai multi oameni au devenit proprietari de masini si au obtinut …