Home Breaking News Stiri Exclusive Carolina BALDEA – PĂCAT CERESC (POEME)

Carolina BALDEA – PĂCAT CERESC (POEME)

14 min read
1
0
223

ÎNGERUL IERBII

Tălpile mele goale

purtate de aripa gândului flămând,

Aleargă nestăpânite prin iarba îndepărtată

a copilăriei!

Pe întinderea inocenței,

copilul din mine îmbrățișează timpul.

Ochiul îngerului ierbii, clipind bucuros,

se deschide vioi,

sărutându-mi pașii!

Largi, aripile lui mă-nvelesc

eliberându-mă din mine.

Vorbele se risipesc în tăceri adânci,

Doar …simt!

Atingerea verde mă-nalță către dumnezeire,

eliberând copilul răstignit de-o veșnicie

În trup învechit.

Brusc, clipa mă strigă în mine

chemând copilul înapoi, către asfințituri.

Ochiul umed al îngerului, acum trist, se închide,

smulgându-mi de sub tălpi

și ultimul fir de iarbă…!

ÎNTREBĂRI

I-ai spus vreodată zilei că eu sunt strălucirea

Din ploaia de lumină ce-n ochi ți se răsfiră,

Că-n piept îți sunt bătaie și flacără și șoaptă,

Că sunt secunda vieții ce timpul ți-l răsfiră…?

Mă-ntreb, oare vreodată când ziua-și pleacă fruntea

Și îngeri, blând, te-mbie să treci sub veghea lor,

Primind sărutul clipei, m-ai furișat prin gânduri,

M-ai legănat cu-n zâmbet și ți-ai șoptit…”mi-e dor”..?

Și oare-n zorii leneși când pleoapa lin se zbate

Și-o rază jucăușă salutu-i ți-a lăsat,

Tu m-ai luat în brațe să mă trezești din tine

Și să-mi zâmbești departe…știind că m-ai visat…?

Doar întrebări nălucă, ce-și caută răspunsul,

Ce-mi împânzesc prin gânduri și somnul mi-l alungă,

Mă tremură în mine și-n ochi cu pleoapa tristă

Lăsând cărare lină…de dor și cale lungă!

A FOST UN VIS ?

Oare-am visat, când degete febrile

Prin părul meu își căutau cărarea,

Și-n ochii ce și-au ridicat privirea

Se împleteau dorința și mirarea…?

Un vis a fost, când buzele flămânde

Pe ceafa caldă înfloreau fiori,

Și-n piept apoi, atingerea fierbinte

Se risipea-n explozie de culori…?

A fost un vis când m-ai luat în brațe

Și-am renăscut murind, iubind durut,

Și-n țipăt de izbândă, rândunici gingașe,

În cuibul ființei mele s-au zbătut…?

A fost un vis când limbi de flăcări roșii

Dansau frenetic pe zăpezi sihastre,

Iar ochii tăi ce s-au deschis în mine

Au răscolit întinderile-albastre…?

Nu, n-a fost vis, s-a întâmplat aievea

Dar nu acum, ci într-un veac trecut,

Când noi ne căutam prin răsărituri

Mult  mai-nainte de-a ne fi născut…!

ÎNTOARCERE  LA RĂDĂCINI

Din mers te-oprește , omule grăbit,

Și mai admiră-n tihnă-o floare,

Fă-ți timp și-ntreabă firul ierbii

Când cade-n brazdă, dacă-l doare..?!

Ascultă păsările-n ramuri

Și greierii ce cântă-n seară,

Desculț aleargă-n iarba moale

Mai fi copil o clipă, iară!

Fă-ți un căuș din podul palmei

Și bea dintr-un izvor de munte,

La umbra nucului adastă

Când ai sudoarea-n bob pe frunte!

Du-te la poama din livadă

Și-i mușcă lacom miezul dulce,

Ascultă liniștea din vatră

Când ziua pleacă să se culce!

Fi rugăciunea la icoană,

Și mugurul care plesnește,

O doină, o lacrimă și-un zâmbet

Fi pântecul ce zămislește!

Du-te în lan să arzi cu macii,

Fi rouă-n zori pe firul ierbii,

Și-ntr-o poiană însorită

Fi lacul care-adapă cerbii!

Ca rândunica te întoarce

La cuibul streașinei din tine,

Te caută la rădăcină,

Căci tot ce-i bun, de-acolo vine!

MĂR ALBASTRU

Stau să-nflorească-n mine merii

Și crengi cu frunza-n ram bătută

Sub greutatea de podoabă

Mâna pământului sărută!

Crescuți în colțul meu de taină

Doar ochii tăi vreau să-i privească

Din ei culoarea ca să-ți fure

Și în albastru să-nflorească!

Mijește fructul, cad petale,

Cărarea de albastru-i plină,

Sunt toată-un rod ce naște roade

Și-n miezul lor poartă lumină!

M-am preschimbat în măr albastru

Pe ramul unui vis curat,

Că ți-am furat din ochi culoarea

Ce crezi…? Să fie oare un păcat…?

O ALTĂ EVĂ

Doamne, îndrăznesc să-ți cer,

E o rugă nu-i favoare,

Fă-mă iarăși lut și apă

Căci trupul ce-l am mă doare!

Mai creează-mă odată,

Dar mă lasă să-mi aleg

Coasta ce-mi va fi sămânța

Din care-o să mă culeg!

Dă-mi măcar o jumătate

Dacă poți și mai mult nu-i,

Dar să fie, te rog Doamne,

Bucată din coasta “lui”!

Ca să-l am mereu în mine

Și să-mi curgă, viu, prin sânge,

Rescriind matricea lumii

Evă, ochi ce nu mai plânge…!

PĂCAT CERESC

Zorii i-am închis la margini de lume

Și paznic le-am pus un veșnic amurg,

În templul iubirii, prin cercuri de flăcări,

Trupurile noastre fluide se scurg…!

Ca o litanie cântată de veacuri

Ne unduie-n vine cerescul păcat,

Suntem lumina din noaptea dorinței

Și îngerii albi ce prin iad au călcat!

E noaptea când mirii din noi sunt păgâni

Dar inelele care leagă sunt sfinte,

Un amestec ce înalță, coboară,

De sfânt și păcat și aduceri aminte…!

SĂ NU M-ATINGI

Să nu m-atingi, c-ai să trezești femeia

Care de veacuri parcă doarme-n mine,

Căci palma ta, care miroase-a viață,

Mă înfioară și mă arde-n vine!

Să nu m-atingi, că-n cercuri sângerânde

Reverberează-n trup trăiri ascunse,

Ce brusc ațâță focul ce mocnește

Sub prefăcute liniști nepătrunse!

Să nu m-atingi, c-ai să topești ghețare

În care inima mi-e-ncătușată,

Și-am să mă scurg apoi nestăvilită

În trupul tău, și-un fluviu voi fi toată!

Să nu-mi atingi cu palma nici chiar umbra,

Căci și ea se-nfioară când te simte,

Rămâi în fața mea, doar mă privește

Oricum te am mereu, în trup și-n minte!

SÂNGE DE ZALE RUPTE

E noiembrie iubite și-n cer

Cresc aripi de păsări rănite

Și-n crengi de copaci dezgoliți

Râd umbre cu fețe cernite,

Pe plumbii ce atârnă din cer

Rugina își crește sămânța,

În pat, așternutul de ceară

Ne îmbracă-n uitare dorința…

E noiembrie iubite și-n noi

Curge sângele zalelor rupte,

Aspre, doar scări ce coboară

Înguste…și reci…și abrupte!

E-un târziu de noiembrie iubite

Când ploile sure ochii-mi rănesc

Și mă-ntreb căutându-mă-n noi

De mai știu sau mai pot să iubesc…?!

TE-AȘ FI IUBIT

Te-aș fi iubit cu nopți albastre,

Te-aș fi iubit cu răsărituri,

Mi-aș fi plecat genunchii-n mine

Doar să te am și-n asfințituri,

Te-aș fi iubit cu nopți de veghe

Când clipele în clipe mor,

Te-aș fi iubit cu rugăciunea

Ascunsă-n țipătul-fior,

Te-aș fi iubit ca pe-o lumină

Ce umple clipa mea de cer,

Cu răzvrătirea și cu teama

Că-n mine, eu, captivă pier…!

Te-aș fi iubit cu ne-împlinirea

Atâtor vise nevisate,

Cu cântec, lacrimă și tremur

Și cu sfințenia din păcate!

N-ai înțeles…și doar tăcerea

Mi-a fost răspunsul ce dărâmă

În visul meu, castele-albastre,

Și-apoi pe rând mi le fărâmă…

————————-

Carolina BALDEA

Teiuș, aprilie 2020

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

One Comment

  1. Baldea Carolina

    29 aprilie 2020 at 8:53 AM

    Poeți buni cu ale lor creații minunate! Multumesc pt publicare!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Care sunt beneficiile de care ai parte cand investesti in hidroizolatii de calitate? Afla tot ce trebuie sa stii in acest sens!

Durata si rezistenta pardoselii pe care o alegi pentru terasa depinde intr-o proportie des…