Adrian Munteanu

ȚIN SFAT CU MINE

***

Ţin sfat cu mine-n colţ ferit de lume.

Cuvântul mă mai crede o epavă.

Reînnoit la mijloc de octavă

Nu şi-a găsit sub tâmpla mea un nume.

*

E frig destul pe-a sufletului navă.

Prin carotidă se preling cutume.

Consoanele nu-s tată şi nici mume

Atâtor clipe subţiate-n lavă.
*
De unde-atâta verticalitate
Când glasuri te-nconjoară şi te ard?
Dar eu rămân şi cred că se mai poate,
*
Iar gândul meu, murind tăcut pe gard,
S-a scurs în ochiu-n care se mai zbate

Un timp ascuns sub strat aprins de fard.

***

Cristian Petru Bălan

PE POARTA LARG DESCHISĂ A UNUI CIMITIR, AȘA STA SCRIS…

***

Pe poarta larg deschisă a unui cimitir
Găsii o poezie scrisă cu tibișir…
Când unii-au vrut s-o șteargă, eu am transcris-o-ndată
Și v-o postez aicea. Priviți-o cum arată:

FRICA DE PIEIREA FINALĂ

Pedeapsa brusc venită-i mai mult ca meritată!
Cine-a potolit TERRA atât de zvăpăiată?
Fără război și sânge, ne-a amuțit cuvântul,
Că-n numai zece zile tăcut e tot Pământul:
N-auzi chelălăială, nici țopăieli, orgie –
Și nu mai vezi distracții, parăzi, nici veselie;
Fug toți, unii de alții, și-au devenit penibili –
Să nu ia sporii morții temuți și invizibili.
Cu răspândiri de fulger, ciuma născută-n China
E cam prin orice țară, dând unii pe-alții vina.
Dacă privești în jururi, observi că totu-i gol…
S-a-nțepenit planeta cu roțile-n nămol!
Sunt toate alandala: comerț, economie,
Slujbe, învățătură – și câte-o să mai fie!…
Doar păsările cântă și-s libere să zboare –
Față de noi natura e chiar nepăsătoare.
Când unii spun: „Răbdaree! Curând va fi iar bine!”
Alții răspund: „Aiurea! Sfârșitul – uite-l: Vineee!”…
De-aceea, vă-ntreb iarăși: „Cine-a schimbat tot, oare?”

*

Până-mi răspunzi, pe-aicea, v-aștept cu nerăbdare…
N-o să-mi scăpați niciunul plătind prin fugă birul!
Semnez mai jos cu milă. Semnez eu,
CIMITIRUL”.

***

Constantin STOICA

CĂȚELUL

***

Printr-un parc, pe la chindie,

Deși nu era permis

În deplină pandemie,

Un bătrân cu pălărie

Comitea un compromis.

*

Pe-o alee, prin urmare,

Cu o mână-n buzunar

Se plimba vorbind cam tare

Cu un animal, se pare,

Ce-l avea imaginar.

*

Florile de primăvară

Nu-l interesau de loc

Și nici liniștea de-afară,

Căci fiind aproape seară

Omul se grăbea spre bloc.

*

Brusc apar, din întâmplare

Venind către dânsul drept,

Trei bărbați în patrulare,

În ținute militare

Și cu armele la piept.

*

După ce-l înconjurară,

Un oștean zice decent:

– De ce ați ieșit afară,

Când e ordin, bunăoară,

Să stați în apartament?!!!

*

– Cu cățelul sunt … și-arată

Scoțând mâna către ei

O “ceva” puțin ciudată,

Mititică și curbată …

Am si hârtiuța … vrei?

*

Militarii cu grăbire

Se privesc zâmbind stingher,

Căci în palmă, cu uimire,

Văd un lucru peste fire,

Apoi șeful pișicher

*

Zice, totuși, cu prestanță:

– Vă cam bateți joc de noi!

– Domnilor, vă par o zdreanță?

E cățel, cu siguranță,

Însă e de … usturoi !

***

Marius Mihai COȘERARIU
CE FERICIȚI AM FOST, DAR N-AM ȘTIUT
***

Ce fericiți eram și ce bogați
Și ne-ntâlneam cu toții-n sărbători,
Bunici, părinți, nepoți, surori și frați,
Ne bucuram de viață și de flori!
*
Mergeam pe stradă liberi și zâmbeam
Și alergam cu pletele în vânt,
În brațe ne luam și ne iubeam
Și Soarele zâmbea peste pământ.
*
Ce bine mai era și-aveam de toate
Și dragoste și dreptul la sărut,
Și liniște, credință, libertate,
Cât de frumoși eram, dar n-am știut!
*
Prin parcuri se plimbau îndrăgostiți,
Ținându-se de mână, fără teamă,
Prin cafenele, oameni fericiți,
Dar n-am știu, ori n-am băgat de seamă.
*
Duminica-n Biserici era plin
De oameni credincioși până-n pridvor,
Ce se rugau la Cer, cu har divin,
Cântând smeriți cu îngerii în cor.
*
Dar astăzi, iată, stăm închiși în case,
Să ne-apărăm de viruși inventați,
În amintirea zilelor frumoase,
Când nu știam cât eram de bogați.
*
Distanța dintre noi e tot mai mare,
Iar dorul de cei dragi e un calvar,
Trăim închiși, ca într-o închisoare,
Zâmbim la geamuri, dar zâmbim amar.
*
Ne plângem soarta cruntă-n izolare,
Carantinați între pereți de gheață,
Vorbim timizi prin masca protectoare
Și așteptăm o nouă dimineață.
*
Ce fericiți am fost, dar n-am știut,
Zadarnic regretăm, dar e târziu,
Acum privim cu jind către trecut,
Iar Cerul pare tot mai cenușiu.

***

Nicolae BĂNICIOIU

CE-AȚI FĂCUT „MAI MARII” LUMII?

***

Ce-ați făcut, „mai marii” lumii,

V-ați ascuns, în conul umbrii?

Pân’ acum erați grozavi,

V-arătați mușchii, firavi!

*

V-ați dat mari în nucleare,

Și arme ucigătoare,

În masă-nfiorătoare,

S-aveți lumea la picioare!

*

Banii-i cheltuiți pe arme,

Și nu-i dați la sănătate;

„Ostașii”-n halate albe,

Îi expuneți, la „de toate”!

*

Voi ce soarta, ne-ați decis,

De viruși, să fiți învinși?

Nu știați, că-ntotdeauna,

Molima-a-nvins, omenirea?

*

În noiembrie, trecut,

Chiar în ușă, v-a bătut!

Ați știut, n-ați luat în seamă,

Unii, spus-ați,că-i răceală!

*

N-aveți măști și-echipamente,

Pentru doctori și-asistente;

Ce-ați făcut, de-atâta timp,

Nu cumva e genocid?

*

Sunteți mici în cugetare,

Iar războiu-i mult prea mare!

Cu armate nevăzute,

Invizibile și mute!

*

Coborâți din hibernare,

Și dați „frâu” la cercetare,

Științei laboratoare,

Medicinei-ajutoare!

*

Iar noi… oamenii de rând,

Să fim înțelepți și buni;

Prea multe, gânduri ne-am pus,

În „greii”, de pe Pământ!

*

Și-am uitat, de CEL DE SUS!

Care-o vorbă dac-a spus,

Nu-i război… să-i stea în cale,

Și COVID-uri actuale!

*

Cheia tot noi o găsim,

Dacă-n rugă, ne unim!

Să-i cerem, iertarea sfântă,

Și-atunci Domnul…ne ascultă!

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Vasilica GRIGORAȘ – Omul și cartea, ființe deopotrivă

„Cărţile sunt fiice ale cerului pogorâte pe pământ ca să aline suferinţele neamului omenes…