Olguţa Luncaşu Trifan a debutat în volum la vârsta de 43 de ani cu 43 de poeme care dau şi titlul volumului de faţă.

Autoarea s-a pregătit temeinic pentru o astfel de ieşire în lumea literară cu articole şi păreri critice semnate de scriitorii Constantin Marafet – Ne curge timpul, Puiu Răducan – Un început promiţător şi Versuri izvorâte din suflet de Marian Malciu, un adevărat microstudiu literar care surprinde în chip veridic principalele coordonate lirice ale poeziei. Ei bine, „43” este un volum bilingv româno-francez, apărut la Editura KITCOM-Verguleasa – 2014, care scoate în evidenţă trăsăturile poetice, talentul şi forţa autentică a cuvântului scris de care dispune Olguţa Luncaşu Trifan, toate încorporate în sufletul ei însetat de lumină, cunoaştere şi adevăr- calităţi incontestabile ale naturii umane.

Temele şi motivele poetice sunt bogate şi diverse, începând cu  iubirea, fugit irreparabile tempus, evocarea copilăriei, a satului natal, a familiei, părinţilor, anotimpurile, dar şi tehnica autoportretului realizând cele mai frumoase tablouri pictate în cuvinte, după cum subliniază scriitorul Marian Malciu. În Cuvântul autorului, poeta simte nevoia să se explice: „Poeziile sunt aşezate cu grijă: picături de suflet, fărâme de viaţă, iubiri, doruri, neputinţe, dureri, trăiri, năzuinţe, visuri şi gânduri, ale mele sau inspirate din vieţile altor persoane..” adresându-se „caietului cu coperți albastre”ca unui: „Prieten drag,/ mă-ntorc, din nou la tine,/ să-mi aşez capul/ pe coala albă a ta,/ visa-voi, liniştită,/ la slove şi la rime/ în nopţi de vară/ calde şi senine,/ acoperite/ cu broderii de stele/ şi cer de catifea…”, poezia fiind „o bună terapie în momentele grele din viaţă”.

Iubirea apare ca o floare albastră cu chip de şarpe (Vise interzise), frumoasă ca un înger, străjuită de un Amor oniric, într-o toamnă târzie, crin îmbobocit, nufăr înflorit, însoţită de dulcele grai care are ca drept ţintă nemurirea: „Tu iubire, jură-n dulce grai, / Că n-ai să pleci şi vei mai sta/ cu tine viaţa să înving,/ şi clipa nemuririi să ating!”(Iubire pură)

Forţa iubirii oscilează între afirmaţie şi negaţie (Între da şi nu), neoprită în drumul său care poate muta munţii din loc şi marea: „Forţa iubirii, a sorţii gheară,/ este dorinţa de a iubi/ şi nici fiorul rece al morţii,/ din drumul meu nu m-ar opri.// De-aş putea să aflu drumul,/ nimic nu m-ar împiedica;/ aş fi în stare să mut vântul,/ marea, de-ar sta în calea mea.//Este a sorţii forţă oarbă,/ dorinţa mare de-a iubi./ Cine ar opri fiorul/ de-a ne iubi şi contopi?”

Osmoza dintre iubire şi natură  îi oferă poetei prilejul de a se transforma într-o floare-de-colţ, ocrotită de astre: „Floare de colţ aş vrea să fiu,/ pe vârf îndepărtat de munte,/ să simt iubirea tandră a Soarelui în zi/ a Lunii mângâiere sfântă în nocturnă.//… Ne-om înălţa iubirea-n/ cele patru vânturi efemere,/ sub pălăria de culori a lumii,/ petalele-mi vor dezgoli mistere…”(Iluzie).

Anotimpul preferat al poetei este toamna aşa cum apare el în cel puţin două poezii: Nostalgie de toamnă şi Toamnă unde noţiunea de anotimp include tema marii treceri, amintindu-ne de Lucian Blaga: „Câte toamne-au trecut,/ vor mai trece, câte?/ Au băut frunzele vânt,/ teama să-şi înece.//A ruginit frunza în vii, adie,/ vânt de toamnă prin mesteceni,/ cad lacrimile toamnei mii,/ suntem complici acestei treceri.//…Cu frunze ruginii pe umeri,/ privim al toamnei preţios tezaur,/ culegem struguri, dulci, din vii./ Porumbul îşi arată, mândru,/ bobul său de aur…”

Cu o lupă invizibilă priveşte poeta, Olguţa Luncaşu Trifan Prin gura timpului – dorind o întoarcere în trecut cârpind pânza vremii/ ruptă de timp, înfiorată de nostalgii, văzându-se copil abandonat de o zi ca-n poezia Eu de unde-şi făureşte şi un gingaş autoportret liric într-un tremur liric, dar şi fizic cu norii pe tâmple şi dezbrăcată de suflet, din cauza trecerii timpului. Mă voi naşte din nou, afirmă Olguţa Luncaşu Trifan, ceea ce ne duce cu gândul la metempsihoză şi afirmă cu ardoare că nu-şi doreşte moartea: „Nu vreau să mor când Soarele răsare,/ atunci când toate se întorc la viaţă./ Nu vreau să mor, atunci, când florile-şi deschid/ petalele, ce-au fost închise peste noapte…” (Nu vreau să mor).

Unele poezii sunt scrise în metru popular, puţine ce-i drept, dar pline de armonie şi cugetare sinceră. Exemplificăm prin poeziile În haina vremii :„Drum de foc,/ cărări de ape,/ haina vremii/ nu ne mai încape.//Furtuni negre,/ tulburi ape,/ mor recoltele/ pe câmpuri.// Jelesc ţăranii,/ lângă ogor,/ s-a supărat cerul/ pe munca lor.” şi Între da şi nu.

Satul este privit prin amprenta timpului care astăzi este părăsit: Te privesc./ Mă tem că, închizându-mi ochii,/ când îi voi deschide/ nu vei mai fi,/ tu, satul meu bătrân.”, străjuit de amintirea măicuţei şi a portretului unui             Bătrân trist, singur la margine de drum şi acum părăsit de propria familie, are puterea de a-i ierta pe toţi.

„Este târziu, e noapte,/ în liniştea profundă,/ acum, când totu-n jur/ este pustiu,/ tristeţea mă inundă.// Gândind aşa, mi-aleg o stea,/ sper să fie steaua ta,/ în taină îi şoptesc,/ o rog să-mi spună: „Mi-e dor de tine!/ Noapte bună!”

Noapte bună! Vă urăm şi noi dragi cititori şi mari iubitori de poezie, cu credinţa că steaua ei, a Olguţei Luncaşu Trifan, va străluci cât mai sus!

 Constantin MĂNUŢĂ –U.S.R.
Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Stațiunile de la munte atrag tot mai mulți turiști străini: ”E frig, dar e foarte frumos”

Zi perfectă la munte pentru schi sau alte sporturi de iarnă, dar şi pentru cei care au vru…