Cristian Bodnarescu – „Aproape un întreg”

A venit clipa… Ceasul vechi de pe perete indica orele 20 : 00. Peste exact o oră trenul va pleca. Bagajele sunt pregătite şi maşina trebuie să ajungă.

Pe casa scării semi-intunericul învăluie uşile fantomatice pe care sunt gravate numele locuitorilor, vesnicile nume de cruci trecătoare. Liftul vechi ajunge pentru a ne duce spre ieşire.

Blocuri, parcuri şi alei se succed sub privirile noastre prin geamul static ce filmează peisajele oraşului în adormire.

Parcul veleităţilor

Oamenii se înghesuie pentru carusel şi clown-ul etern. În sala oglinzilor te caut pe lungile culoaruri însă chipul tău apare deformat în oglinzile meschine. O multitudine de chipuri ale tale se joacă în juru-mi. Este 20 : 15 şi tu zâmbeşti.

Zorii zilei ne mângâie chipurile somnoroase în parcul eternelor iluzii. De mână noi pornim între copacii deşi, printre bănci. Nuduri de oameni trec pe lângă noi dezinvolte, prin copaci sunt morminte iar numele ne este inscripţionat pe cruci. Nudurile din copaci ne privesc iar noi de mână pornim spre răsăritul perpetuu. Ne intersectam pe drum cu noi, tineri inocenţi ce se joacă vegheaţi de noi, bătrânii grijulii ai zilei de mâine.

Noi mergem pe drumul fără de întoarcere, către nicăieri.

Cursa mascotelor

Lumina pătrunde greu întunericul pe culoarul pustiu la ultimele ore ale nopţii. Murii ruginii se preling odată cu picurul regulat al ţevii fisurate. Ziarele din standuri au un scris indescifrabil iar tabelul arata cursele fără rost şi destinaţie.

Se aude un sunet indescifrabil, o învălmăşeală de vorbe şi paşi. În câteva clipe culoarul este populat de mulţimea care trece grăbită.

Marionetele grăbite, fără nume şi rost, sunt şi pe scaunele metroului. Între ele îţi zăresc chipul colorat de pasiune şi mister. Aproape c-a venit momentul…

Locul nostru

Visul se destrama pentru ca realul bine delimitat de timp şi spaţiu să apară. Clipa trece şi în pădure de mâna acum ne plimbăm. Frumoasă zi văratica, susurul pârâului şi păsările din copaci oglindesc mireasma nefiinţei. A fost odată, în perpetuum ciclu neînsemnat.

Privirea-ţi gingaşa mângâie asfinţitul chemării nesfârşitului iminent. Tăcerea naturii imprima staticul nemuritor alături de tine vreme de o clipă. Rochia-ţi clasică albă e uşor luată de vântul răzleţ, în luntrea noastră.

Soarele încă dogoreşte atunci când sonata codrului se prelinge spre lac. E vremea să mergem la cabană. Imprejumita de copaci frumoasa construcţie din lemn e întovărăşita de o bancă, unde stau sufletele noastre.

Deschid uşa grea şi înaintăm, podeaua scârţie sub privirile celor din tablourile prăfuite. Bătrâna moartă din pat lasa să i se vadă chipul tău. Clipa a trecut.

Dimenisuni

A sosit momentul. Urme de sticla sunt aruncate pe drum. Trecătorii s-au adunat pentru a vedea tragicul accident, unii râd iar alţii doresc să simtă adrenalina. Peste feţele tuturor se poate sesiza pofta biruinţei în pofida altora. Maşina a fost aproape spulberată. Momentul marelui nimic. Salvarea şi descarcerarea sunt pe drum. Expertiza este tragica: niciun supravieţuitor!

Ne vom revedea?