Dan si Nora Anghelescu – Expozitia de fotografie „Comori in Bucegi”

In perioada 18.06-08.07.2011 la Casino Sinaia- Galeria Regala puteti vizita expozitia de fotografie „Comori in Bucegi” realizata de Nora si Dan Anghelescu, o familie de sinaieni (tata si fica) foarte pasionati de munte si frumusetile pe care acesta le ascunde in maretia sa. Dan Anghelescu este si autorul textului cartii „Bucegii, intre Kogainon si Sahashrara” foarte frumos ilustrata de cunoscutul fotograf George Avanu.

Expozitia este rodul unei vechi pasiuni si al unui efort de peste 20 ani de identificare si fixare (imortalizare) pe pelicula fotografica sau suport digital al peste 500 de specii din flora montana si alpina a Muntilor Bucugi. In expozitia propriu-zisa sunt reprezentate aproximativ 125 de specii selectate cu precadere din zona alpina a masivului, acestea fiind, în opinia autorilor, cele mai putin cunoscute, cele mai spectaculoase prin formele si culorile lor, dar si prin decorul fotogenic în care evolueaza: stânci, grohotisuri, brâne si pajisti alpine, zone de tundra alpina. În acelasi timp, ele reprezinta si unele din cele mai rare specii semnalate în flora Bucegilor, multe dintre ele amenintate cu disparitia.

Mesajul pe care se intentioneaza sa-l transmita aceasta expozitie este dublu. Mai  întâi sa convinga, pe cei care o vor vizita, de frumusetea si valoarea patrimoniala a acestor adevarate comori vegetale ale muntilor din vecinatatea noastra si apoi sa atraga atentia asupra pericolelor  care planeaza asupra lor: diminuarea pâna la extinctie a multor specii rare, si în acelasi timp sa constientizeze publicul larg, dar mai ales sutele sau miile de iubitori sinceri ai masivului de nevoia imperativa de a actiona pe toate caile pentru protejarea si prezervarea Comorilor Bucegilor.

Prin amabilitatea domnului Dan Anghelescu am posibilitatea de a va pune la dispozitie un extras din cuvantul de deschidere prezentat in cadrul evenimentului de lansare a expozitiei.

” Cu mulţi ani în urmă, pe când eram student, mama mi-a spus într-o zi cam aşa: “Măi băiatule, nici nu bănuieşti tu ce impresie grozavă faci… când taci, când nu mai scoţi perle pe gură. Eu te sfătuiesc ca, de aici înainte, să taci cât mai mult şi să vorbesti cât mai puţin.” Mi s-a părut un sfat înţelept şi am căutat să-l rescpect cât am putut. Când l-am respectat a fost bine, cand nu, nu. Nu l-am respectat atunci când diverse personae din jurul meu îmi spuneau: “Acum ar trebui să zici şi tu ceva” sau, mai rău “Acum eşti obligat să zici şi tu ceva” ca acum, când sunt obligat să zic ceva, contra voinţei mele.

Mai de curând, alte binevoitoare docte s-au năpustit asupra mea cu un atac concertat de cicăleli atroce menite sa mă determine să-mi limitez această cuvântare la maximum 10-15 minute, “pentru că altfel, măi deşteptule, o să vorbeşti singur, la pereţi!”. Cum această perspectivă nu mi s-a părut prea atrăgătoare, m-am decis să mă supun. Urmarea acestei decizii vă priveşte direct pe dumneavoastră: în locul unei expuneri mustind de evenimente sau întâmplări spectaculoase şi de informaţii preţioase sau interesante, o să vă ofer un florilegiu de banalităţi şi de convenţionalisme.

După câteva zile, binevoitoarele au venit cu o altă sugestie. “Măi băiatule, esti celebru pentru cât îţi place să baţi câmpii, păcat impardonabil în această împrejurare. Aşa că pune mâna şi scrie-ţi cuvântarea, citeşte-o întocmai şi n-o lua pe arătură. Aşa o să te încadrezi şi în <<termenul fatidic>>”. Ideea mi-a surâs, nu pentru că-mi limita “bătutul câmpilor”, ci pentru că mă ferea de bâlbâiala penibilă care te pocneşte când te pregătesti să foloseşti un cuvânt cheie în construcţia unei fraze şi, când vine momentul, constaţi că nenorocitul ţi-a pierit din minte cu viteza luminii şi nu se mai întoarce nici cu slujbe. Şi tu rămâi cu ochii-n soare dezorientat şi panicat, spre deliciul asistenţei, amuzată peste poate de figura ta de nătăfleţ picat din lună. Aşa că mi-am scris cuvântarea, aceasta este, şi promit să o citesc.

Mi s-a indicat, apoi, că în introducere să încep, musai, prin a mă auto prezenta. Să mor de râs nu alta: ca şi cum cei de faţă nu m-ar cunoaşte ca pe un cal breaz şi n-ar şti câte parale fac. Şi apoi mi se pare o lipsă totală de decenţă să începi să te lauzi pe tine însuţi, mai ales când nu prea ai cu ce.

Urma, în ordinea firească, să dezvolt geneza “operei” de pe pereţi. Aici, da, am ceva de spus, dar bineînteles “pe scurt”, mă obligă “termenul fatidic”.

Aşadar, tot ce vedeţi în jur este rezultatul unei vechi pasiuni, aprinse, în anii de liceu, de un profesor de excepţie. Ea a mocnit ani în şir, cu scurte dar dese perioade de aprindere, pentru a erupe spectaculos după ieşirea la pensie. Şi, astfel, retragerea din activitate, care ameninţă să se transforme într-o lâncezeală deprimantă în aşteptarea sfârşitului inevitabil, a luat o turnură neaşteptată. În loc de repaos, odihnă şi relaxare, am avut parte de o viaţă extrem de activă, agitată, presărată cu evenimente sau momente, unele dificile sau chiar periculoase, altele, spectaculoase, chiar memorabile uneori, ca cele prilejuite de descoperirea vreunor specii rare, când am avut, realmente, revelaţia descoperirii acului în carul cu fân.

Rezultatul: în aceşti aproape 20 de ani de bântuială frenetică prin toate coclaurile Bucegilor, am izbutit să inventariez, să identific şi să imortalizez, pe pelicula fotografică sau pe suport digital, aproape 600 de specii din flora montană şi alpină a acestui masiv. Nu cred că această performanţă a mai fost egalată, în ţara noastră, nici măcar de specialiştii de la Institutul de Biologie din Bucureşti pe care-i cunosc. Mai ales că fotografiile mele respectă şi criterii artistice, aşa cum sper să constataţi şi dumneavoastră, văzându-le.

Din inventarele mele rezultă că lista ar mai trebui completată cu doar câteva zeci de specii, ceea ce presupune că, cel mai târziu anul viitor, va trebui să mă opresc. Oricum va trebui să iau această decizie dintr-un motiv ascuns în senificaţia termenului elevat de “senectute” sau, pe limba noastră, de “ramolisment”. Am primit semne clare, în ultima vreme, că va trebui să mă potolesc. Aşa cum le spuneam de curând unor prieteni, am descoperit, cu uimire, că, în ultimul an, când îmi vine să fac mişcare, mă trântesc repede în pat şi aştept să-mi treacă, sentiment necunoscut până acum.

Revenind la expozitia noastră, trebuie să vă spun că din cele aproape 600 de specii menţionate, am reţinut doar aproximativ 125 de specii şi acestea cu precădere din zona alpină, din mai multe motive. În primul rând sunt mai greu accesibile şi deci, mai puţin cunoscute. Apoi sunt mai spectaculoase  prin forma şi culoarea lor, dar şi prin mediul lor extrem de fotogenic pentru un fotograf: stânci golaşe sau înierbate, grohotişuri mobile, brâne sau pajişti alpine, asociaţii de tundră alpină, jghiaburi sau virogi, ce mai, o adevărată desfătare vizuală!  Şi, în sfârşit, un ultim motiv: plantele din această zonă de vegetaţie sunt, prin raritatea lor, şi cele mai expuse dispariţiei.

Ei bine, odată ajuns aici, urma să vă copleşesc cu un comentariu impresionant despre flagelul cunoscut pe plan mondial prin expresia cu conotaţie “horror” “extincţia speciilor”, despre care cei mai mulţi dintre noi cred ca suntem scutiţi. Din păcate, din nou, ameninţarea “termenului fatidic” mă împiedică să mă desfăşor. Mă limitez doar la câteva generalităţi. Mai întâi, acest flagel nu ne ocoleşte deloc; ba din contra, acţionează tot mai viguros, pe multiple căi. În zona noastră, acţiunea pernicioasă a acestui flagel are drept principală cauză ceea ce se denumeşte prin “impactul antropic”, ceea ce tot pe limba noastră înseamnă ce poate face omul când îşi pune în cap să distrugă natura. O face metodic şi sârguincios pe cel puţin 3 căi, pe care sunt nevoit să le menţionez doar. (se apropie “termenul fatidic”)

-prima şi poate cea mai importantă cale este modificarea brutală a mediului în zona inferioară a Văii Superioare a Prahovei, di Sinaia până la Predeal, prin extinderea haotică şi accelerată a urbanizării, a construcţiei de locuinţe, vile sau hoteluri, care a luat o amploare fără precedent în ultimii ani. Preţul pe care l-am plătit, a fost dispariţia valoroaselor ecosisteme de odinioară: a platourilor, poienilor, luminişurilor, pajiştilor şi chiar a coastelor înierbate.

-în zona forestieră flagelul se manifestă prin defrişarea intensivă şi abuzivă a pădurilor. Este suficient să faceţi o plimbare prin pădurile din jur, pentru a avea dimensiunea apocaliptică a acestei potenţiale catastrofe ecologice.

-în sfârşit, există şi o a treia cale de a distruge natura, una paradoxală, căci nu implică intervenţia omului, ci tocmai neintervenţia lui, prin nepăsare şi indolenţă, în administrarea zonelor protejate. În această categorie, exemplul meu preferat este devastarea poienii de la Stâna Regală, pe care intenţionam să-l dezvolt pe larg, deoarece, prin amploarea extincţiilor produse acolo, poate figura la loc de cinste în topul marilor reuşite ale “impactului antropic”.

Vă mărturisesc că, uneori, mă cuprinde o adâncă tristeţe la gândul că, peste numai 2-3 generaţii, este posibil ca cei de atunci să se uite la vechile fotografii ale unor plante de mult dispărute, cu nostalgia cu care am citit eu, în memoriile regelui Carol I, despre impresia puternică produsă asupra lui de un cârd numeros “de cel puţin 30 de vulturi mari” care işi disputau un hoit, în anul 1872, în partea superioară a Văii Babei. Aşadar, acum o sută şi ceva de ani se puteau aduna “vreo 30 de vulturi mari” numai pe Valea Babei, aici lângă noi. Astăzi nu mai există niciunul în întreaga ţară. Asta ca să vă faceţi o idee despre ce e în stare “impactul antropic”.

Vă recomand, însă, să vă bucuraţi de ce vă oferă prezentul şi anume imaginile unor plante existente încă în Bucegi, pe care le puteţi admira în fotografiile din jur.

Sunt tentat să anticipez – din experienţă – reacţiile unora dintre dumneavoastră, mai precis neputinţa unora de a-şi reprima ceea ce eu numesc “sindromul ardeleanului” sau, mai plastic “sindromul lui <<aşa ceva nu se există>>”, continuat cu “în Bucegi, pentru că eu nu le-am văzut”. În final, aceşti neîncrezători vor trebui să admită, în faţa evidenţei, că “aşa ceva se există în Bucegi” şi, în acest caz, nu le rămâne decât o singură opţiune: să-şi recunoască lor înşişi că au umblat pe munte ca nişte orbi, aşa cum au recunoscut şi alţii înaintea lor. Le spun tuturor acestora că, în momentul în care îşi vor recunoaşte această proprie cecitate, îmi vor oferi suprema bucurie pe care o aştept de la ei. Pentru că, această recunoaştere marchează începutul conştientizării lor asupra existenţei unei alte realităţi, mai bogate, mai valoroase şi mai profunde, populată cu adevăratele Comori din Bucegi. Va fi, de asemenea momentul în care vor începe să cunoască, să preţuiască şi să iubească aceste comori aşa cum trebuie ele iubite: cu umilinţă şi recunoştinţă. Şi, nu in ultimul rând, va fi, pentru mine, momentul, în care voi incepe şi eu să cred că eforturile şi întreg demersul meu au şanse reale să dea roade în viitor.

Nu pot încheia fără să nu recunosc un fapt evident: toată această construcţie nu s-ar fi putut realiza fără ajutorul salutar al unor persoane providenţiale. Sunt numai 5 la număr şi va trebui măcar să le nominalizez.

Încep, evident, cu soţia şi fiica mea de la care am primit un sprijin moral şi un ajutor material practic inestimabile. Şi nu exagerez deloc când spun inestimabile, dar nu le voi detalia.

Urmează cel care mi-a oferit o oportunitate esenţială şi anume şansa de a mă afla oricând, din primăvară până în toamnă, întotdeauna la locul potrivit, la timpul potrivit, înlesnindu-mi accesul nelimitat şi neîngrădit pe cele 2 teleferice din Sinaia şi Buşteni. Este vorba despre Puiu Mărgărit, cel mai mare specialist din ţară în instalaţii pe cablu.

Există apoi un personaj tăcut, dar foarte eficient care, timp de peste 10 ani, mi-a fost statornic tovarăş de drum, în compania şi, mai ales, cu ajutorul căruia am reuşit cele mai valoroase şi mai neaşteptate identificări. În acest timp, el a evoluat spectaculos, devenind azi un fotograf profesionist, un adevărat artist al imaginii, creatorul a numeroase albume apreciate atât în ţară cât şi în străinătate. Cei mai mulţi ştiţi că vorbesc despre George Avanu. Spre deosebire de el, eu am rămas doar cu florile mele, ceea ce mă face uneori să-mi compar evoluîia cu cea a lui Groucho Marx care spunea ca “a pornit de la nimic şi a ajuns la o sărăcie lucie”.

În sfârşit, nu-l pot omite pe cel care mi-a procurat, pe diferite căi, cea mai valoroasă documentaţie de specialitate, inclusiv cele 13 volume ale celebrei Flore a României, editată de Academia Republicii Populare Române în anii ’50, fără de care n-aş fi reuşit să identific zeci, dacă nu sute de specii de plante. Vorbesc de dl Ciubuc Constantin, directorul Staţiunii de cercetări de pe Cumpătul, cel mai mare specialist al nostru în “Tricoptere”, nişte gângănii răspândite pe tot teritoriul ţării. Recent a publicat un prim album al acestora în condiţii grafice excepţionale, cu care eu sper să câştige premiul Academiei.

Aceasta a fost “constelaţia celor 5 providenţiali” şi vă asigur că dacă numai unul dintre aceştia lipsea, totul ar fi arătat diferit. A fost o şansă pentru că i-am întâlnit şi că mi-au devenit apropiaţi. Din acest motiv mă consider un favorit al sorţii şi uneori, aşa cum îmi spunea adesea, cu năduf, un bun prieten “ca barza chioară la care vine Dumnezeu să-i facă cuib.”

Ar trebui, desigur, să le mulţumesc şi celor care au făcut posibilă organizarea, în acest spaţiu, a expoziţiei. Mi s-a spus că e vorba de Primăria Sinaia şi de Asociaţia “Sinaia Forever”. Pentru mine, însă, cel care m-a susţinut în această acţiune şi a contribuit notabil ca ea să capete contur şi să devină funcţională, a fost directorul Casinoului, dl Radu Savopol, căruia îi spun acum,  “Mulţumesc, Radule!”.

În acest moment ar trebui să mă opresc. Dar mi s-a atras atenţia să nu uit, cumva, să-mi cer scuze. Evident pentru previzibilele aiureli şi elucubraţii pe care vi le voi fi debitat. N-am să dau curs acestei sugestii imperative. Dar dacă printre dumneavoastră sunt persoane care consideră că nu s-au plictisit suficient ascultându-mă, să nu dispere, să nu-şi piardă speranţa: rămâne pe data viitoare.

Până atunci vă mulţumesc că aţi fost, aici şi acum, alături de mine, în acest moment atât de dificil pentru mine.”

In continuare va prezint un inderviu acordat de domnul Dan Anghelescu publicatiei locale „Expresul de Sinaia” .

Domnul Dan Anghelescu este un inginer mecanic pasionat de natură, care de mai bine de 20 de ani imortalizează florile din Bucegi. A realizat prima expoziţie fotografică, numită sugestiv Comorile Bucegilor, expoziţie ce poate fi admirată la Casino Sinaia. Iubeşte Sinaia, iubeşte natura şi speră că toţi oamenii vor înţelege, într-o zi, cât de important este să protejăm comorile naturale.

Rep: Aş dori să ne spuneţi câteva cuvinte despre dumneavoastră. Unde v-aţi născut şi cine sunteţi?

Cine sunt? Sunt un locuitor paşnic al Planetei Pământ, născut în seara zilei de 8 Mai 1936, în prima capitală a Ţării Româneşti, oraşul Cîmpulung Muscel.

Rep: Sunteţi de meserie inginer. De ce aţi ales această meserie?

Nu chiar atât de simplu este răspunsul la întrebarea: de ce am ales această meserie? Adevărul este că a fost o alegere pripită, influenţată de atmosfera fals-optimistă a anilor ’50, când începutul industrializării ţării asigura un viitor strălucit acestei meserii. În plus, n-am depus niciun efort pentru a fi admis la facultate: a fost suficient să mă înscriu, fără să fiu obligat să dau examen de admitere, întrucât absolvisem liceul, în 1953, cu diplomă de merit (aveam notă maximă la toate materiile) cu care puteai accede, fără examen, la orice facultate. Urmarea firească: m-am înscris la Facultatea de Mecanică a Institutului Politehnic Bucureşti pe care am absolvit-o în anul 1958, când am fost repartizat în Sinaia, la Uzina de Mecanică Fină, în care am lucrat până la pensionare, în anul 1997. Nu pot spune dacă am făcut cea mai potrivită alegere firii mele. Tot ce pot afirma cu certitudine este că n-am regretat-o niciodată.

Rep: Dacă nu aţi fi făcut această meserie, ce v-ar fi plăcut să faceţi?

Evident, Facultatea de Biologie. Am avut de mic copil o propensiune evidentă pentru Ştiinţele naturale, amplificată în liceu de influenţa benefică a unui profesor de excepţie, care mă considera elevul lui preferat. Când a aflat că am ales Politehnica a fost extrem de mâhnit şi mi-a spus că e un mare păcat să-ţi iroseşti, cu bună ştiinţă, darurile cu care te-a înzestrat natura.

Rep: De unde această pasiune pentru fotografie?

Preocuparea mea pentru fotografie n-a fost, realmente, o „pasiune”, ci, mai degrabă, consecinţa unei „pasiuni” adevărate şi manifeste: cea pentru Flora montană şi alpină a Bucegilor. Fotografia s-a impus ca o „condiţie sine qua non” în nevoia resimţită de mine de a imortaliza minunile vegetale pe care le descopeream în acest areal de excepţie. Pasiunea pentru fotografie s-a impus mult mai târziu, când a trebuit să mă specializez în această artă pentru a realiza o identitate cât mai perfectă între cele două imagini: cea din natură cu cea de pe pelicula fotografică.

Rep: De ce aţi ales să fotografiaţi florile din Bucegi şi nu altceva?

Este suficient să vizitaţi expoziţia de la Casino ca să vă răspundeţi singuri la această întrebare. Unde altundeva credeţi că se mai poate întâlni atâta risipă de forme, culori, adaptări şi perfecţionări menite să le ajute să-şi împlinească menirea de a supravieţui? Iar în sălile expoziţiei figurează doar vreo 120 de specii din cele aproape 600 pe care le-am imortalizat în cei aproape 20 de ani de când mi le-am apropriat. Trebuie să menţionez că nu numai flori am fotografiat în Bucegi, ci şi peisaje, forme de relief interesante şi mai ales megaliţi naturali, stranii sau bizari. Împreună cu prietenul meu, George Avanu, am editat un album al acestor „Comori minerale ale Bucegilor”, în care am încercat să le descifrăm simbolurile sau semnificaţiile lor ascunse.

Rep: Aţi avut o primă expoziţie. Ce a însemnat acest lucru?

Într-adevăr, a fost o primă expoziţie. A însemnat, mai întâi, o primă ocazie de a cunoaşte cu câte greutăţi, piedici, neîmpliniri sau eşecuri te poţi confrunta în organizarea unei asemenea acţiuni. A fost, în acelaşi timp, şi o ocazie benefică să constat, odată cu inaugurarea expoziţiei, că aceste încercări pot fi înfrânte. Şi mai ales şansa unei satisfacţii unice, cea a lucrului împlinit, bine făcut şi mai ales recunoscut şi apreciat de numeroşii vizitatori veniţi la vernisaj. Pentru mine, personal, organizarea expoziţiei şi, mai ales, eventualul ei succes înseamnă mult mai mult. În primul rând va însemna primul pas pe calea conştientizării concetăţenilor noştri, dar şi a vizitatorilor de pretutindeni asupra existenţei unei alte realităţi, mai bogată, mai valoroasă şi mai profundă, populată cu adevăratele Comori ale Bucegilor. Va fi, de asemenea, momentul în care vor începe să cunoască, să preţuiască şi să iubească aceste comori aşa cum trebuie ele iubite şi anume cu umilinţă şi recunoştinţă. Şi, nu în ultimul rând, va fi, pentru mine, momentul în care voi începe şi eu să cred că eforturile şi întreg demersul meu au şanse reale să dea roade în viitor.

Rep: Va urma o nouă expoziţie?

Nu vă pot răspunde cu certitudine la această întrebare. Există doar o vagă intenţie a Clubului Rotary Sinaia de a organiza o expoziţie itinerantă cu doar 50 dintre tablourile mele, dar acest proiect nu a depăşit faza de intenţie.

Rep: Ce alte pasiuni mai aveţi?

Am multe pasiuni, variate şi extrem de interesante. Dar exhibarea lor publică nu se numără printre ele.

Rep: Cum vi se pare Sinaia?

Vă răspund la această întrebare parafrazându-l pe Heinrich Heine care se referea la Paris: „Dacă un peşte îl întreabă pe un altul cum se simte în apă, acesta trebuie să-i răspundă: ca Dan Anghelescu în Sinaia.”

Rep: Ce loc din oraş vă place cel mai mult?

Există un asemenea loc în Sinaia, un spaţiu cu adevărat sacru, în care prezenţa Divinităţii este, pentru mine, mai puternică decât oriunde altundeva, un spaţiu, în acelaşi timp încărcat de istorie, fiind locul în care s-a pus temelia întemeierii oraşului nostru acum 316 ani. Este, evident, vorba de incinta din jurul vechii biserici a Mănăstirii Sinaia, locul în care revin cu regularitate pentru a-mi reîncărca bateriile, cu liniştea spirituală şi relaxarea fizică pe care le resimt acolo.

Rep: Cum credeţi că va fi Sinaia peste cinci ani? Dar România?

La vârsta mea, a încerca să emiţi profeţii pe un termen atât de îndepărtat – 5 ani – ar însemna o sfidare adresată Naturii şi nu-mi permit să mă pun rău cu ea. Dar îmi pot imagina că flagelul care bântuie în prezent prin toate localităţile din Valea Superioară a Prahovei, de la Sinaia şi până la Predeal, nu se va diminua. Mă refer la modificarea brutală a mediului prin extinderea haotică şi accelerată a urbanizării, a construcţiei de locuinţe, vile sau hoteluri care a luat o amploare fără precedent în ultimii ani, o tendinţă care nu dă semne de slăbiciune. Preţul pe care l-am plătit până acum şi pe care vom continua să-l plătim şi în viitor a fost şi va fi dispariţia valoroaselor ecosisteme de odinioară, a numeroaselor spaţii verzi, a platourilor, luminişurilor, poienilor, pajiştilor şi chiar a coastelor înierbate, care făceau farmecul propriu Sinăii, ca Perlă a Carpaţilor.

Ca şi oraşele noastre, la fel şi România este bântuită de un flagel necruţător: corupţia generalizată generată de o clasă politică penibilă, patronată de un guvern incompetent, susţinută de o justiţie tot mai coruptă şi binecuvântată cu sârg de o biserică tot mai îndepărtată de cele sfinte. Înţelegeţi că nu sunt deloc optimist pentru viitorul pe termen mediu al României.

Rep: Ce aţi dori să le transmiteţi celorlalţi?

Celor de azi le recomand să se bucure de ceea ce le oferă încă prezentul în zona noastră: natura excepţională a Munţilor Bucegi cu frumuseţile şi comorile ei unice, pe care, pentru a le putea preţui cu adevărat vor trebui mai întâi să înveţe să le cunoască. Şi ca primă lecţie, le recomand să viziteze expoziţia de fotografii de la Casino Sinaia.

========