Era după Revoluţia din Decembrie 89. Într-o zi cu soare – la Câmpina este aproape mereu soare, fiind ea localitatea cu cele mai multe zile însorite din ţară – curtea Liceului „Nicolae Grigorescu” s-a înnegurat deodată. În ce vară, în ce an?, încă se mai sapă. Ca să se afle. Singur Jurnalul cu banalităţi al D-lui Constantin Trandafir, profesor la Colegiul „Grigorescu” în acel timp şi diarist fără hodină, atent la tot ce mişcă în Câmpina de la venirea sa aici, în 1974, ar putea să ne lumineze. Fiind Dumnealui, deşi mai întunecat la faţă şi cănit la păr şi la suflet, om din cei cu lămpaşe. Când s-a mai luminat puţin şi norul de praf, ce învelise cu un ghem de pâclă miezul curţii, a început să se destrame, s-a văzut sângerând din cărămida ei roşie, bine arsă, clădirea cea mai veche din ansamblul de patru clădiri, peste care trecuse, ca o mângâere şi o binecuvîntare, mâna măiastră a lui Toma T. Socolescu. Unul dintre cei mai mari arhitecţi care au lucrat vreodată în Câmpina. Neasemuitul Toma T. Socolescu a primit comanda să proecteze clădirea Liceului de Băeţi „Dimitrie Barbu Ştirbei”, liceu ce se înfiripase din Gimnasiul înfiinţat în anul 1919, la 1924 fiind deja „liceu complet”, cum consemna, în Monografia oraşului Câmpina – Istoric şi documente – Stoica Teodorescu, Profesor la Liceul din Câmpina (apărută la Câmpina, Tipografia „Gutenberg” Mihail S. Gheorghiu, în 1924). La faţa locului el a găsit, risipite pe un teren destul de larg, păstrat în chiar mijlocul oraşului, trei clădiri. Le-a cercetat cu mare atenţie şi a încercat să vadă dacă poate să le păstreze şi să le dea un rost mai departe.

De rostul pe care Toma T. Socolescu l-a dat celor trei clădiri existente, pe care le-a şi integrat în proectul său, Liceul „Dimitrie Barbu Ştirbei” devenind astfel un ansamblu de patru clădiri, dintre care cea mai nouă şi cea mai impunătoare este ultima, cea zămislită de mintea arhitectului, m-am încercat să aflu şi eu. Dar, cum n-am prea isbutit, mi-am zis că nu e nevoe să le ştiu eu pe toate. În fond, sunt istorici ai Liceului – am auzit că este chiar o comisie în şcoală, care se îndeletniceşte cu aşa ceva – care au scris şi vor mai scrie despre vremuri pentru mine fascinante, aşa că-i lăsăm să-şi facă treaba. Şi să ne vedem şi noi de treburile noastre. Vom avea, mai devreme sau mai târziu, desluşiri ce mie mi se par trebuincioase. La care, nu este neapărată nevoe să-şi arate contribuţia numai istoricii de profesie. Chiar vechii elevi ai Liceului şi bătrânii dascăli, oameni cari au trecut prin acele clădiri, dând simţire zidurilor cu trăirile lor, ar putea să lase mărturie despre utilizarea lor, pentru că, iată!, două dintre ele nu mai sunt nici măcar amintire. Două din patru.
În timpul studenţiei, dar şi după aceea, m-am format la severa şcoală de arheologie de la Universitatea din Bucureşti. Am învăţat atunci că, bine însuşită şi stăpânită, Arheologia este o ştiinţă tot atât de exactă ca şi Matematica sau oricare altă ştiinţă exactă. Iată de ce, trecând pe lângă Liceu, în primăvara aceea nefastă şi văzând zidurile acelea, ce mi se păreau de-a dreptul ciclopice în modestia lor, fiindcă eu ştiu câte construcţii medievale – din timpul acela – se mai păstrează în Muntenia (muntenii, fiind ei cei mai aproape de turci, sunt şi cei mai stricători dintre români), iar noi aveam în mijlocul Câmpinei nu un zid oarecare, sau un fragment de zid, ci o construcţie întreagă (repet: în-trea-gă), am sărit ca ars şi m-am dus la D-l Director Sergiu Popa. I-am cerut să oprească demolarea (cine eram eu?!), pentru că acela este Palatul Domnesc din Câmpina. Ce am discutat atunci cu D-Sa, poate să povestească şi Dumnealui însuşi. Am povestit incidentul în Scrisoarea deschisă – Misterioasa clădire din Curtea Colegiului Naţional „Nicolae Grigorescu” din Câmpina, publicată cu amabilitate (şi simţ civic, ceea ce, constat cu durere, nu se mai găseşte la toate casele) de „Oglinda de azi”, nr. 1365, de Marţi, 22 Martie a.c.c. (2011) la pagina 6. (Rectific din acea scrisoare doar materia D-lui Popa şi îmi cer scuze pentru nedorita eroare: D-Sa este Profesor de Matematică, nu de Fizică. De Fizică erau – unii mai sunt şi acum, da-le-ar Dumnezeu sănătate şi viaţă lungă! – D-nii Profesori Găman, Cobrea şi Borza.) Om luminat, D-l Profesor Sergiu Popa a oprit masacrul (aşa îl consider şi acum) şi s-a adresat instituţiilor competente. De la Ploeşti. Care, după ce au cercetat edificiul, probabil că l-au şi mustrat pe D-l Sergiu, că se împiedicase de-un ciot. Când întreg Aliotmanul…
Iată de ce, aflându-mă eu, cum am fost nevoit să recunosc, în umbra vieţii şi simţind că „mă-ntunec”, vorba lui Eminescu, am vrut să ştiu cum a gândit el, Aliotmanul, de a luat decizia finală. Adică, soluţia finală. Şi fiindcă, în nu ştiu câţi ani de zile nu reuşisem să aflu, nevăzând eu nicăeri – deşi citesc cu mare plăcere studiile arheologice şi, mai ales, pe cele referitoare la Prahova – nu numai un raport al cercetărilor arheologice efectuate asupra misterioasei clădiri, dar nici măcar o ştire de ziar, m-am gândit să recurg la scrisoarea deschisă, ca la o soluţie salvatoare.
În urma scrisorii mele deschise, am primit, cu o promptitudine pe care o laud (nu la fel s-a întâmplat cu cererea mea de a vedea cărţile donate Muzeului Hasdeu; m-am întors la Muzeu după o săptămână şi aprobarea sau desaprobarea încă nu ajunsese acolo) o scrisoare închisă, din partea Primăriei Municipiului Câmpina, semnată de D-l Primar, Ing. Horia Laurenţiu Tiseanu, de D-na Directoare executivă, Ing. Eliza Oprescu, şi de un indescifrabil în locul D-lui Secretar, Jr. Paul Moldoveanu. Bineînţeles – şi eu n-am nici un motiv să nu cred sau să pun la îndoială – că „s-au făcut documentaţiile şi demersurile legale necesare”. Sincere felicitări! De bună credinţă, „Primăria municipiului Câmpina, împreună cu proectantul, sprijiniţi de domnul arhitect Călin Hoinărescu, preşedintele Comisiei zonale 2 Muntenia”, au făcut şi au dres. Resultatele au fost fireşti. „Prin urmare, considerăm că atât Primăria municipiului Câmpina, proectantul cât şi organele de avizare, au ţinut cont de existenţa monumentelor mai sus menţionate, protejându-le, corpurile demolate nefiind încadrate ca şi monumente de către Inspectoratul pentru Cultură şi Culte Prahova.” Punct. Le-au protejat ce le-au protejat, până le-au demolat. Dar, dacă ai zis şi „domnul arhitect Călin Hoinărescu, preşedintele Comisiei zonale 2 Muntenia, orice comentariu trebue să înceteze. Silent Musae.
Domnul Călin Hoinărescu este un fel de primul arhitect al ţării. L-am mai pomenit în Trei reprize pentru Castelul Iulia Hasdeu – Ultima repriză (3), articol publicat în „Oglinda de azi”, din 1 Martie 2011, pe acest susţinător teoretic al Primului Arhitect de atunci al Ţării, ca şef al proectului de demolare naţională, mascat sub titlul înşelător de Studii de arhitectură tradiţională, în vederea conservării şi valorificării prin tipizare. Arhitectură tradiţională tipizată în blocurile de la Bărcăneşti şi de la Otopeni. (Îţi trebue o mare cheltuială de imaginaţie, ca să te prinzi.) Am avut cu dânsul câteva dispute la restaurarea Castelului Iulia Hasdeu. Referitoare la geamurile din altar şi biblioteci, mai ridicate decât cele dinspre stradă ale donjonului, deşi păreau a fi la aceeaşi înălţime când le priveai (a trebuit să caut, la Institutul de Proectări Prahova, proectul de la prima restaurare, al arhitectului Cornel Tabacu – care, nelăsându-se înşelat de aparenţe, măsurase tot – ca să luăm cotele de acolo, mie, obişnuit de ani de zile cu Castelul, diferenţa fiindu-mi bătătoare la ochi). Sau, la pictura din turnul central – pe care eu o calific şi acum ca marxistă – unde cerul albastru de deasupra Statuii Mântuitorului a fost înlocuit cu un roşu infernal, simbolizând ce? timpul infernal de atunci?! Sau, la arcadele din sufragerie, adaptate de Hasdeu după configuraţia spaţiului, lărgindu-le sau restrîngându-le în funcţie de acesta. Sub acele arcade au fost, în medalioane, portretele murale ale familiei Hasdeu: pe peretele nordic, între cele două ferestre, singură Iulia Hasdeu, Steaua Polară a edificiului, în memoria căruia a fost construit Castelul Iulia Hasdeu; în faţa sa, de o parte şi de alta a uşii, Bogdan Petriceicu Hasdeu şi Iulia Hasdeu-soţia; în stânga Iuliei, la Vest, Nicolae Hasdeu, fratele mai mic al lui Bogdan, mort şi el tot la vârsta studenţiei, la 19 ani, peretele fiind în mod intenţionat împins, în porţiune aceea, înspre Iulia; apoi, în nişă, bunicii Alexandru Petriceicu Hasdeu şi soţia sa Elisabeta; în dreapta Iuliei, la Est, cele două medalioane ale străbunicilor Tadeu Petriceicu Hasdeu – al cărui chip Hasdeu îl asemăna cu al fiicei Iulia (astfel că pictorul G.D.Mirea le-a şi desenat portretele îngemănate) – născut cu un secol înaintea Iuliei, şi Valeria, soţia lui Tadeu; apoi, spre sobă, Boleslav Hasdeu, fratele mai mic al lui Alexandru. D-l Hoinărescu ar putea să explice – ceea ce eu n-am înţeles nici până acum – ce e cu cacofonia aceea, în care arcadele, aflate la întâlnirea pereţilor, nu pot cădea pe un colţ aparent de coloană de sprijin, cum eu cred că este firesc să se întâmple şi cum cred că arhitecţii din epocă (vorbesc de epoca lui Hasdeu, nu de iepoca Primului Arhitect al Ţării) au şi făcut-o (cineva din breaslă ar putea să ne aducă exemple). Disputele acestea mă fac, desigur, subiectiv.
Tot subiectiv – n-am ce face, nici nu pot să fiu altfel – sunt şi faţă de restaurarea Mănăstirii Turnu de la Târgşorul Vechi. Şi asta pentru că, în toamna-iarna anului 1967, i-am făcut o subzidire fortuită. În acea toamnă-iarnă, cumplită pentru Dumnealui, D-l Profesor Nicolae I.Simache, Directorul Muzeului de Istorie al Regiunii Ploeşti, a primit vestea că regiunea se sparge în judeţe. Marile investiţii pe care le făcuse în restaurarea Curţii Domneşti de la Târgovişte, rămâneau pe apa Ialomiţii. „Dacă ştiam”, se căina Profesorul, „Târgşorul ar fi fost ceea ce este astăzi Târgoviştea!”. Cum, în anul acela eu abia terminasem Facultatea de Istorie, iar D-l Gh. Diaconu, şeful de şantier (de fapt, împărţea şefia cu D-l Profesor Simache dar, spre deosebire de acesta, rămânea pe şantier toată vara, pe când Simache, ocupat cu jdemii de treburi, venea numai sporadic) plecase înainte de 15 Septembrie, trebuind fetele, la care ţinea ca un leu (Leul era porecla Dumnealui), să meargă, Anca, la şcoală, iar Cătălina, la grădiniţă, am rămas eu singur la Târgşor.
Cu studenţii: Stelian Ţurlea – acum romancier şi om de presă, fraţii Ioan şi Alexandru Chilan – acum preoţi, Valeriu Preoţiuc – acum avocat, şi Alexandru Brumărescu – acum meteorolog la Omu (Sandu, student la Iaşi, a mai rămas şi după 1 Octombrie, două săptămâni). Lovindu-l vestea cea rea, D-l Simache a hotărît rapid că trebue să înceapă restaurările la Târgşor. Am început cu subzidirea la Biserica Mănăstirii Turnu, ale cărei ziduri puteau să se prăbuşească: oamenii locului, observând că tiranţii de la temelie se mâncaseră şi crezând că în golul lăsat este aur (tot satul credea că noi săpăm „la aur”, ceea ce, în parte, era adevărat; oricum, înainte de săpăturile arheologice sistematice, se mai scormonise pe acolo pământul şi ştiau ei ce ştiau), scoseseră de jur-împrejur câteva rânduri de cărămidă, astfel că zidurile se mai ţineau în picioare numai pe rândul de cărămizi din interiorul construcţiei. Pentru o cărămidă asemănătoare, D-l Simache atrimis-o pe D-na Eugenia Pârvan, administratora Muzeului de Istorie, să aducă de la Târnăveni cărămidă presată, subţire şi foarte bine arsă. Lucrarea a făcut-o un meşter popular, Nea Nae Neagu, avându-l salahor pe paznicul şantierului, Nea Burcilă. Am stat cu ochii pe ei ca un vechil, până când a dat Dumnezeu de am isprăvit lucrarea. În Ajunul Crăciunului. Cu toate condiţiile vitrege – fierbeam apa pentru mortar – ne-am străduit să facem un lucru de foarte bună calitate. În prima zi de Crăciun am plecat şi eu de pe şantier. Iarna am căutat şi am găsit frescele desprinse de Grigore G. Tocilescu. Am ajuns şi la Părintele Alexandru Strejnic şi mi-a arătat unde zidise pisania lui Vlad Ţepeş. Apoi, din Aprilie 1968, m-am întors din nou la Târgşor, pentru alte treburi. Cunosc foarte bine acel monument. Documentele o probează că D-l Simache a încercat restaurarea Târgşorului, invitându-i, în 1968, pe bătrânul arhitect Raoul Bordenache şi pe tînăra Ileana Bilciurescu – dacă le-am reţinut bine numele – şi încercând, în 1970, să facă din mine un restaurator de pictură (Institutul „Grigorescu” mă accepta fără examene de admitere, dar Rectorul Alexandru Ciucurencu ţinea să urmez toate cursurile, iar eu, care făcusem la Istorie mai mult Socialism ştiinţific decât acolo, doream să fac numai ceea ce se atingea strict de meşteşugul picturii; în urma acelor demersuri, Institutul a format primii restauratori, dintre care îi pomenesc pe străluciţii Dan Mohanu şi Oliviu Boldura). Cu siguranţă că intervenţia noastră a salvat monumentul, iar cărămida de la Târnăveni va rezista ca şi cărămida medievală, pe care au bătut-o ploile şi vântul şi gerul, iar ea le-a înfruntat pe toate fără să se cunoască agresiunea lor. A venit şi D-l Hoinărescu după Revoluţie la Târgşor şi a pus cărămidă de la ţigani. După un ger şi-o ploae a spălat-o apa, de a trebuit să zidească din nou. D-l Hoinărescu a făcut, din lucru domnesc, lucru ţigănesc. Şi plastica exterioară – acum biserica e tencuită, de parcă zidul ar fi din grădele – n-are nicio legătură cu ce-a fost. Nici cu apareiajul din vremea lui Vladislav al II-lea, care a zidit Biserica Domnească, şi nici cu acela din vremea lui Matei Basarab, a cărui arhitectură o stăpânea foarte bine Antonie Vodă din Popeşti. (Antonie Vodă, care a transformat Biserica Domnească în Mănăstirea Turnu, fusese, alături de Căpitanul Mogoş, ispravnic la Brebu, ceea ce-l determinase pe Grigore Ghica Vodă să-i încredinţeze şi repararea lăcaşului de la Târgşor.) Ca să nu mai vorbesc de turlă, care iese direct din acoperiş, fără să se sprijine pe nici o bază! Şi altele şi altele, pe care nu e locul să le enumăr aici.
Sigur că a zice ceva despre Primul Arhitect al timpului nostru – D-l Hoinărescu a fost, după Revoluţie, Directorul Direcţiei Monumentelor Istorice şi Preşedintele Comisiei Zonale 2 Muntenia, a primit Premiul Uniunii Arhitecţilor şi este Preşedintele Uniunii Naţionale a Restauratorilor de Monumente Istorice şi nu ne ajunge spaţiul să înşirăm nenumăratele dovezi ale dragostei şi recunoştinţei faţă de D-Sa – şi a ridica ochii asupra D-Sale, este ca şi cum l-ar fi pus cineva la îndoială pe Primul Arhitect al Ţării, căruia i-a luat locul. Eu însă cred că D-l Hoinărescu, Cetăţeanul de Onoare al municipiului Ploeşti, a stricat cea mai importantă clădire pe care Toma T. Socolescu s-a gândit s-o lase oraşului acesta: Catedrala Sf. Ioan Botezătorul. Cred că mai întâi trebuia degajat locul de Blocul 7 etaje. Care fusese construit tocmai pentru a feri Biserica de ochiul-buldozer al Primului Arhitect al Ţării. Probabil că 7 etaje nu se putea dărâma acum. Dar şi în Occident se aşteptau secole ca să se termine un dom. Desigur însă că în Occident tentaţia banului nu era aşa de mare ca în Ploeştii de azi. Zic şi eu. Poate, cu păcat. Mie-mi vine foarte greu să cred că, faţă de o asemenea clopotniţă, biserica ar fi avut proporţii atât de meschine. Şi apoi, Toma T. Socolescu avea o gândire limpede. Şi este greu pentru cineva, oricât de nepriceput la arhitectură, dar cunoscând cât de cât edificiile proectate de acest zeu al arhitecturii, să accepte că divinul arhitect ar fi gândit, în loc de o biserică având un plan foarte limpede şi curat, o construcţie cu fel de fel de coteţe adosate lângă altarul său! Iar D-l Hoinărescu declară că, pentru el, „opera marelui arhitect va reprezenta totdeauna un exemplu” pentru „păstrarea identităţii şi a spiritului locului”!… Şi o face în cartea D-lor Nicolae Dumitrescu şi Constantin Ilie, Columne peste timp – Prof. arh. T. T. Socolescu – 1883-1960, Monografie (mai mult sau mai puţin romanţată), Editura Ploeşti-Mileniul III, Ploeşti, 2010.
Păi, dacă este aşa, de ce nu i-au spus nimic identitatea şi spiritul locului, pe care Toma T. Socolescu le validase şi le conservase la Câmpina? Căci, integrând şi clădirile anterioare în spaţiul adiacent edificiului impunător al Liceului „Dimitrie Barbu Ştirbei” şi realizând un ansamblu coerent, cu o succesiune cronologică, bine marcată în istoria oraşului şi a învăţămîntului de aici, Toma T. Socolescu a făcut un lucru probabil unic pe cuprinsul ţării. Anume, a salvat ceea ce existase până la el – nu a curăţit locul, ci i-a păstrat distincţia columnei istoriei – şi a adunat la un loc atât Palatul Domnesc, în jurul căruia se iviseră acele clădiri, cât şi Şcoala Domnească/Şcoala de Băeţi Nr. 2 şi Gimnasiul, ca trepte spre creşterea instrucţiunii publice până la cea liceală. În ce localitate din ţară se mai află, în aceeaşi incintă, toate clădările, şi încă aşa de bine păstrate? Aproape intacte. Pentru că, doar acoperişurile – poate din tablă de aramă al Palatului – şi din şindrilă, sau tot din aramă, al Şcolii Domneşti, nu mai erau aceleaşi.
Am găsit argumente şi documente pentru Şcoala Domnească şi văd că ea a intrat acum în conştiinţa publică. Pentru Palatul Domnesc n-am avut documente. Singură clădirea, cu zidurile ei impresionante, spunea că este fostul Palat Domnesc. În primul rând, prin masivitatea ei. În al doilea rând, şi prin amplasamentul în buricul târgului. Şi prin faptul că împrejurul ei era o curte largă, de care nu îndrăsnise nimeni să se atingă. Doar în colţul de la întretăerea celor două axe ale oraşului se construise, după Primul Răsboi, Primăria nouă, cu ceas, pe care o ţinea minte şi Ceauşescu şi pe care noi am apucat-o ca Magazinul Orizont. (Ceauşescu, trecând odată prin Câmpina, şi-a adus aminte că n-a văzut-o. O demolaseră. Iar el, ţinea numai la clădirile cu ceasuri. De parcă rămăsese un mecanism rusesc în el, de pe vremea lui Davai-ceas! „Dar clădirea cu ceas, unde este? Ce-aţi făcut cu ea?” Pe fază, Petre Câmpeanu, Primarul oraşului, aflat lângă el, nu s-a pierdut cu firea şi a arătat spre clădirea ICSM – fosta vilă a lui Ştefănescu-Brânză, proectată prin 1915-16 de Toma T. Socolescu. „Chiar acum am trecut pe lângă ea. Dar ceasul l-am dat la reparat.” I-au pus ceas imediat, deşi n-avusese.) Şi apoi, se afla în aceeaşi curte cu casa lui Dimitrie Barbu Ştirbei, fiul Domnitorului Barbu Ştirbei (1849-1853, 1854-1856), singura care, fiind mai nouă, avea şi data înscrisă pe frontispiciul ei: 1872, mi se pare. Pentru un arheolog şi pentru un arhitect, nici nu era nevoe de documente. Din causa asta sunt foarte curios să văd rapoartele de cercetări arheologice, mai ales pe cel al D-nei Nina Neagu, acum Nina Grigore, care a venit pe când clădirea se afla încă în picioare. Iar arhitectul, încărcat cu toate onorurile lui de Prim Arhitect, dacă, să spunem, ar fi fost depăşit de ceea ce avea în faţă, ar fi trebuit să aibă, dincolo de orgoliul lui nemăsurat – nu ştiu dacă şi-a însuşit şi gestica Primului Arhitect al Ţării, datul din mâini, cred că nu, căci acela era demolator, iar acesta e restaurator – ar fi trebuit să aibă numai o clipă de minim bun simţ. Şi să zică: „Staţi aşa! Aici avem o resolvare pe care a dat-o arhitectul Toma T. Socolescu, cel care a dat «însemnele majore ale identităţii oraşului Ploeşti»! În activitatea mea de «arhitect, n-am încetat nici astăzi să descopăr noi fapte şi indicii ale profesionalismului marelui creator». Presimt că am avea ceva de învăţat aici!” Ei da, s-ar fi putut face o bună reclamă şcolii româneşti de restaurare, cu repere aici, de pe la 1925-1928, de pe când a fost invitat şi s-a apucat de lucru, pentru edificiul Liceului de Băeţi „Dimitrie Barbu Ştirbei”, Toma T. Socolescu. Din punctul acesta de vedere, s-ar fi putut face adevărate pelerinaje la Câmpina. Iar sala de sport a Colegiului ar fi putut fi construită frumuşel, peste drum de vechiul Gimnasiu şi Liceu, legându-se de curtea Liceului printr-un pasaj subteran. (Sigur că vor sări unii în sus, că aşa ceva n-ar fi fost posibil. Dar Penny, cu aspectul lui industrial de magazie de la marginea câmpului, cum a fost posibil să se construiască ceva mai încolo?!) Dar, mă rog, aici au judecat mai multe capete de arhitecţi. Care, nu ştiu cât vor fi cântărit. Oricum, dacă D-l Hoinărescu a ajuns Primul Arhitect al Ţării, iar ceilalţi sunt mai mititei decât Dumnealui – un adevărat cârnăcior – cred că nu ne aflăm în momentul cel mai fericit al arhitecturii româneşti. Şi în niciun cas, într-un moment de vârf.
A trecut timpul şi, la jumătatea unui mileniu de atestare documentară a Câmpinei, mi-a fost dat să văd, la Casa Tineretului, cea mai bogată exposiţie, înţesată cu reproduceri de pe originale, din câte văzusem până atunci despre minunatul oraş. Făcusem şi eu, mai înainte, două exposiţii despre Istoria Câmpinei – una în Casa orăşenească de Cultură, în sala mică, aşa că pot să apreciez minunea aceea pe care ne-a oferit-o arhivarul oraşului, D-l Ciprian Bischoff. Am întâlnit acolo şi câteva documente referitoare la chestiunea care mă frământase atâta vreme. M-am apucat şi am copiat unul din ele. Am scos apoi altă foaie, când s-a apropiat de mine Ciprian şi mi-a promis: „Lasă, Tavi, nu te mai osteni, ţi le xerocopiez eu şi ţi le trimit la Prefectură.” Le-am tot aşteptat şi le mai aştept şi acum. Pentru detalii. D-l Bischoff are, desigur, o mie de treburi şi, în fapt, nu pot să-i reproşez nimic, pentru că el a desoperit şi ne-a relevat acele documente. Devenite, prin acea expunere, publice. Dimpotrivă, noi toţi, şi mai ales eu, trebue să-i fim recunoscători D-lui Ciprian Bischoff pentru toată explozia aceea de informaţie nouă. Cipriane, îţi mulţumesc! Şi pentru că, de la 8 Ianuarie 2003, documentele „tale” sunt publice, iar tu mi-ai promis acele copii, îmi îngădui să-l reproduc pe cel pe care am reuşit să-l transcriu atunci, conform proverbului „ce-i în mână, nu-i minciună”. Consider că-l public alături de tine.

(va urma)
Octavian ONEA

SURSA: http://ziaruloglinda.blogspot.com

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Soferii model fac toate aceste lucruri! Fa-le si tu!

Nu este deloc greu sa fii un sofer model in trafic, sa conduci prudent si sa ai grija de a…