Gabriela Căluţiu SONNENBERG

Paradoxal, una din destinaţiile spaniole clasice de vacanţă nu se află în Spania, ci în plin Ocean Atlantic, cam în dreptul deşertului Sahara. E adevărat că sub aspect administativ Arhipelagul Canarelor e arondat coroanei Regelui Juan Carlos, dar în fapt se deosebeşte de restul provinciilor continentale precum cerul de Pământ.

Acum, când sezonul estival e în miezul său dogorâtor, mulţi spanioli se mută la mare. Litoralul e luat cu asalt de turiştii hotărâţi să se abandoneze obiceiului veraneatului, un echivalent al hibernării, dar cu sens contar. E un fel de transhumanţă modernă pe care o practicam şi noi pe vremuri, când migram organizat la Marea Neagră, fredonând refrenul: „Iar vara ne mutăm la mare./ O-ntreagă clasă muncitoare/ Petrece/ Strict până la ora zece”.

Ca tot românul, şi spaniolul îşi închiriază apartamente cu vedere la mare sau case de vacanţă cu piscine, în care se instalează plenar, cu căţel şi purcel, fără compromisuri. După o incursiune de o jumătate de zi prin supermarketurile din apropiere, bifată fiind de pe acum problema aprovizionării, e rost de grătare, sangria şi muzică de la radio Litoral. Toată lumea râde, cântă şi dansează.

Toată lumea? Ei bine nu chiar toată. Există totuşi o minoritate dârză, care se încăpăţânează să opună rezistenţă, mai abitir decât locuitorii legendarului sat galez al lui Asterisc şi Obelix la confruntarea cu invazia hoardelor de centurioni. Sunt cei cărora vara continentală le este prea toridă şi aglomerată. Cine are posibilitatea să se refugieze departe de forfota stresantă a plajelor supraaglomerate, o face.

Unde, aşadar „veranează” spaniolul răsfăţat de soartă sau cel care locuieşte deja la mare? Fireşte într-un loc cu climă blândă şi natură reconfortantă, la calm şi relaxare. Homer, Ptolomeu, Virgiliu şi Seneca au făcut la fel. Insulae Fortunatae (Insulele Fericirii) cea dintâi destinaţie turistică de sănătate din istoria umanităţii păstrează statutul de-a lungul secolelor. Nimic mai practic decât un zbor scurt într-acolo! Nici măcar de paşaport nu e nevoie, la numai două ore distanţă!

Paradis pământean, teritoriu mitic, în care zeii „ieşeau la pensie”, pentru a se odihni în viaţa lor eternă, Grădini ale Hesperidelor, Gorgona, Câmpiile Elizee, însăşi Atlantida sunt doar câteva din legendele care s-au întreţesut cu Insulele Canare. Miturile sunt imposibil de demonstrat, dar temperaturile stabile pe tot parcursul anului sunt evidente pentru toată lumea. Europa antică a ştiut să preţuiască darurile acestui tărâm binecuvântat, adoptîndu-l pe post de Mecca pentru pelegrinajul de cură şi tratament după regulile lui Hipocrat: o ecuaţie cu aer, apă şi climă.

Numărul mare de ore cu soare, cumulat cu vânturile calde sahariene şi cu umiditatea atlanticului, face posibilă „primăvara eternă”, anotimpul stabil, unic în lume. Nu sunt salturi climatice sezoniere iar diferenţele între zi şi noapte sunt neglijabile. Bananele şi aloe vera cultivate în acest climat constant au dobândit celebritate, la fel ca şi vinul legendar, pe care Shakespeare îl considera „pătrunzător în mod miraculos” şi „ care parfumează sângele”.

Combinaţia dintre munte şi mare pe un spaţiu atât de restrâns transformă Arhipelagul Canarelor în singurul punct geografic în care Terra îşi scoate măruntaile la vedere, dar atinge concomitent şi înălţimi-record. E lucru ştiut că, dacă includem în calcul înălţimea vulcanilor insulei Tenerifa şi adâncimea lor în mare, ei sunt campionii incontestabili: cele mai mari „protuberanţe” ale planetei noastre, cu mult mai înalte decât Everestul. Aproape jumătate din teritoriul insular e declarat rezervă a biosferei sau parc natural şi nu mai puţin de patru bunuri insulare sunt incluse în Patrimoniul Cultural al Umanităţii. Cea mai ciudată atracţie protejată prin lege este limbajul arhaic conservat pe insula Gomera, o formă de comunicare compusă numai şi numai din … fluierături.

Într-o zi luminoasă mi-am îndreptat paşii spre conul vulcanului tenerifez El Teide,  cel mai înalt munte de pe teritoriul subordonat Spaniei. Îmi propusesem să-i transmit un salut de la Carpaţii noştri, frăţiori mai mici. Cu o înălţime de 3718 m, vârful înzăpezit se profila ca o piramidă din praf de zahăr pe fundalul cerului senin. Ştiam că nu e inofensiv, mă informasem din timp. Ba  chiar îmi procurasem şi permisul special pentru a-l escalada până în vârf la orele amiezii. Eram conştientă că aerul rarefiat poate crea probleme. Nu degeaba lagărul de bază pentru aclimatizare pe muntele Himalaya e situat la altitudini similare.

Pe măsură ce urcam, vederea mi se tulbura. Motivul nu era însă răul de înălţime, ci buclucaşa „burtică de măgar”. La panza del burro e porecla drăgăstoasă pe care localnicii o dau inelului de ceaţă ce se adună în fiecare zi în jurul conului vulcanic. Umiditatea colectată de curenţii marini veniţi dinspre Insulele Azore peste ocean e prilej de necaz pentru mulţi. Turiştii blestemă fenomenul invariabil, în timp ce avizaţii se amuză copios. Fără el, Tenerifa ar fi aridă şi urâtă. Aburii din atmosferă acţionează ca o lupă imensă, potenţând efectul razelor solare şi arzând necruţător. Abia seara aveam să constat că omisesem să mă dau cu loţiune de protecţie solară pe unul din lobii urechii.

După ce am atins o anumită înălţime, ceaţa s-a risipit complet. Prin aerul cel mai curat posibil, departe de orice sursă continentală de poluare, privirea mi se plimba în voie peste un peisaj absolut stupefiant. Parcă aş fi fost pe lună. Nici urmă de vegetaţie, o lipsă completă de aşezări locuite de om. Mă aflam pe platoul vulcanic din care se înălţau ca nişte insule răzleţe vârfurile de munte, ca-ntr-un film de ficţiune ştiinţifico-fantastică. Peste tot nisip şi piatră, în cele mai năstruşnice forme şi variaţiuni cromatice. Parcă o mână nevăzută le-ar fi oprit pe toate într-un stop cadru, în echilibru precar. Firesc să fie aşa, căci, sub aspect tectonic, vulcanii insulei Tenerife sunt consideraţi încă activi. Aici eroziunea încă n-a apucat să-şi înceapă treaba. Aveam să aflu mai târziu pe propria piele cât de treaz e muntele, dar despre asta mai târziu.

Ceva mai departe se contura în ocean punctul meridional-extrem al Europei (în teorie); un avanpost al insulei, pe care oamenii de ştiinţă francezi l-au considerat multă vreme referinţa „zero” a orarului universal. Abia la 1885 fost înlocuit prin Meridianul Greenwich.

Altitudinea de 3500 de metri, cea până la care turiştii „clasici” pot accede cu  telecabina,  marchează în acelaşi timp şi începutul problemelor cu aclimatizarea.  Primii paşi se aştern anevoie iar … „pauzele scurte şi dese sunt cheia marilor succese”. Pentru o clipă mi-a stat inima în loc la vederea lanţurilor care interziceau trecerea, pe motiv că ar fi prea multă zăpadă. Într-adevăr, cărarea spre vîrf se desena în faţa mea cu întreruperi albe; pe alocuri se putea strecura doar câte un singur om printr-un canal strâmt, flancat de nămeţi înalţi. După o vreme, paşii au prins un ritm mai alert iar zăpada, în loc să sporească, a dispărut.  De bună seamă că se topea la contactul cu pământul cald din jurul craterului care răsufla fierbinte.

Parcă întreaga fire era cuprinsă de o stare de euforie molipsitoare. Eram o mână de oameni sprinteni, zvârliţi ca din întâmplare pe o pantă abruptă, de culori aprinse. Politicoşi ne făceam loc şi schimbam bineţe pe limbi diferite, într-o veselie generalizată. Nu ştiu dacă li se mai întâmplă şi altora, dar mie, când sunt la mare altitudine, mi se instalează pe faţă un zâmbet de-a dreptul molipsitor. Am auzit că ar exista un fel de „bine de înălţime”…

Odată ajunsă în vârf am aruncat o privire plină de gratitudine de pe marginea craterului de 3718 metri. Panorama îmi tăia respiraţia, liniştea absolută îmi dădea fiori. La fel trebuie să se fi simţit şi exploratorul Alexander von Humboldt, când l-a escaladat pentru întâia oară, ignorând avertizările repetate ale băştinaşilor guanche.  Populaţia autohtonă, dispărută de mult, nu a urcat niciodată culmile vulcanilor. Potrivit unei superstiţii, spiritele care locuiau acolo păzeau nici mai mult nici mai puţin decât intrarea în iad.

Graţie notiţelor întocmite cu minuţiozitate de Columb cu ocazia traversării celei dintâi a Oceanului Atlantic, se ştie cu exactitate de ceas când a avut loc ultima erupţie: exact momentul în care caravelele au trecut prin dreptul insulei Tenerife, în anul 1492. La acea vreme, catastrofa naturală de dimensiuni apocaliptice a îngrozit echipajul. Convinşi că au de-a face cu un semn de la Dumnezeu, marinarii s-au revoltat, făcând presiuni în favoarea întoarcerii din drum. Pentru scurt timp, soarta descoperirii Americii a atârnat de un fir de păr. Se pare că a fost nevoie de un efort de convingere considerabil pentru a împiedica eşecul expediţiei.

Văzută de sus, învecinata insulă Gomera pare mai mică. Nu mi-a venit greu să înţeleg de ce ziua începe acolo cu o jumătate de oră mai târziu, pentru că El Teide se interpune exact între ea şi soare.

Roca de sub tălpi era sfărâmicioasă şi emana aburi cu miros de sulf. Aveam să-i păstrez o amintire durabilă: după ce m-am aşezat ca să  scormonesc cu mâna prin nisipul fierbinte, pantalonii mei au dobândit un „imprimeu” definitiv în formă de hartă iar mâinile mi-au mirosit a sulf până a doua zi.

Neuitată rămâne senzaţia imponderabilă de pe vârful conului vulcanic, care străpunge norii ca o săgeată, dominând Oceanul Atlantic şi insulele din jur. La fel şi episodul întâlnirii întâmplătoare acolo cu o pereche de tineri spanioli din zona „mea”, Valencia. M-am despărţit de ei folosind graiul de acasă, spunând în acelaşi timp şi muntelui drag „Bon dia”, respectiv  „Adeu”.

La revenirea pe platoul selenar de la baza telecabinei n-a mai rămas vreme pentru reverie. Cine nu pleacă la timp, riscă să petreacă o noapte grea, departe de civilizaţie. Doar hanul „Parador”mai funcţionează, pierdut în imensitatea Parcului Naţional.

Prin aerul rarefiat, sub soarele fierbinte, drumul către staţia de autobuz părea mai lung cu fiecare pas. Acum ştiu ce înseamnă Fata Morgana. Pietrele sclipitoare – un fel de sticlă naturală – clipeau în poteca de nisip cristalin. Masa sticloasă, fără urmă de praf, n-avea nimic în comun cu pulberea fină pe care o cunoşteam de pe plajele noastre. Bine c-am ajuns la liman!

Autobuzul-salvator, ultimul din ziua aceea, a traversat înapoi pătura de nori. Jos, la nivelul zero, apa era imperturbabilă, fără zăpadă, fără superstiţii despre uriaşi scuipători de flăcări. Pe plaja din Puerto de la Cruz acelaşi pietriş negru măcinat mărunt clipea intermitent din milioane de „ochi” de cristal colorat. Bucăţile semipreţioase de olivin sunt răspândite la discreţie prin nisipul gros; se pot cumpăra în sticluţe, pe post de souvenir. Nu uit bucuria de „explorator” pe care am simţit-o după ce mi-am adunat cu strădanie un pumn de firmituri din El Teide. Al meu, ale mele, munţişori în miniatură.

Concluzia mea este că spaniolii sunt răsfăţaţi de soartă, cu Mediterana la doi paşi, dar mai au şi un as în mânecă. Cei cu dare de mână se mută de la Mare la mai mare … adică la Ocean. Regatul suveranului Juan Carlos, este în mod miraculos nu doar lung şi lat, ci şi înalt. Ferice de noi că putem împărtăşi norocul cu ei; suntem fortunatae!