„Disiparea delirului (poeme)” de Jolie TÂRNOVEANU

TU, EȘTI ȘI ARTĂ ȘI ARTIST!
În clipele fugitive de autocompătimire, mă limitez și mă autodiagnostichez cu tulburare de personalitate multiplă, însă după ce delirul, finalmente se disipează, misterul vital și fidel sufletului meu, devine răsunător, elucidându-se la o magnitudine grandioasă.

PORT ÎN MINE UN UNIVERS, UNIC, INTENS ȘI INCURABIL
Port în mine un întreg Univers, unic, intens și incurabil. E asemeni… atingerii pure a unui înger, miresmei terapeutice a unei flori, sălbaticiei contagioase a unei păduri, păcii vibrante a unui lac, iminenței respirației… Percepi coexistența metafizică a hipioatei sensibile, vrăjitoarei fascinante, artistei sfașiate de infernul realității, a fetiței cu sufletul plin de curcubee, sălbaticei otravită de iubire, a vindecatoarei psihedelice…

Mă opresc aici, mă preocupa revolta cuvintelor care se simt inadecvate descrierii unei asemenea trăiri, nu e doar extenuant ci și imposibil, chiar nerezonabil, să mototolesc și să îngradesc inefabilitatea în niște sensuri banale…

CE V-AȘ FACE
V-aș asculta poveștile, și-aș picura culoare-n ele,în timp ce le așterneți pe hârtie
Aș șterge cu norii, înghesuiți în palmă, toată neliniștea ce vă tulbură pacea…
V-aș ascunde în pădure și v-aș ține acolo…
Pârâuri cu ape limpezi și pure să vă inunde venele…
Să vă crească în suflet…ramuri și frunze.

IF…
Dacă ți-aș spune că ai depășit perfecțiunea cu un infinit, m-ai crede?
Dacă ți-aș arăta dragostea nepământească, ai simți-o?
Dacă ți-aș desena bucuria inefabilă, ai trăi-o?
Dacă ți-aș citi pacea, din cărți încă nescrise, ai asculta-o?
Dacă te-aș lua în zbor deasupra de nori, ai zâmbi?
Dacă aș conversa cu tine te-ai sculpta după mine?
Dacă ți-aș demonstra că am nevoie de o îmbrățișare, m-ai săruta cu toate crengile tale?
Dacă ți-aș scrie, pe fluturi o mie, povestea, ai visa?

IUBIRE RĂTĂCITĂ
Am un birou, bătrân, mucegăit și iscoditor.
E introvertit, iar acum, de câțiva ani respiră depresiv,
Tânjind după o domnișoară, ai zice o oarecare… Mașină de scris.
Mi-a transmis într-o seară la apus,într-un mod solemn,
Că nu agreează modul meu de scris.
Privindu-l am constatat că dreptul meu de replică a fost ferm și complet secerat.
Dar el a continuat…

„Să oscilezi mereu între un carnețel și un șervețel furat,
îmi pare nedemn și drept de judecat.”
Tendința de a riposta a fost contraatacată ca și cu sulița.
Violent, mi-a trântit sertarul lui,vechi, drept în stomac,
Chiar și fotoliu pe care eram așezată s-a legănat și s-a panicat.

„Să nu mai zic că noua tehnologie mințile ți le a furat!
Încotro dorești să te îndrepți spirit deplasat și contraindicat?”
Mi-aș fi dorit să îi răspund, dar, am constatat că
Eeste momentul oportun să tac.
Și el a continuat…
Izbucnind într-un plâns isteric și disociat, începu să mă implore…

„Adu-mi, te rog, iubita, înapoi, pe scorojitul meu blat.
Vezi bine că somnul mi-a plecat, prins în mrejele sonatelor clapelor ei,
Alaturi de întreg spiritul meu de bărbat..
De formele ei reci dar suave, total sedus și posedat, am rămas pe veci fascinat,
De literele ei perfecte care pe foi le picta…
Și chiar și pe tine asta te fascina
Și tu erai alta când ea aici ne bucura cu prezența diafana a sa”
Acum era momentul să mă exprim, dar eram incapabilă, imuabilă.
Doar ploi sărate loveau ușor roșeață fierbinte a obrajilor.

De pe fereastră, micul magician, se trezea încetișor, își întindea frunzele către lumina apusului, care, plină de dorință să-l îmbrățișeze și îmbătată de iubire, otrăvitor să-l coloreze… El căsca nepăsător, întrebandu-ne ce-i cu toată scena asta jucată în Fa major. Presupunea un catharsis prea aprig de realizat, așa că eu și biroul l-am ignorat.
Magic, era doar un puișor, inițiat în mistica ludica, dormea mult și în rest râdea din toată clorofila sa.

Pioasa lumânare, cu pasiune și fragilitate a început să ne lumineze și să ne încălzească sufletele noduroase, și să-i expună ,cu ajutorul umbrelor, istoria zeiței, pe care atât bătrânul morocănos birou, cât și înțeleapta neîncrezătoare artista, o adorau și o jeleau spintecător.
„În urmă cu miliarde de clipe, a existat…”
––––––––
Jolie TÂRNOVEANU