Ce aş putea spune eu despre o legendă vie a oraşului Sinaia? Un profesor deosebit, cu o înaltă ţinută morală, un OM ADEVĂRAT. Faptul că a acceptat să-mi acorde un interviu este o onoare pentru mine, fosta elevă. Cuvintele sunt de prisos. Vă mulţumesc, Maestre!

Rep: Aş dori să ne spuneţi câteva cuvinte despre dumneavoastră. Unde v-aţi născut? Cum au fost anii copilăriei, anii studenţiei?

Daţi-mi voie, mai întâi, să vă mulţumesc pentru onoarea pe care mi-o faceţi, solicitându-mi acest interviu pentru “Expresul de Sinaia”. Sincer să fiu, nu prea sunt obişnuit cu asemenea gesturi, aşa că, încă o dată, vă mulţumesc.

Despre mine, ce să vă spun? În datele lui esenţiale, destinul meu coincide cu acela al multor copii de la ţară, născuţi în timpul ultimului război mondial. Am venit pe lume la 4 iulie 1941, într-un sat mehedinţean situat la doar câţiva kilometri depărtare de Turnu Severin, un oraş dunărean de o particulară frumuseţe în timpul copilăriei şi adolescenţei mele. Acolo am urmat cursurile gimnaziale şi liceale, sub oblăduirea unor excepţionali dascăli „de modă veche”, care mi-au dezvăluit, prin prestaţia lor, sensul unor noţiuni ca profesionalism, exigenţă şi autoexigenţă, respect faţă de tine şi faţă de semeni, demnitate şi moralitate exemplară. Profesorii mei – cei mai mulţi dintre ei – mi se păreau, prin cumulul atâtor calităţi, adevăraţi superoameni şi, cu certitudine, ei mi-au determinat opţiunea profesională.

Şi totuşi, primii mei „dascăli” au fost Muma şi Baba (aşa se spunea la noi, pe atunci, la mamă şi la bunică). Muma mi-a arătat că dragostea, în ipostază maternă, poate fi totală şi necondiţionată, iar Baba mi-a deschis sufletul spre frumuseţea fascinantă a basmelor şi a baladelor populare. O ascultam vrăjit, ore în şir, cum depăna povestea Vacii Negre, cum evoca episoade, mai ales dramatice, din istoria familiei noastre. În acele clipe nu mai auzeam nimic, în afară de glasul ei şi de sunetul fraged al ierbii rupte de dinţii oilor care păşteau în apropiere, pe izlaz. Baba, de fapt, mi-a dat primul „brânci” spre domeniul limbii şi al literaturii.

Copilăria mi-a fost, în ansamblu, fericită. Imediat după război erau multe lipsuri şi greutăţi, dar cu ele se luptau părinţii. Noi, copiii, ne achitam de sarcinile gospodăreşti potrivite cu vârsta noastră, dar ne rămânea şi vreme berechet pentru joacă. Şi, cum la ţară părinţii nu aveau bani de dat pe jucării, noi, copiii, ni le făceam singuri. Şi, Doamne, ce ne mai mergea mintea! Într-o vară – mi-aduc bine aminte – un coricov (măr sălbatic) de la marginea unei mirişti s-a transformat, cu puţine, dar ingenioase investiţii, într-o corabie pe care noi o credeam adevărată şi pe care o conduceam cu îndrăzneală spre zări necunoscute.

În toamna lui 1959 am devenit student la Filologie, la Bucureşti; am absolvit studiile universitare, cu o medie generală care mi-a permis să fiu repartizat la Sinaia, la Şcoala Medie Mixtă „George Enescu”. Se încheia astfel o perioadă importantă din viaţa mea, aceea a studiilor, a acumulărilor. Începea alta. Aceea în care trebuia să restitui societăţii ceea ce făcuse pentru mine. Şi o făcuse cu generozitate. Din clasa a V-a şi până în ultimul an de facultate am fost bursier al statului român. Aşa că m-am pus pe treabă. Şi sper că n-am rămas dator.

Rep: Sunteţi unul dintre cei mai cunoscuţi profesori din Sinaia. De ce aţi ales această meserie?

Cred că deja v-am răspuns la această întrebare. Dar ar mai fi ceva. Un motiv oarecum egoist… Îl voi mărturisi totuşi. Am decis să mă fac profesor, „ca să nu îmbătrânesc niciodată…” V-am lăsat fără cuvinte?!… Sigur că, oarecum, glumesc. Dar e aici şi un sâmbure de adevăr.

Am făcut două semestre de practică pedagogică la prestigiosul liceu bucureştean „Nicolae Bălcescu” (astăzi „Sf. Sava”), sub îndrumarea unui vestit profesor de română, Mihai Bărbătescu, asistenţe la ore, lecţii de probă, lecţii finale. Acestea din urmă – notate. Ştiţi ce ne-a spus la întâlnirea finală, de bilanţ? „Dragii mei, aţi ales o meserie care nu vă va îmbogăţi financiar, dar vă va oferi un rar privilegiu: veţi rămâne mereu tineri.”

Nu cred că, atunci, am înţeles foarte bine tâlcul acestei afirmaţii, dar, în timp, mi-am dat seama că bătrânul dascăl ne dezvăluise un mare adevăr. Trăind mereu în contact cu cei tineri, dascălul primeşte permanent o infuzie de tinereţe spirituală. Educatorul şi elevul se află într-o relaţie complexă, de interacţiune.

Rep: Dacă nu aţi fi fost profesor, ce v-ar fi plăcut să fiţi?

Dacă nu aş fi fost profesor?!… Greu de imaginat, dar voi încerca să intru în jocul dumneavoastră. Aş fi ales o profesie care să fie foarte apropiată de cea de profesor. Medic, pentru a mă ocupa de vindecarea şi sănătatea trupului, sau preot, pentru a mă îngriji de sănătatea şi lecuirea sufletelor.

Rep: Câţi ani aţi petrecut la catedră?

Nu foarte mulţi. Doar 41, dar – atenţie! – ca profesor titular de română în aceeaşi şcoală: „George Enescu”. Unii consideră asta o performanţă, alţii…

Rep: Ce oameni v-au marcat viaţa?

Cred că am răspuns deja şi la această întrebare. Voi adăuga însă că, în formarea mea ca om şi ca dascăl, un rol important l-au avut profesorii de o colosală anvergură profesională şi morală pe care i-am găsit la „G. Enescu”. Îi port mereu în suflet şi în minte şi nu încetez să le rostesc numele. O voi face şi acum: Laurenţiu Nemeş, Traian Ionescu, Gh. Scorţea, Corneliu Vilt, Ileana Vintilă, Viorica Gheorghe.

De fapt, consider că fiecare persoană cu care venim în contact ne influenţează existenţa, mai mult sau mai puţin, în bine sau în rău. Importantă este rezultanta acestor factori modelatori.

Rep: Care au fost cele mai interesante experienţe profesionale din viaţa dumneavoastră?

Fiecare oră de curs, fiecare activitate cu elevii – cerc de literatură pentru cei performanţi, pregătiri pentru concursuri şi examene, repetiţii cu formaţiile de teatru, drumeţii şi excursii etc.- au fost experienţe profesionale interesante, căci m-am străduit din răsputeri să evit nefericita triadă a pericolelor care-l pândesc pe un dascăl care crede că formarea lui s-a încheiat când a promovat examenul de diplomă. Un mare pedagog sintetiza astfel triada despre care aminteam: rutină, rugină, ruină.

Bănuiesc însă că întrebarea dumneavoastră viza şi perioada pe care am petrecut-o în China, ca lector şi, ulterior, profesor de limba şi literatura română la Universitatea de Limbi Străine din Beijing. A fost, într-adevăr, o experienţă profesională şi umană cu totul deosebită. În urma unui concurs de dosare, am fost numit lector de limba română la catedra de specialitate a instituţiei amintite, pentru anul universitar 1978-1979. Ulterior, contractul a fost reînnoit, la cererea părţii chineze, pentru încă doi ani universitari. Aşa se face că, la începutul lui septembrie 1978, aterizam la Beijing împreună cu soţia şi cu cei doi copii. China abia ieşise din Revoluţia Culturală. Preşedintele Mao murise, iar soţia sa, împreună cu „banda celor 4”, fusese înlăturată de la putere. Aveau loc dezbateri aprinse, la nivelul conducerii, în legătură cu calea pe care urma să apuce China. Societatea era scindată, sărăcia era mare. Şi atunci a apărut – ca om potrivit, la momentul potrivit – un om providenţial: Deng Xiaoping. A iniţiat o analiză lucidă, fără prejudecăţi, a situaţiei ţării şi a elaborat direcţiile principale ale evoluţiei Chinei în viitorul apropiat şi în perspectivă, fundamentând teza „celor patru modernizări”.

Când, după 13 ani, am revenit în China, pentru anul universitar 1994-1995, capitala era de nerecunoscut. Sărăcia dispăruse, se construise enorm, temeinic şi frumos, pieţele gemeau de produse agro-alimentare, comerţul înflorea. Marile ţări ale lumii făcuseră investiţii uriaşe în China.

Dezvoltarea economică impetuoasă continuă şi astăzi. Criza mondială n-a atins China, care a ajuns a doua putere economică a lumii, depăşind Japonia.

Sunt realităţi despre care mi-au vorbit, cu mândrie izvorâtă din inimă, trei dintre foştii mei studenţi din perioada 1978-1981. M-au vizitat cu câteva săptămâni în urmă, căci se află în România şi în Moldova, îndeplinind funcţii importante în sfera diplomatică şi culturală. Orele petrecute împreună au zburat ca clipele. Amintiri, evocări, întrebări despre ceilalţi colegi de grupă, despre profesorii chinezi. Deveniserăm toţi mai tineri cu 30 de ani. Ne-am promis că ne vom revedea. Şi aşa va fi, pentru că foştii studenţi nu şi-au uitat profesorul şi pentru că, de regulă, chinezii îşi ţin cuvântul.

Munca la catedră a fost pasionantă şi, se spune, foarte eficientă. Pe lângă cursuri şi seminarii, am elaborat mai multe volume din „Cursul practic de limba română pentru studenţii chinezi”, am participat, alături de studenţi, la vizite şi excursii. Am pregătit împreună expoziţii şi spectacole.

Cu ocazia marilor sărbători româneşti, profesorii chinezi de la catedra de română şi studenţii erau oaspeţii familiei noastre. În timp, studenţii nu numai că şi-au însuşit foarte bine limba română, dar s-au familiarizat şi cu modul nostru de viaţă, cu tradiţiile şi obiceiurile româneşti. S-a creat o puternică legătură sufletească între studenţi şi profesorii lor de română. Ea se manifestă şi în prezent.

Ar fi multe de spus despre experienţa chinezească. În plan profesional, principala provocare a fost faptul că a trebuit să predau limba română ca pe o limbă străină. Asta a presupus o readaptare a metodelor şi procedeelor folosite în ţară. O surpriză formidabilă mi-au oferit studenţii chinezi. Serioşi, harnici, impecabili în relaţia cu dascălii lor, învăţau „pe rupte”. Rezultatele au fost pe măsură. Aproape toţi au lucrat şi lucrează în domeniul relaţiilor româno-chineze, în funcţii foarte importante.

Rep: Cum se vede învăţământul actual din afara lui?

N-aş zice că mă simt, în ciuda calităţii de pensionar, „în afara învăţământului actual”. Oricum, imaginea acestuia mă îngrijorează profund. De ce? Să mă explic, cât mai sintetic. Lipsit de un ideal educativ clar definit şi urmărit, supus unor „reforme” repetate şi contradictorii, transformat în laborator de experimentare a unor reţete eşuate în ţările de unde au fost împrumutate, cu dascăli umiliţi prin salarii de mizerie, cu elevi dezorientaţi, oscilând între false modele, supuşi unor tentaţii la modă, modernizat doar la nivel lexical, învăţământul românesc obţine „performanţe” pe măsură. Abandonul şcolar, tot mai frecvent, ne va ajuta să recucerim tristul loc I la analfabetism în Europa. În fond, individul se poate semna şi cu degetul! Iar formarea unor căpşunari destoinici se poate realiza şi dacă munca educativă se limitează la discoteci, baruri şi cluburi.

Veţi spune că tabloul pe care l-am creionat este prea negru. Se poate. Dar, din păcate, în esenţă este dureros de adevărat.

Ne-am întins cam mult la vorbă şi, deşi ştiu că aveţi şi alte întrebări pentru mine, vă propun să ne oprim aici. Poate că, altădată, vom discuta şi despre altele.

Vă mulţumesc pentru răbdare.

SURSA: http://www.expresuldesinaia.ro

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In 

One Comment

  1. Sabina

    4 martie 2012 at 5:05 PM

    Domnul profesor Ion Floricica… Pentru mine este, indubitabil, cel mai stimat, apreciat si iubit dascal dintre toti pe care i-am avut, cu toate ca numai 2 ani am petrecut invatand de la dumnealui..
    Cititnd acest interviu mi s-a facut atat de dor de orele de limba romana, care erau de fapt adevarate lectii de modelare a spiritului si a mentalului.
    Este mai mult decat un profesor. Mult mai mult… Este un mentor, ai carui discipoli au un noroc formidabil pentru simplul fapt ca l-au intalnit in aceasta ipostaza de a le hrani orizonturile cognitive.

    Domnule Profesor, sunt onorata ca v-am cunoscut.
    Cu respect,
    Sabina Buica

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Soferii model fac toate aceste lucruri! Fa-le si tu!

Nu este deloc greu sa fii un sofer model in trafic, sa conduci prudent si sa ai grija de a…