Este o dorinţă absolut naturală să faci din când în când schimbări în viaţa ta, mai ales la început de an, să faci o reevaluare a propriilor valori şi a ceea ce ai mai important în viaţa. Schimbăm stilul de viaţă, dieta, mentalităţile, raportul cu ceilalţi semeni, valorile, idealurile.

A trăi, înseamnă a schimba. Schimbarea e motorul vieţii care o trage înainte, o reîmprospătează şi o dinamizează, ne ţine mai aproape de anii tinereţii. E un ajutor pentru adaptabilitate şi schimbările sociale, în tehnică şi informaţiile care se petrec rapid sub ochii noştri. Într-o lume dinamică şi în continuă schimbare, se impune să ţinem ritmul prin prefacerile asumate. Pe noi, cei cu rădăcinile în altă ţară, ne mână de la spate mai aprig nevoia schimbării atat de necesară adaptării noului mediu. Uneori o schimbare în viaţa noastră poate face minuni, mai ales când suntem stresaţi, când ne apasă anxietatea, vinovăţia, diverse fobii, depresii, traume emoţionale sau când este scăzut respectul de sine, (self-esteem). Nevoia de schimbare îşi găseşte ecou în discursul lăuntric al omului. Întoarcerea către sine este o redobândire a propriei identităţi. Sunt nevoi exterioare, dar şi interioare, schimbarea unor repere, a valorilor şi principiilor. Cheia înaintării în viaţă, este în mâinile noastre, este schimbarea şi împlinirea prin căutare. Albert Einstein spunea: “Lumea pe care am creat-o este produsul felului în care gândim. Avem nevoie de un nou mod de a gândi. Avem nevoie de o nouă inteligenţă”.

Cu toate acestea, nu este prea uşor să acceptam schimbarea. Asta înseamnă să renunţi, să jertfeşti, să dărâmi şi să înalţi reclădind. Ne trebuie un anumit curaj pentru a porni spre înainte fără teamă, să schimbăm înţelesurile care ne-au mobilat gândurile şi simţirile şi să descoperm noi adevăruri. Schimbările impun experienţe noi care remodelează gândirea şi aceasta conduce la un nou ciclu de schimbări. Îţi cer răspunsuri clare la nişte întrebări: Cum rezolvi dilema luptei pentru a-ţi construi propria identitate, pentru a da personalităţii tale un un contur precis, aspectul care te face „să fii tu”, dar în acelaşi timp să te schimbi, lăsându-te modelat după nevoi? Cum faci controlul ca să ştii că eşti pe drumul bun?… Când o persoana care ne place îşi schimbă opinia pe care o avea acum un an şi îl consideram curajos şi flexibil, iar dacă persoana nu ne place, îl considerăm mincinos. Avem puterea să cântărim schimbarea şi nu persoana?

Viaţa ne-a arătat că nu suntem întotdeauna suficient de curajoţi ca să deschidem uşa necunoscutului să intre în viaţa noastră. Prin definiţie, omul se fereşte de schimbare pentru că aceasta aduce o noutate nepalpabilă, o situatie inedită, a carei dimensiune nu o poate pătrunde dinainte. Când călătoreşti cu trenul şi o persoană deschide uşa compartimentului intrebând politicos dacă mai este un loc liber, într-o tăcere prelungită, feţele tuturor îi răspund muteşte un răspicat “nu”, dar după ce se asează, devine treptat o companie plăcută, iar la despărţire se schimbă chiar adresele.

Uneori rezultatul obţinut prin schimbare poate să nu fie cu mult mai bun decât cel anterior, dar tot este important, fiindca este ceva diferit. Lipsa schimbării ne azvârle în braţele tiranicei banalităţi, ne fixează într-un rol pe care îl jucăm într-o piesă până la nesfârşit, aproape automat, ne uzează individualitatea. Scurgerea timpului şi repetabilitatea faptelor de viaţă ne duc traiul în rutină. Ba mai mult, când absenţa ei e prea severă, poate duce la o încremenire cu urmări nefaste, asa cum se întâmplă cu islamismul care nu permite emanciparea pentru a carei înfrânare nu face nici un fel de concesii, mergând pana la moarte. Lady Astor spunea: „Oamenii cei mai periculoşi sunt cei care vor să schimbe totul şi cei care nu vor să schimbe nimic”.

Inerţia este opacă, dar dacă vrem să o spargem, lăsăm razele soarelui să pătrundă în viaţa noastră. Recunoaştem nevoia de schimbare numai atunci când suntem pregătiţi, deşi toţi ştim şi gândim ca filosoful grec Heraclit că nu ne scăldăm de doua ori în aceeaşi apă a râului. Natura umană ne pune adeseori piedici, pentru că viaţa noastră interioara, resorturile psihice, nu ţin în totalitate de controlul conştient sau de vointă noastră. Voinţa nu întotdeauna ajunge la rădăcina trăsaturilor care ne caracterizează. Caragiale a ilustrat strălucit această idee punând în gura lui Farfuridi memorabila dilemă: „ori sã se revizuiascã, primesc! dar atunci sã nu se schimbe nimica; ori sã nu se revizuiascã, primesc! dar atunci sã se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale…“

De multe ori, nevoia de schimbare este contracarată de nevoia de prudenţă. Ne este teamă că pasul făcut înainte să nu ne ducă în depăşire nereglementară, ori să ne surprindă neprevăzutul. Trebuie să calcăm cu atenţie pe terenul nou, dar şi să fim atenţi să nu azvarlim ce este de prisos, sa nu aruncăm şi copilul împreună cu apa din copaie. Ne trebuie o “rece cumpăna-a gândirii” (“Glossa” Eminescu) ca să ştim ce păstrăm din zestrea adunată şi ce dăm peste bord. În decembrie, 1989, când eram cuprinsă de înflăcărările entuziasmului năruirii comunismului, am rămas mută de uimire auzind-o pe prietena mea despre care stiam sigur că nutrea aceleaşi sentimente ca şi mine, că pe ea o sperie profund asemenea schimbări, pentru ca nu cunoaşte ce va urma şi necunoscutul îi creeaza o grea şi dureroasă derută. Am înţeles-o mult mai tarziu, când, între ceea ce speram şi âmplinire, s-a aşternut un drum înceţoşat, anevoios, bulversat, dureros şi mult mai lung.

Aşadar, nevoia de schimbare poate fi privită din mai multe unghiuri de vedere, fie ca adaptare sau flexibilitate, fie ca un atribut doar al tinereţii, fie inconsecvenţă, nestatornicie şi superficialitate, depinde de fiecare ce alege.

Eu am ales. De-a lungul vieţii, trecând prin atatea prefaceri, am ajuns la concluzia că trebuie să-i multumesc trecutului pentru că m-a modelat, indiferent cum a fost el, cu bune, cu rele şi că m-a învîţat să accept schimbarea pe care o consider cheia înaintării în viaţă, asemenea unor adevaruri noi, vechi de cand lumea, ori cum zice genialul nostru poet: „Toate-s vechi şi nouă toate”.

În rugăciunile mele spun şi eu ca şi Sfantul Francisc de Assisi: „Doamne dă-mi liniştea să accept lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul să schimb lucrurile pe care pot să le schimb şi înţelepciunea să văd diferenţa între ele”.

Elena BUICĂ
Pickering, Toronto, Canada
! februarie 2012
 
Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Traian D. LAZĂR: Identitate

Ca „locuitor” al arhivelor statului și ale diverselor instituții, am constatat, după 1989,…