M-a  fascinat mereu gândul, că taina cărţii este legată de “ideea de tezaur şi stă sub pază”, adică, sub protecţia scriitorului, într-o oarecare măsură  iar “din punct de vedere analitic s-ar putea spune, că mărturisirea unei taine eliberează sufletul de angoase” ( Jean Chavalier/Alain Gheerbrant – Dicţionarul de Simboluri).

Dar, când este vorba de… “taina scrisului”?

Scriitorul are un loc al său, în care creaţia se desăvârşeşte, o “încăpere” secretă, ca şi cea a alchimistului. E spaţiul imaginarului,  “cel mereu viu al ideii”, cum spunea Mircea Eliade, rostind, la un moment dat blagian “sporesc a lumii taină fiind mereu sedus de ea” (Vasile Nicolescu).

Ne îmbogăţim viaţa  cu ceea ce facem, cu ceea ce dăruim. De aceea, cu trecerea anilor adăugăm biografiei noastre lucruri noi iar  existenţei alte sensuri. Viaţa noastră este uneori un fel de mit în acţiune . Ca şi a oricărui creator. E un transfer de sensuri.  Insula  lui de spaţiu se defineşte tot în timp. Spaima lui de semnele  timpului  îl obligă mereu  să se întrebe , cine este de fapt. Uneori, semnele “astupă hiatul deschis între sensibilitate şi inteligenţă”. Şi atunci, cum spunea Rilke, e nevoie de respiraţie, leagănul ritmului. Iar semnele devin ritmate prin repetare. Ca un ritual .

În 1985, când am publicat prima carte de proză fantastică,  “Zeiţa fără chip”, timpul s-a condensat, având în tipar şi un volum de eseuri “Case cu ferestre laminate”, acela fiind anul decisiv al unui drum al creaţiei literare. Am publicat două cărţi într-un an!

Scriam de mai bine de 10 ani, încă de pe băncile facultăţii, dintr-o dorinţă lăuntrică şi din iubirea pentru  cuvântul ce se “exprimă” prin simboluri şi prin mitul, ca o realitate trăită , acel mit, considerat   “metaforă revelatorie, invoaltă şi stilistic structurală” (Lucian Blaga). Au urmat ani de “respiro”, cum spunea Rilke. Dar scriind scenarii radiofonice, originale sau adaptări după autori celebri, colaborări la reviste literare, emisiuni culturale radiofonice.

Anul  2009, după apariţii în  câteva antologii aparute de-a lungul timpului,   s-a finalizat cu un nou volum de proză fantastică,  “Globul de cristal”,  continuând , într-un fel anume, acea “îmbăiere în fântânile de apă vie ale mitologiei”.  Apoi s-au  conturat  încă doi ani,  în care am mai adăugat  o carte  “SemneleTimpului”,()2011),  tainic  efort,  încununat cu  “Premiul pentru poezie pe 2011” dar şi  Premiul anului 2011 al Uniunii Ziariştilor Profesionişti pentru publicistică şi pentru valoarea eseistică şi culturală a publicaţiei literare Cetatea lui Bucur.

Dar, venise „timpul poeziei”.

La uşa poetului  se şoptea: E darul tău, de vers întămâiat/ În ziua a şaptea. E univers/ Şi lacrimi. Iubire-n echilibrul/ Poetului din tine. Văpaie răsărită/ În ziua Poeziei (Poetul şi Umbra).  Şi  mereu revine întrebarea: “  – Cine eşti, totuşi, tu, Poetule, de-mi vorbeşti mereu de poezia divină/ – Sunt albul primei ninsori dintr-un vers, sub care-ţi adun autograf cu lumină!”(Cine eşti tu?).

Încep să-l  cred pe expertul francez în istoria artelor dar şi al semnelor, Luc Benoist,  care afirma că ”Luna asociată cu apa măsoară Timpul: ”Nu este Timpul tău? spuse Apostolul cel Sfânt/ Tu eşti din apa-botezului Cuvânt (Timpul regăsirii). Oare, curgerea versului este o obsesie a  timpului, întocmai ca Luna, care observând  cerul cu ajutorul unei oglinzi al cărui simbol e imaginea sa apărută mereu la suprafaţa apei, curge o dată cu ea?: “ -Cine eşti tu?  De-mi stârneşti mereu apele, rotindu-le într-un straniu balet?/ -Eu sunt lacul albastru, răcoritor, cu ochiul verzui fulgerat în apusul violet”. Din acest univers s-a desprins acel teatru de umbre, într-o gesticulaţie patetică pe valuri de Timp: “Doar noi, obsedaţi de lumină, ne aflăm permanent la marginea Timpului/ Cu urechea ascuţită, ca un pui de Lună, ce iese în lume sub magia Universului”…

Răscolesc cu versul Toamna înroşită în asfinţit şi-n apele din cerul Astral …În toamna anotimpului esenţelor, când citim taina adâncurilor  în fiecare frunză, timpul e o obsesie: Te văd peste umărul Toamnei, Timpule, înmuiat în vers…/ Nu-mi trimite, încă, inelul tău, grăbită toamnă! “

Câte versuri şi câte culori risipite,  ca să găsim cuvântul ascultat ca într-o scoică? Spre a ne vindeca de efectele Timpului: “Vindecaţi toţi prin  lumină/ tot în timp ne e demersul”, scuturându-ne de “povara timpului mort”.

Într-un fel, se recunoaşte “ timpul  creaţiei” în validarea lui la concursurile  naţionale sau internaţionale. Volumul  “Semnele Timpului” a primit la Concursul internaţional               “Art &Life”,  din Japonia, 2012, Premiul Special al secţiunii de Poezie.

Ar trebui să avem mai multă vreme ca să depozităm în cărţi, acea taină a scrisului, care înregistrează, compară,  adaugă încoronarea efortului creaţiei, căutând  înţelepciunea

adunată în timp.

Într-o lume în care există puţină comunicare,  pentru a trage vreun profit din conversaţie, cartea poate deveni un mijloc de dialog cu aceia pe care îi descrie,  autorul  ei fiind un partener, pe care să-l poţi asculta cu mintea şi cu inima.

Iar la întrebarea pe care ar vrea să o pună cineva – ,,Ce ar putea să mai spună o carte despre “taina scrisului autorului?” – aş răspunde cu o cugetare a lui Umberto Eco:  “Adesea cărţile vorbesc despre alte cărţi… sau e ca şi cum vorbesc între ele. La lumina gândului acestuia, biblioteca mi s-a părut locul unui îndelungat şi secular murmur.”

…Să  lăsăm lumina să descopere adevărul vieţii din scrisul plin de  taină.

Elisabeta IOSIF

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

O nouă ediție a Campionatului Național de Turism Sportiv “Ștafeta Munților” 2019 în Masivul Postăvaru

Asociația Alpin Club PRO-MONT București vă invită la cea de-a II-a Ediție a Trofeului “PRO…