Articol scris de Expresul de Sinaia, în data de 25 August 2010

Interviu

Un interviu puţin mai deosebit, cu o persoană deosebită, un om care încântă cu legende şi povestioare despre Sinaia şi Valea Prahovei. Emanoil Bellu, un om plin de umor, trecut de prima tinereţe doar în buletin, deoarece sufletul şi spiritul sunt cele ale unui puştan.

Rep: Aş dori să ne spuneţi câteva cuvinte despre dumneavoastră.Unde v-aţi născut şi cine sunteţi?

Sinăian get beget, chiar fără să mă laud pot afirma că aparţin unei familii care a întemeiat aşezarea. Să mă explic: în cel de al XVII secol, o familie din Sălişte, pe nume Şerângă, porneşte în bejenie cu căţel şi cu purcel, răpuşi de persecuţiile habsburgilor. Se opresc la poarta Orăţilor, cam peste drum de Izvorul Rece, unde construiesc cu mâna goală şi cu ce le oferea natura, un han. Celebrul han, iubit de Grigorescu şi pictat în multe lucrări alături de carul cu boi, Rodica sau Ciobănaşul. Hanul modest, cu două odăi, era chiar în calea drumeţilor într-o poziţie atât de strategică, încât oştile ruseşti, otomane sau austriece care se tot fugăreau pe Podul Neagului, la fiecare trecere se simţeau datori să-l incendieze. După o jumătate de secol, părăsesc locul pentru a se muta mai sus, acolo unde Şipa se varsă în Prahova, construind un alt han. Bunica maternă ce purta numele Şerângă s-a măritat cu un muntean, om al pădurii, Gătej, cel care spre pomenire a făcut fântâna din Vânturiş. Familia Gătej a ridicat o căsuţă superbă, un adevărat reper de arhitectură pe Furnica şi a avut copii cât pentru o echipă de fotbal.

Rep: Ce ne puteţi spune despre copilăria dumneavoastră?

O copilărie fericită şi veselă, legată de gară şi trenuri, pentru că în arborele genealogic s-a produs o fractură. Am sărit din generaţiile de oameni ai muntelui în“regnul “feroviar. Bunic, tată, unchi, frate şi mai sunt. Cine doarme pe cărbuni şi bea apă din tender spune un dicton din breaslă, nu mai pleacă în veci. Chiar aşa a fost. Când m-am ridicat în două picioare, am primit o pereche de schiuri cu un fel de legături alpine din curele ce se întindeau de umezeală, coborârea devenea ca o experienţă de umblat pe sârmă. Pentru vară, am primit nişte role. Din păcate, prin zona gării unde m-am născut şi am copilărit nu era loc pentru sketinguri. Holul gării era foarte bun, oglindă curată, numai că acolo portarul Toma nu încuraja tineretul şi sportul cu role şi mă gonea mereu. Dacă iarna mă împărţeam între schiuri şi sanie, cu care coboram de zeci de ori pe valea gării, vara era pentru poarcă, capra, mult iubită ţurcă şi lapte gros. La cinci ani am intrat la grădiniţă, elevul doamnei Nanu cu şorţuleţ albastru, guleraş alb şi fundă mare roşie. De la prietenul Panaitescu Pascale zis Puiu am primit primele lecţii de chiulit, terminate lamentabil când o binevoitoare a informat familia.

Copilăria s-a sfirşit la şase ani, trist şi abrupt. Am picat pe mâna domnului Mocanu, un tip introvertit, bântuit de angoase, un mic tiran însetat de durităţi. Căpătam lovituri la palmă nenumărate, oră de oră, iar în genunchi stăteam mult mai mult ca în bancă. Nu mă consola că alături erau prietenii mei Bică Cârlig băiatul geamgiului, Nicu Lacea sau Puiu Morărescu. Avea un cinism greu de explicat şi o bogată imaginaţie în alegerea pedepselor.

– Lacea, unde este nordul? Pune mâna pe peretele de nord….

Nicu pleca pe lângă pereţi încet, ca un condamnat la ştreang în speranţa că o minune îl va salva. După o tură se oprea aiurea.

– Bellu, arată tu nordul…..Alt eşec.

Institutorul Mocanu face o criză.

– Lacea, pocneste-l pe boul ăsta cu capul de lambriu. Tare. Să aud.

Nicu mă prinde cu gingăşie de cap lovind ritmic în lambriu duios .

– Bellu, dă-l tu cu capul pe Lacea să ştie ce-a greşit. Îi plătesc cu aceeaşi monedă, în plus lovesc cu gheata la fiecare mişcare. Domnul Mocanu coboară de la catedră vine ca un uragan ne prinde de câte o ureche lovind puternic. Lambriul trozneşte de cele două căpăţâni în sincron.

– În genunchi, acolo !!!

Final. După ani mulţi, cu o busolă Bezzard mă reîntorc în clasă. Nordul este matematic exact la îmbinarea a doi pereţi.

Rep: Unde aţi terminat şcoala? Cum au fost anii studenţiei?

Şcoala primară a rămas marcată de excesele dascălului, nici coroniţa nici premiul nu au sters tristeţea celor patru ani. La admitere, pentru prima clasă a Gimnaziului Principele Nicolae suntem patru candidaţi pentru un loc. Au venit cei din Izvor, dar mulţi din Buşteni, Comarnic sau Azuga. Prima probă limba română, subiect: Monumentele oraşului Sinaia. Matematica, o problemă atât de simplă încât băniesc că ascund o capcană. Un tinichigiu cumpără o foaie de tablă din care trebuie să croiească nişte capace triunghiulare; câte capace poate face. Numai că dimensiunile erau date când în metri când în decimetrii. În zece minute predau lucrarea; primăvara explodase cu frunze, gâze şi flori, era mare păcat să mai zăbovesc în clasa aceea care mă oripila cu mirosul tare de bradolină. Mă aşteptau brazii din Zgarbura şi familia de râşi din carieră neliniştiţi de absenţele mele. Profesorii, unii model de probitate şi profesionalism care făceau orele cu inima şi sufletul pe catedră, alţii rătăciţi în meserie, se decalificau când începeau să ne dicteze. Capacitatea pentru admitere în clasa a V a fost un galop de sănătate. Din păcate un grup mare de colegi au rămas pe dinafară. Printre ei, un coleg, băiatul “viceregelui sinăii”, isteţ dar puturos nevoie mare. Cinsprezece examene de capacitate s-au tinut până spre Crăciun, când comisia plictisită l-a declarat admis. Un altul s-a sinucis. Cu seria noastră s-a născut Liceul Teoretic Mixt Sinaia.

Anii ce au urmat au fost tragici. Foame în prim plan sărăcie, săpunul aur curat, grăsimile de gătit rarităţi, iar pâinea sau mălaiul cu preţuri incredibile. Cinci pâini, salariul unui bugetar pe lună.

De două ori mâna cea lungă a securităţii ne-a lovit. Corul împreună cu recitatorii de servici a plecat la Buşteni. Programul clasic şi anost. Un activist plictisea lumea o oră două, apoi coruri, recitări şi mititei cu bere. Mititeii, ehei ceva la care toţi visam ….

Republica era tânără, în locul imnului regal apăruse pe muzica lui Matei Socor noul imn :

“Zdrobite cătuşe în urmă rămân

În frunte mereu proletarul…”

Nea Jenică Mihăilescu, proful de muzică şi dirijor se înclină la public, până să scoată diapazonul îşi sterge faţa cu batista. În buzunarul hainei avea punguliţa cu bicarbonat pentru ulcerul ce-l chinuia. Punguliţa era spartă. Bicarbonatul îmbibase batista, faţa bietului om a devenit o mască grotească de clovn. Corul a încercat disperat să se controleze am rezistat până la „proletar”, când o explozie de râs a cutremurat scena. Sala nu pricepea nimic, ne priveau încremeniţi. Cineva a urlat cortina, omul cu cortina în vacarmul creeat a înţeles lumina. A tras rapid heblu şi s-a făcut o beznă desăvârşită. În anonimatul întunericului, o voce a strigat un cucurigu vesel, i-a răspuns hămăit de dulăi, raţe, vaci, porci şi pisici. Greu de spus cât a durat, când am avut lumină, nea Jenică, la fel de alb, tremura ca piftia. Directorul îşi plângea de milă. La plecare trei camioane cu prelată ne aşteptau în uşă. Soldaţii cu automate urlau la noi:

– Nimeni nu vorbeşte !!

Camioanele ne duc la Braşov, suntem băgaţi câte unu în celule la subsol. Scăpăm după trei zile, datorită unui om, şeful securităţii din Sinaia, tovarăşul Oţet care ne garantează.

Plimbarea la Brasov se repetă după câteva luni la un nivel mai redus. La finalul unei excursii în munţii Baiului, coborând de la Piscul Câinelui, ne cântam veseli repertoriul cu Brabanel şi Brunhilda, la noi la Brăila la tanti Elvira ….când cineva, habar nu am cine, a pornit Trăiască Regele în pace şi onor…Am cântat toţi, în plină republică populară. Pe la zece seara, doi ofiţeri cu petliţe albastre au venit acasă să mă poftească puţin la miliţie. De această dată am stat patru zile şi tot inimosul tovarăş Oţet ne-a salvat.

Cu burta goală, visând mâncare pe săturate, am inceput antrenamente de atletism. Un atletism romantic fără pistă, fără echipament, n-aveam nici un amărît de maieu. Colegul nostru Petre Focşeneanu a devenit antrenor şi manager. Câstigăm incredibil faza pe raion şi pe judeţ cu echipa de volei în care Nelu şi Dică Matei erau sufletul şi atletismul unde alergam la 200 m stafetă şi lungime. Imediat intrăm în cantonament, unde primeam unt şi caşcaval. Cu ceva mâncare şi antrenament,ajungem în faza pe ţară. Doi ani la rând.

Chiar după capacitate am decis să fac medicina. Citeam pe rupte materialele de exament lăsând matematica. Fizică, chimie, biologie şi anatomie în particular acasă. În acea vară am stat acasă fără munte, fără literatură. Învăţam organizat, cu o căciulă ponosită de bumbac neagră cunoscută în familie cu numele de”moartea durerilor”, care mă făcea mai deştept pentru a înţelege formulele chimiei organice sau să memorez oasele urechii interne. Când au plecat frumoasele rândunele de la Palace, am ajuns la Bucureşti pentru a mă înscrie. Mai erau trei săptămîni până la examene şi la generală erau peste trei mii de încrişi, mai erau câteva sute la stomatologie şi cam la fel la puericultură. Nu numai că la generală erau mulţi, dar majoritatea erau oameni în toată firea, care dădeau a cincea oară. La 18 ani păream venit cu tăticu la examen. Am plecat prăbuşit de necaz, întâmplător pe Polizu am intrat la Politehnică. O secţie m-a atras, transporturi cale ferată auto navale aeriene. Las actele pentru ca în trei săptămîni să învăţ matematica neglijată în liceu. Mă trezesc admis şi devin student.

Bucureştiul mi-a stricat echilibrul, intrând în centrifuga metropolei cu falsa impresie că pot face pe zmeul zmeilor. Chiuleam de la geometria analitică predată cu har de bătrânul Ovidiu Ţino pentru cursul de anatomie a lui Repciuc, după amiază eram în Giuleşti la antrenamentele de atletism. De trei ori pe săptămână, mergeam pe”Tineretului” pentru antrenamentele echipei de rugby Stiinţa, unde jucam aripă şi primeam bani pentru supralimentaţie. Joi seara cu carnetul de student în mână, aşteptam mila portarilor de la Ateneul Român pentru a intra gratis. Când mai prindeam ceva timp mă refugiam la biblioteca Academiei unde citeam periodicele anului 1913 pentru a mă documenta despre prăbuşirea aeroplanului lui Vlaicu. Microbul aviaţiei se incubase aşa că, după multe formalităţi am început cursurile teoretice urmând ca în primăvară, pe Clinceni să zburăm de-adevărat cu bătrânele avioane Klemm 25.

În februarie, la prima sesiune de examene când trebuia să trec jumătate plus unu, am fost la o mustaţă de cotoi să pic urmând să mă întorc acasă pentru a o lua de la cap în anul următor. Scăpat de examene am făcut repede o echipă de bob despre care presa zicea că suntem marile speranţe ale bobului românesc. Am rămas la stadiul de speranţe, la ultimele întreceri ce au concurat la Sinaia pe pârtia desenată de inginerul Sângiorgian. În semestrul II mi-am triat sever activităţile, am rărit-o cu medicina şi atletismul, păstrând doar aviaţia şi politehnica. Dar între timp am mai cochetat cu radioamatorii YO 3 RAI. Cinci ani au trecut ca un gând, la examenul de stat pregătesc o lucrare beton curat numai că spre ghinionul nostru taman când era fixat “statul” peste Bucuresti, în primele zile ale unui martie nebun cade o zăpadă cum nu s-a mai văzut niciodată, de aproape doi metri. Capitala paralizează, la radio se transmit apeluri pentru cei care pot merge pe schiuri să se prezinte la un comandament. Cu doi colegi mergem la asociaţia noastră unde căpătăm echipament de calitate neumblat, rucsacuri şi schiuri. Aşa ajungem la comandament. Sunt două urgenţe: drojdie de bere de la Regie la fabrica Asan sau sânge de la centrele de colectare la spitale. Din instinctul de fomist cu experienţă, alegem prima variantă. În rucsac încăpea o lădiţă de drojdie. Un drum întins dura cam trei ore şi noi eram singurele fiinţe în deşertul alb al oraşului. Nu era ţipenie nici câini, nici pisici. Morţii erau duşi cu săniuţa. La plecare, fetele drăguţe ne umpleau sacii cu specialităţi, brioşe,cuiburi cu miere cu care ne hrăneam colegii din cămin. De dimineaţă până seara făceam trei drumuri. Aşa ne-a prins examenul. Am ajuns în faţa comisiei cum venisem de la muncă în pulover gros şi bocanci. Preşedintele Costică Tomescu, plin de morgă, m-a privit lung şi a pus artileria grea pe mine. Trăgea din toate poziţiile cu întrebări de încuietoare, una mai sucită ca alta, comisia n-a întârziat să-l imite, întrecindu-se unii pe alţii. În câteva minute am inţeles că soarta mea e clară şi nea Costică ţine morţiş să mă pice. Aşa şi a fost. După mulţi ani de la tristul episod, întâlnesc pe domnul profesor Tomescu pe Cioplea.

– Măi Belule de mult doream să te văd..Tu ştii de ce te-am picat la examenul de stat?

– ¿???

– Cind am dat eu licenţa, tata mi-a făcut smoching aşa m-am prezentat şi tu ai venit ca pe munte în bocanci, cu tricou, ne-ai desconsiderat pe noi comisia dar şi pe tine, fără pic de ruşine, un sacou acolo să fi avut şi o cravată tu ai zis că mergi la cabana Trei Brazi…

Ne oprim la o bere să-i explic. Rămâne neînduplecat, a fost jignit, nu mă uită, nu mă iartă.

La repartiţie primesc Bucurestiul, protestez că vreau Braşovul comisia zice Nu. Un schimb cu o colegă şi ajung la Brasov unde voi rămîne în aceeaşi instituţie 42 de ani.

După aproape doi ani la medicină făcuţi la FF m-am ales cu un craniu şi nişte metacarpiene, pe care în copilărie când se supărau căţeii mei se apucau să le roadă.

Rep: Ce hobby-uri aveţi?

Hobby; în copilărie machete de avioane, apoi aeromodele din ce în ce mai mari, urmează capitolul foto de la alb negru la color, apoi film de 8 mm, 16 mm, în fine normal de 35 mm cu sonor şi generice. Sursă de venituri licite cu filme comandate de societăţi şi TV, în paralel cadru didactic, tot cam 40 de ani şi în fine expert tehnic al justiţiei pentru probleme de transporturi cu examene periodice şi patalama. În fine muntele, cel mai sălbatic, cel mai greu de ajuns cu buruienile şi sufleţelele vieţuitoarelor.

Rep: Care este mijlocul de comunicare pe care îl folosiţi cel mai des?(telefon, e-mail..)

Funcţie de situaţie, folosesc tot ce am prin casă.

Rep: Preferaţi să vizionaţi o emisiune la televizor sau să citiţi o carte?

Fiecare în domeniul său: cartea pentru suflet, iar televizorul pentru informare.

Rep: Care este ultima carte citită?

Nestor Urechia, “Vraja Bucegilor” editată în 1908

Rep: Cum vedeţi Sinaia acum 10 ani, în prezent şi peste 5 ani?

Peste cinci ani sau ceva mai mult, tendinţa urbanistică va face ca de la Sinaia la Predeal să fie o singură aşezare.

Rep: Care este locul dvs preferat din oraş?

Locul preferat: Cascadele Vânturişului, când lacurile sunt pline.

Rep: Dacă aţi putea schimba peste noapte ceva în Sinaia, care ar fi acel lucru? Dar în România?

Mentalitatea păguboasă, gradul de cultură şi bun simţ. Fac alergie văzând cum apar covoarele de coji de seminţe, cum sunt aruncate ambalajele la doi metri de coşul de gunoi sau când o familie mare din Dâmboviţa a încins un grătar pe o peluză din parc. Mă mai supără tinerii plini de energie care în fiecare week-end rup două, trei ţambre din băncile de pe alei sau pictează cu graffiti tot ce le cade pe mână.

Rep: Care ar fi cele trei lucruri pe care le-aţi lua pe o insulă?

Un cuţit de comando, un cîine şi cartea lui Axel Munthe.

Rep: Dacă ar fi să donaţi ceva, cui aţi dona? Cineva cunoscut sau necunoscut?

Donez fără discernământ tot ce-mi prisoseşte.

Rep: Ce vă doriţi să se spună despre dumneavoastră atunci când nu o să mai fiţi?

După ce mă voi muta în lumea umbrelor, chiar că nici nu-mi pasă…

SURSA: http://www.expresuldesinaia.ro

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Soferii model fac toate aceste lucruri! Fa-le si tu!

Nu este deloc greu sa fii un sofer model in trafic, sa conduci prudent si sa ai grija de a…