Nu se putea alege un titlu mai potrivit pentru mănunchiul de versuri pe care Georgeta Resteman le-a adunat în acest volum ce marchează debutul în lumea frumuseţii cuvintelor. Azima aburindă, pe care mama o împarte pruncilor, adună familia în jurul mesei şi creează acea stare de cald şi de împărtăşire a dragostei peste care picură acea sfinţenie a gestului ocrotitor.

Ca şi mama care rupe în tăcere azima caldă, poeta dăruieşte, cu sfială, picături de iubire: „Adunată de vremuri, păstrată-n cămări…/ În marea de astre presar fericire/ Născută din doruri pierdute în zări.”/ Răvăşire

În acest volum ne întâmpină un suflet-orchestră, de o gingăşie aparte, după cum însăşi autoarea mărturiseşte: „Mi-am cules sufletul/ Risipit în freamătul frunzelor/ L-am scăldat în verdele codrului/ Am alungat tristeţea norilor / Şi-ascultându-i cântecul,/ Pe strunele dorului/ L-am dăruit privighetorilor.”/ În linişte

Un suflet-orchestră pentru că de la început şi până la sfârşit asistăm la o muzică ce porneşte delicat, precum sunetul viorii: „Din cântec lin, pe strune de vioară/ Să torc spre tine-n taină tandre şoapte/ De Sus să curgă dintr-o călimară/ Praful iubirii  peste noi în noapte. / Şi lacrimi – bobi de rouă de pe flori -/ S-adun pe buze-n dimineţi senine/ Să mă îmbrac în mantii  de culori./ Aş vrea                        

apoi muzica se înteţeşte:

„Sunt umbră şi suflet născut din esenţa/ Cuvântului lin ce se scurge din suflet/ Sub lava încinsă ascund chintesenţa/ Aceluiaşi gând ce mă-nvăluie-n cântec”/ Sunt

şi creşte, urcând în intensitate:

„Mă-nvăluie apele tulburi ce curg/ Şuvoaie m-acopăr dar eu le ignor/ Mi-e gândul durut de tristeţe şi dor/ Îmi tremură trupul în tristul amurg”/ Ploaia

sau coboară spre tonuri grave:

„Împovăraţi de griji şi de nevoi/ Cu sufletul fărâme, trist şi gol/ Găsim puterea de-a răzbi în noi,/ Nu facem parte din vreun protocol”/ Al celor care vor să ne zdrobească/ Şi să ucidă ce ne-a mai rămas/ Din moştenirea dulce, strămoşească,/ Vor să ne-atârne sufletul de-un ceas…”/  Sufletul nostru nu-i de răstignit

Concertul continuă cu alte şi alte acte în care muzica te împresoară, când cu acea lină atingere, precum picurii de mir, când cu acorduri grave din care ţâşneşte fie revolta, fie durerea sau tristeţea sau însingurarea lăsând apoi loc Iubirii, Luminii, Păcii pe care poeta le înscrie cu majuscule…

Este concertul vieţii pline de credinţă şi iubire, atât faţă de Creatorul suprem, cât şi faţă de părinţi, de copilul născut în durerea ce încă persistă în lacrimile Georgetei Resteman, copil hrănit din sânul ei plin de dragoste duioasă:  „În ochii-ţi dragi am presărat iubire/ Sclipiri de frumuseţe sufletească/ Cu bunătate, linişte-n privire/ Te-am dăruit, minunea mea cerească!”/ De ziua ta, fetiţa mea!

Este concertul izvorât din iubirea de oameni şi flori, de ape şi munţi, de noapte şi zi, de păsări şi anotimpuri, de tot ce înseamnă creaţie divină: “De Crăciun/ vreau să-ţi simt mângâierea, MAMĂ,/ din doruri să facem cununi/ împletite cu lacrimi din stele…/ aburind de miresme alese/ să gustăm cozonacu-amândouă/ numărând fulgi de nea/ să ne spunem poveşti/ iar când lemnul în sobă trosneşte/ scânteind în amurgu-ngheţat/ să îmi ţii capu-n poală/ cum ştii doar dumneata/ şi-n noaptea Crăciunului lină/ sub bradu-mbrăcat cu beteală/ s-aşternem dorinţe şi vise/ să ne cernem în suflet lumină/ şi să fim mai curaţi şi mai buni/ în speranţa iubirii promise.”/ De Crăciun cu tine, mamă!

Poeta iubeşte locurile natale cu aceeaşi forţă prin care se manifestă în iubirea de oameni, de frumos, de bine şi de pace: „Sub streaşina casei ce straniu rosteşte tăceri / Ferită de vântul nebun, de ploi, de ninsori şi furtuni / Zăresc lâng-o frunză uscată, ca-n dulci primăveri, / Pe-un petec de verde, păpădia şoptind: „să fim buni” / Acasă

În felul acesta a hotărât să intre pe ogorul culturii române, cu respect pentru limba poporului şi a locului în care îşi are rădăcinile vieţii, cu modestia caracteristică strămoşilor săi şi cu mare drag în folosirea cu sfinţenie a Cuvântului înspre luminarea cugetului celui care-i citeşte versurile.

Autoarea nu face risipă de metafore, dar le foloseşte frecvent, cu duioşia şi îndemânarea izvorâte din sufletul ei curat şi, mai ales, din harul ce Domnul i l-a oferit la naştere pentru a se bucura de rodul crescut apoi în inima ei: „Inundă-te-n alb suflete-al meu/ lasă tristeţea şi lupii alungă/ credinţa-ntăreşte-ţi, deschis fii mereu/ cu fulgii dansează-n lumina fecundă/ te roagă în taină,/ spre Ceruri priveşte,/ îmbracă-ţi în pace/ iubirea flămândă/ şi fii liniştit:/ Dumnezeu te iubeşte!” / O altfel de iarnă

Pe de altă parte, cel puţin aparent, nu se foloseşte de toate mijloacele stilistice pe care poeţi cu nume mari le-au aşezat la temelia poeziei româneşti, dar nici nu le ignoră. Poeta îşi urmează propria-i cale în care simte că poate semăna cu credinţă rodul bogat al viitorului, fără să umbrească linia melodică a versului ieşit din măsura metrică statornicită de vremea marilor critici şi, în acelaşi timp, fără să uite a sublinia puterea dragostei:

“Se-amestecă seve de gând/ şi frământările tale/ se contopesc cu frământările mele/ te privesc cu ochiul lăcrimat/ de fericirea de-a te avea/ şi-ţi ascult respiraţia…/ pe fruntea gândului/ îţi mângâi trupul/ cu seve de dor/ şi-ţi dăruiesc/ dragostea mea.”/ De dragoste

Iată, cititorule, vei asista, citind acest volum de versuri, la un veritabil concert, pe care l-aş numi simplu: concert de muzici divine.

Marian Malciu
Membru al Ligii Scriitorilor din România

 

Georgeta RESTEMAN:,,FĂRÂME DE AZIMĂ”

 

Debut

Tu ştii s-aduni cuvintele-mpreună
Şi să le dăruieşti cu suflet ştii
Le împleteşti apoi ca pe-o cunună
Le-aşezi la locul lor, ca pe copii…
.
Eu sunt doar o novice călătoare
Prin lanul poeziei nesfârşit,
De dragoste de semeni născătoare
În nefirescul lumii labirint.
.
Şi m-am trezit vibrând de armonia
Din suflet izvorâtă şi senină
Îmbrăţişând cu doruri poezia
Scăldată-n picuri scurşi dintr-o Lumină
.
Ce până nu demult a stat timidă
Şi-a dogorât lăuntric, sacadat
S-a
revărsat apoi într-o grădină
Ce flori de suflet multe-a adunat.
.
Au fost  în rou
ă surfilate-n taină
De un izvor imens de ap
ă vie,
Crescute-n
munţi şi îmbrăcate-n haină
De fericiri … ascunse-n poezie.

Dorinţa

Când unduirea lină a nopţilor ne-atinge
Şi blândul ochi al Lunii Pământul luminează,
O dulce adiere spre lume se prelinge
Rodesc din mine flăcări iar sufletu-mi vibrează
.
Purtat pe valuri calde, de bunătate pline
Primeşte şi-apoi toarce fuiorul de Lumină,
Trimite spre cei care îşi au speranţa-n sine
Scântei de floare, dalbe, crescute-ntr-o grădină
.
Î
n care nasc speranţe spre-aceia care sufăr’
Şi tainele durerii le ţin timid, sub cheie,
Cu sufletele pure ca florile de
nufăr
Trăind cu demnitate a vieţii odisee.
.
Le
mângâi tandru, tâmpla, de dragoste flămândă,
Dorinţa de-a învinge mă strădui să le-o dărui
Şi ţes din fire pânza speranţei de izbândă
Rămân cu ei alături, ca tot ce-i rău să birui.
.
Ce minunat e, Doamne, când vezi un bob de rouă
Sorbit din cupe albe, sculptate într-o floare
Şi poţi să dai din tine crâmpei de viaţă nouă
În care-i doar Lumină, iar sufletul, nu doare…

Îmbrăţişări

Din gardul viu de suflete stropite
Cu verde de smarald
în ceas de noapte,
Un mic
vlăstar cu vise neîmplinite
Şi-a plăsmuit un univers aparte.
.
Şi-n inima-i ce nu mai vrea durerea
A
aşezat o floare din grădină
Învăluinduşi dulce, mângâierea,
Cu dragoste-
mbrăcată în Lumină.
.
Iar paradisul
strâns în cercul roşu
Al sufletelor ce sfios vibreaz
ă,
Necunoscut
rămâne-n jurul nostru
Şi în tăcere îşi îmbrăţişează
.
Trăiri, ce-i stăpânesc pe toţi aceia
Care
îşi văd în flori eliberarea
Şi îşi adună-n suflet odiseea
Dintre ruine izgonind uitarea.
.
Sărutul dat văzduhului trudeşte
S-alunge cu
blândeţe un pustiu
Care-a domnit
în sufletul ce creşte
Verde smarald
născut din gardul viu…

 

Muguri

Muguri de magnolii se deschid uşor
La
-n urm-arome de suflet pustiu,
Sângerii ei fost-au, dar arzând de dor
Se prefac
în floarea sufletului viu.
.
Sute de miresme adunate-n mine
Risipesc
tristeţea şi-o transformă-n fum
Renăscând dorinţa, clocotind de bine,
Bucuria dulce-a timpului de-acum!
.
Luminat
ă-i floarea ce din mugur naşte!
Timpul
rătăcirii fost-a spulberat
Lăsând loc Iubirii şi-n suspin de Paşte
Va aprinde-n suflet dor
înaripat.
.
Şi purtat cu-ardoare către feeria
Nopţilor cu Lună, strălucind pe Cer,
Dorul ce
topeşte creşte-n temelia
Lacrimilor scurse pe obraz, stingher.
.
Muguri de magnolii ce-au plesnit
în noapte,
Tandru-
mbrăţişarea o strecoară-n vis
Dăruind frumosul tăinuit de şoapte
Făureşte-n suflet  un nou paradis.

*****

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

2 Comments

  1. marian malciu

    3 decembrie 2011 at 7:58 PM

    Frumoasă prezentare ai aici, doamna Georgeta Resteman!
    Nu ştiu cum face domnul Mihai Mircea Totpal cu această revistă OnLine, cum aranjează materialele, de unde le procură etc, dar ies atât de atrăgătoare, de elegante şi siropoase, încât fără să vrei te opreşti asupra lor să inspiri parfumul delicat al cuvintelor, imaginilor şi muzicii!
    Felicitări Georgeta, prietenă dragă şi entuziastă!
    Felicitări George Şerban, prieten sufletist şi neobosit!
    Felicitări Mihai Totpal, prieten virtual sensibil la actul de cultură!

  2. Georgeta Resteman

    3 decembrie 2011 at 11:24 PM

    Eu vă mulţumesc, ţie, Marian, Domnului George Şerban care mi-a făcut o mare surpriză cu compunerea acestei melodii, imediat după publicarea versurilor poeziei “Aş vrea…” şi nu în ultimul rând, distinsului Domn Mihai Mircea Totpal, gazda primitoare şi mare, mare iubitor de cultură şi artă. Observ cu plăcere că Domnia Sa este şi un artizan neîntrecut al graficii digitale, pentru că nu este prima dată când ne surprinde cu modul de prezentare a articolelor în acest spaţiu primitor.
    Mulţumiri şi numai bine, tuturor!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

TOP-ul cautarilor globale in Google in 2019 – Cum arata lumea prin filtrul motorului de cautare?

Liderul in domeniul motoarelor de cautare, Google, a facut publice cele mai cautate expres…