Suflet de decembrie

*****

Am urmărit orice reacţie,

am închis până şi zgomotul acela

de nestăpânit al inimii

şi-am încercat să pătrund

în aceea lume de vis a finţei tale.

Am coborât imaginar treptele acelea

împăienjenite de braţele sufletului

încercând din răsputeri să mă-nfirip

în cămăruţa pe jumătate luminată a inimi.

Mi-am scos până şi pantofi aceştia

plini de pietre strălucitoare,

fiindu-mi teamă că am să te orbesc.

Mi-era teamă că voi redeschide

umbrele trecutului.

Mi-era frică de primi pasi desculţi

pe coloana infinitului ce ţi-a pecetluit soarta.

*

Am pătruns sfioasă şi tăcută

n intimitatea sufletului tău.

Am găsit pasiuni răvăşite de viaţă,

obloane trase, culoare întunecoase,

anotimpuri târzii şi iubiri ascunse.

De fiecare dată când îmi întorc privirea

mă izbeşte lumina ochilor tăi,

mirosul toamnei târzii,

Fântâna izvorâtă din picătura lacrimilor tale.

*

Intrând în acel lăcaş sfânt al sufletului tău

am încercat să te cunosc mai bine,

am dat la o parte obloanele trase,

picurul lacrimilor şi cutia pandorei.

*

O parte din mine îmi spunea „Opreşte-te “

dar cealaltă îmi spunea „Continuă”.

Am ales să mă strecor cu sensibilitatea femei

în cufărul amintirilor

şi să mă aplec în genunchi în fata vieţi tale.

Am vrut să-ţi deschid acele rămăşiţe ale vieţi

şi să restabilesc aceea parte

a tinereţi care ţi-a fost furată.

Am dat la o parte voalul anilor

şi te-am regăsit într-o iarnă cu priviri de nea.

Erai acel om care cerea iertarea anilor pierduţi,

erai tinereţea uitată din vremuri de demult.

Speriată am trântit acel cufăr cu amintiri

şi m-am ascuns pentru o clipă

în spatele acelor coloane de frunze moarte.

*

Aş şi putut să urc şi mai sus în casa morţii

să desprind de pe fundalul nopţi

panza aceea de nenoroc, dar…

cuvintele, vorbele, lacrimile erau de prisos.

*

M-am prins cu îndârjire de coloanele vieţi

şi în genunchi m-am rugat la îngerul iubiri

să îţi dea puterea să depăşeşti ceea ce

nici măcar nu ai început să trăieşti.

Am privit în urma cum picăturile vieţi

se închid odată cu retragerea paşilor mei

din lăcaşul sufletului tău

şi reînviind am realizat că viaţa este atât de frumoasă,

că primii fulgi de nea mi-au acoperit sufletul pribeag

acum la început de DECEMBRIE.

Un suflet rătăcit în palma vieţi tale!

***

Alina ARBAJTER

29 noiembrie 2011

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

One Comment

  1. marian malciu

    3 decembrie 2011 at 7:37 PM

    “De fiecare dată când îmi întorc privirea
    mă izbeşte lumina ochilor tăi,
    mirosul toamnei târzii,
    Fântâna izvorâtă din picătura lacrimilor tale.”

    … Este frumos, Alina! Îmi place ideea de bază a poemului şi ritmul său curgător! Se poate şi mai frumos şi presupun că găsesc dacă urmăresc postările tale. Foloseşti de vreo cinci ori cuvântul “vieţi” la genitiv (rămăşiţe ale vieţi, coloanele vieţi, palma vieţi tale etc.), dar îl scrii doar cu un singur “i”, ca şi la fundalul “nopţi” sau la ” aceea parte a tinereţi”. Va trebui să revii şi să corectezi. E păcat ca acest poem de inimă să fie lipsit de acel al doilea “i”, firesc, potrivit gramaticii limbii române. Înţeleg că În Germania se mai pierde, căci timpul lucrează, dar tu te poţi corecta.
    Cu sinceră prietenie, TAUNUL

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Traian D. LAZĂR: Identitate

Ca „locuitor” al arhivelor statului și ale diverselor instituții, am constatat, după 1989,…