Octavian LUPU

„Who wants to live forever” (Cine vrea să trăiască veşnic) este una dintre cele mai sensibile melodii cântate vreodată de către regretatul Freddie Mercury, solistul trupei Queen. Împreună cu eternul „Last Christmas” (Ultimul Crăciun) al lui George Michael, acest cântec readuce în suflete nostalgia anilor ’80 pentru toţi cei care erau adolescenţi sau tineri la acea dată. În mod surprinzător, ori de câte ori am avut ocazia să audiez din nou aceste melodii, involuntar am trăit un sentiment de părere de rău pentru anii care au trecut fără să materializeze aşteptările unei vârste la care crezi că orice lucru dorit este posibil, fiind doar o chestiune de voinţa sau perseverenţă pentru a ajunge la împlinirea lui.

Într-un anumit sens, nimic nu se compară cu perioada adolescenţei, cu acea treaptă intermediară dintre copilărie şi maturitate, acea interferenţă stranie, dulce şi amară deopotrivă, dintre năzuinţa de a deveni ceva cu totul deosebit şi imaginea unei realităţi potrivnice pe care crezi că o poţi învinge eroic la fiecare pas. Şi de aceea, nu pot decât să mă opresc la marginea timpului acelei perioade şi să strig din adâncul fiinţei mele dorinţa de a putea retrăit farmecul unei vârste nemuritoare.

În ce mă priveşte, amintirile din acea perioadă se amestecă năucitor cu impresiile cele mai neobişnuite generate de experienţa trecerii printr-un liceu militar. Uneori am senzaţia că toţi acei ani, nu mai mulţi, dar nici mai puţini de patru, au fost în mod brutal înlocuiţi de instrucţie militară, plantoane, şmotru de tot felul, precum şi de urletele comandanţilor strigând la mine că nu mă supun disciplinei militare. Aceste senzaţii profunde s-au amestecat spasmodic cu amintirea colegilor de clasă sau de ani, care nu de puţine ori râdeau de mine sau de modul meu de a fi.

Adevărul este că nu aş fi putut să îmi închipui că rănile emoţionale produse la acea vârstă aveau să fie atât de profunde încât să continue să mă urmărească zeci de ani mai târziu. Smuls brutal din braţele copilăriei, am avut senzaţia că m-am pierdut cu totul în jungla acelor ani petrecuţi la Breaza, când întreaga mea sensibilitate interioară avea să fie răvăşită de o experienţă pentru care nu aveam cum să fiu pregătit mai dinainte. În mijlocul anilor demenţi ai constructiei socialiste, am fost surprins la o vârstă nepotrivită de răutatea naturii umane dezlănţuite asupra unor tineri abia intraţi în anii adolescenţei.

Îmi aduc aminte cu precizie de nesfârşitele adunări pe platou, la fel de inutile ca mărimea numărului lor, de jignirile continue la care eram supuşi zi şi noapte, precum şi de duritatea relaţiilor dintre colegi. Îmi revine în minte concurenţa acerbă în dobândirea de note cât mai mari faţă de ceilalţi sau permanenta încercare de a dobândi avantaje stranii pentru acea vârstă, în genul obţinerii de învoiri sau permisii de a pleca din unitate. Nefiind o experienţă obligatorie în genul efectuării stagiului militar, trecerea printr-o astfel de “unitate de învăţământ” avea un aspect de zece ori mai frustrant şi mai dureros.

Cu toate acestea, în acei ani am învăţat prin chiar obstacolele ce au fost puse în faţa mea, că dincolo de experienţa nefericită a prezentului, există mereu un spaţiu, un orizont intangibil al libertăţii interioare ce se constituie ca o proiecţie continuă a ideii de nemurire. Reuşind să depăşesc momentele de cumpănă ale compătimirii de sine şi în sens contrar dorinţelor celor ce ne “educau” prin brutalitate şi exercitarea forţei, am ajuns să am acel simţ cu totul rar al transcendentului, ce m-a călăuzit ulterior spre Dumnezeu şi spre Scriptură.

De îndată ce acest simţ a prins contur în adâncul fiinţei mele, am fost convins că nimic şi nimeni nu aveau să mi-l mai smulgă vreodată din suflet şi astfel am descoperit că poţi bloca trecerea timpului în inima ta, că poţi face un “stop-cadru” interior asupra acelor impresii şi trăiri pe care ai ales să ţi le întipăreşti pentru totdeauna în structura de neşters a conştiinţei tale. Iar o astfel de descoperire poartă amprenta şi gustul nemuririi.

Un astfel de stop-cadru s-a petrecut şi cu mine, iar acea perioadă netrăită a adolescenţei avea să îmi stabilească reperul interior al fiinţei mele la o vârstă cuprinsă între şaisprezece şi şaptesprezece ani. Aş putea spune că am rămas de atunci un veşnic adolescent în ce priveşte valorile şi perspectiva vieţii, mereu la graniţa dintre copilărie şi maturitate, având continuu în faţă dorinţa devenirii în a fi altfel decât “toată lumea”, în a mă minuna de fiecare dată în faţă miracolului existenţei clipei prezente şi în revoltă supremă împotriva oricărei forme de compromis.

De aceea, ori de câte ori am ocazia să ascult melodiile anilor ’80, senzaţia plină de prospeţime a vârstei adolescenţei pune din nou stăpânire pe mine, amintindu-mi că deşi au trecut atât de mulţi ani, sufletul meu a rămas sub puternica impresie a farmecului unei vârste ce nu cunoaşte moartea. Are acest lucru ceva din gustul fericirii? Nu ştiu exact părerea ta, dar în ceea ce mă priveşte nu pot să spun decât un simplu: Da.

“Ferice  de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi.

Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul.

Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu.”

„Adevărat vă spun că, dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.”

Octavian LUPU

19 mai 2011

Bucureşti

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Obiceiuri bune pe care le au elevii care invata foarte bine – sfaturi pentru clasa a 8-a

Clasa a 8-a este un an deosebit deoarece elevul va sustine acum un examen important, care …