In paginile acestei cărți s-ar putea să te recunoști chiar pe tine!

Sau să îți recunoști soția!

Sau fiica!

Sau, chiar mai rău, hmm, s-o recunoști pe mama!!!

Toate pot fi

FEMEI DE PE INTERNET!

de Constantin Ciucă

”O carte scrisă cu un talent minunat pe care am purtat-o peste tot după mine, în metrou, în troleibus, la serviciu… O carte pe care nu am lăsat-o din mână pentru că e încântătoare.”

Daniela Miroiu – București

Povestiri savuroase inspirate de relațiile întâmplătoare dintre bărbații și femeile de pe site-urile de matrimoniale.

O carte în care erotismul extrem și cinismul se împletesc cu delicatețea și candoarea pentru ca în cele din urmă să te delecteze.

FRAGMENTE DIN CARTE:

“Usa glisanta”

Intimitatea aceasta cu două femei în interiorul unei maşini este deosebit de plăcută. Trântit pe canapeaua din spate sunt exact în poziţia care mi se potriveşte cel mai bine. Perne moi, legănare din mersul maşinii, parfum şi companie feminină pe un drum care pare că nu se mai sfârşeşte. Şi care pare să mă ducă din realitatea plicticoasă şi seacă pe care o trăiesc ascuns într-o cavernă de beton din târgul meu de provincie, direct într-o poveste cu orgasme numai bune de cules din aerul înconjurător. Am o scurtă viziune cu plăceri rotunde asemănătoare cu ţâţele lui Rubens atârnând de crengile de aer ale unei păduri fermecate în care înaintăm cu maşina şi mă binedispun. Maşina are amortizoare excelente şi asta îmi dă senzaţia că plutesc pe apă.- O să mai fie cineva acasă? întreb eu din deplasarea mea lină pe apă.

Mariana se întoarce spre mine, şi, dând încă din cap în ritmul melodiei de la radio, mă pune la curent cu realitatea ei de mamă căreia spaţiul locativ îi este insuficent pentru fantezii şi odihnă:

– Cristina o are pe prietena asta a ei de care nu se desparte niciodată, Andreea. S-au cunoscut acum vreo câteva luni la un revelion la un fost coleg de şcoală şi de atunci nu se mai dezlipesc. N-am ma văzut aşa prietenie. Zău! Zici că-s lipite cu super-glue. Şi tocmai ce m-a sunat să îmi spună că Andreea a scăpat ultimul autobuz şi că rămâne la noi peste noapte.

– Eh, zic, nu-i nimic.

– Mda, zice ea sugându-şi din nu ştiu ce motiv obrajii. O să fie puţin cam aglomerat. Dar ne descurcăm noi, ai să vezi.

* * *

Există, din păcate, în lumea asta femei atât de frumoase şi deosebite încât simpla lor apariţie are un efect ginecocid. Altfel spus, când apare o femeie din aceasta, celelalte femei din jurul ei mor. Pur şi simplu dispar. În neant. În locul lor lumea rămâne populată de femeia aceasta unică. Rămâi, adică, cu ea în minte, vrăjit, săptămâni sau luni de zile ca într-o puşcărie în care singurul vizitator care îţi este permis este această femeie. O sancţiune severă, asta este o femeie frumoasă. O sancţiune pe care o primeşti fără să fi făcut de fapt nimic rău sau nepermis. Sigur că este nedrept.

Însă există ceva şi mai rău decât o femeie frumoasă.

* * *

“Nu te excita”

Era ciudat: nu puteam să îmi dau seama dacă voiam sau nu voiam să mă culc cu ea. Era cam mare. Cam musculoasă. Avea o voce cam bărbătească iar frizura aducea cu cea a unui struţ ale cărui pene preţioase fuseseră deja recoltate. Eu intru cu uşurinţă în erecţie doar atunci când e vorba de a salva prinţese neajutorate şi cu probleme de sănătate mintală care zac lascive în ghearele dragonilor. Să nu se înţeleagă că aş fi vreun viteaz care se luptă cu dragonii şi le taie capetele. Nu. Nici pe departe. Le salvez numai atunci când, din cele mai varii motive, dragonul lipseşte din castel. Urăsc încleştarile violente. Stăteam acolo pe bancă cu ea şi îmi închipuiam cum ar fi fost să o iau în braţe, în pielea goală pe doamna aceasta care părea atât de puternică şi să o trântesc pe un pat. Sincer, eram chiar îngrijorat. Habar nu aveam dacă aş fi putut să o ridic de la pământ pentru că eu cu muşchii nu stau grozav. Dacă mă împiedicam cu ea în vreo cută a covorului şi cădeam amândoi grămadă pe podea? Puteam să mă zgârii. Şi ea s-ar fi putut lovi. Şi apoi, pentru ca lucrul ăsta să se poată întâmpla, ne-ar fi trebuit totuşi o podea. Hmm… de mult nu mai fusesem atât de nehotărât. Pentru că cea mai ieftină podea la un hotel în capitală nu o găseam sub un milion jumate, iar eu nici nu eram sigur că o să am o erecţie suficientă pentru conservarea stimei de sine în prezenţa acestei doamne dela guvern. Cu banii stau cam prost. O socoteală simplă şi clinică îmi arăta că, în cazul în care ar fi trebuit să plătesc o cameră la hotel, aş fi ajuns ca un orgasm să mă coste, punând la socoteală şi alunele, în jur de 90-100 de euro. Ceea ce, faţă de media naţională a preţului per orgasm, este nu numai descurajant dar şi jignitor de mult. Desigur, s-ar putea obiecta că nimeni nu mă oprea să am mai multe orgasme din aceiaşi bani. Adevărat numai în aparenţă deoarece, dintr-un defect probabil fiziologic, probabil emoţional, am nevoie de mult, de foarte mult timp până să ajung la el. La orgasm, vreau să spun. Odată, cu o doamnă respectabilă dntr-un frumos oraş de munte a trebuit să mai plătesc o zi suplimentară la hotel tocmai pentru că dimineaţa deşi ea nu mai avea putere să se ridice din pat, eu încă îmi căutam plăcerea. E uşor pentru un bărbat neatent să intre în cheltuieli foarte mari. Se ajunge în situaţia neplăcută ca un orgasm să te coste cât o rată la frigider. Sau cât întreţinerea pe o lună. Totuşi, cum stătea aplecată înainte şi fuma, partea din faţă a bluzei i se depărtase de corp şi îi descoperea acum ţâţele aproape pe jumătate şi, privite de la atâta apropiere, în ciuda îndoielilor mele, ţâţele ei rotunde aveau asupra mea un efect pe de o parte hipnotic iar pe de altă parte unul stimulativ. Mă făceau, punctual, să vreau să par inteligent şi masculin. Este adevărat că atât timp cât sunt strânse şi adunate una lângă alta în cupele sutienului, mai toate ţâţele, ale mai tuturor femeilor, par rotunde şi ferme. Doar după ce îşi scot sutienul şi vezi ce gradient de împrăştiere capătă ele în cădere liberă poţi să te pronunţi în deplină cunoştinţă de cauză asupra calităţii lor.- Tu ai copii? mă întreabă ea din senin.

* * *

“Vata de zahar”

Trebuie însă să fac acum o confesiune neplăcută care de fapt decurge logic din cea făcută anterior:

Eu nu iau niciodată femeile în serios!

 

Adică atunci când se întâmplă să cunosc vreuna şi să mergem undeva să servim un suc, să mâncăm vreo pizza sau vreo ciorbă de burtă, sunt un tip drăguţ şi le ascult cu multă atenţie. O, da, femeile se innebunesc după atenţia unui bărbat. Se răcoresc în ea ca şi vrăbiile vara în apa unei cişmele. Au o nevoie niciodată stinsă de a fi ascultate cu atenţie şi de a fi înţelese. Mai ales dacă bărbatul acela pare un tip inteligent şi are unghiile tăiate corect. Iar dacă, pe lângă faptul că miroase bine, poartă şi pantofi de piele de calitate care le duc cu mintea la un phalus fantast, deja simt un fior plăcut electrizându-le coapsele şi pieptul. Şi este şi firesc să fie aşa deoarece toţi ceilalti bărbaţi din viata lor de până în clipa aceea au fost ori nişte brute dezgustătoare, ori niste nemernici, ori nişte nesimţiţi fără pereche. Sau pur şi simplu nişte proşti. Nişte animale stranii pe care din păcate este ilegal să le împuşti şi care nu vor de la tine altceva decât să te răstoarne cu picioarele în sus şi să-şi facă mendrele. Ba se întâmplă că unii te rastoarnă pe pat dar mai departe nu se mai pricep să facă mare lucru. Nimeni nu înţelege cu adevarat cât suferă ele. Şi atunci, dacă în timp ce stai cu ele la masă într-un restaurant despre care ele cred că e şic şi le priveşti insistent în ochi dând afirmativ şi solidar din cap când ele îţi povestesc despre cât de tâmpită şi lipsită de gust e pupăza aia de la financiar care şi-o pune cu ăla de la aprovizionare, le câştigi spontan încrederea. Eventual poţi să le atingi discret, ca din intâmplare, degetele mâinilor pe care ele le ţin întotdeauna pe masă lângă solniţă sau scrumieră, cu degetele tale. Asta acţionează ca un intensificator de confesiune. Ele se ambalează şi vezi cu ochiul liber cum se naşte şi creşte în ele dorinţa de a-ţi sări în braţe şi de a se cuibări acolo la adăpost de toţi şefii libidinoşi pe care trebuie să îi suporte, de toţi soţii beţivi şi impotenţi care nu se mai uită la ele decât cu curul şi mai ales pentru a-şi putea mesteca şi a se îmbăta pe îndelete cu visele lor de călătorie într-un mercedes alb, alături de un prinţ miliardar pe Şoselele Iubirii Nesfârşite. Când spun că nu le iau în serios nu spun însă nicidecum că nu le acord consideraţie. Sau că nu mă las angrenat în povestirile lor dureros de concrete şi liniare. Sau că nu exclam cu compasiune şi empatie exagerată la auzul ororilor prin care au trecut. Nu. Vreau să spun doar că le tratez ca pe nişte persoane care, deşi se plâng că ar avea scleroză în plăci, tumori maligne pe inimă şi viermi intestinali care le muşcă de maţe, suferă de fapt doar de o formă pasageră de răceală pentru care au nevoie de o aspirina. Sau două.

* * *

“Fa-mi un copil”

Sincer, când am intrat în oraşul ăla, nu ştiu de ce, mi s-au înmuiat picioarele. Nu semăna cu nimic. Nici cu Craiova, nici cu Târgoviştea, nici cu Baia Mare. Nici cu Slatina sau Medgidia. De fapt, dacă stau mai bine să mă gândesc, nici măcar nu semăna cu un oraş. Poate cu una din viitoarele aşezări umane în spaţiu? Cert este că atunci când ne-am apropiat de casa ei, eram cam mofluz iar ea, probabil obosită, probabil emoţionată de impresia pe care se aştepta să mi-o facă locuinţa ei, era tăcută şi îmi cam evita privirea. Doar că, odată ajunşi la ea, mofluz cum eram, am rămas cu gura căscată. Pentru că ceea ce am văzut mai departe face ca tot ceea ce ştiam eu până atunci despre o locuinţă umană să pară ridicol. Casa era înconjurată de un zid înalt de piatră. După ce intrai în curte, de la poartă, pe o alee pietruită care trecea peste un pârâu artifcial care curgea pe o peluză tunsă mărunt, se ajungea la intrare. Uşa de la intrare era uriaşă, dintr-un lemn masiv de culoarea pământului ars insertat cu sticle colorate. A deschis-o cu vreo trei chei şi după ce am păşit înăuntru şi am văzut scara de marmură care, în spirală, ducea undeva spre un etaj, m-a luat o ameţeală. Nu am niciun chef să descriu casa aceea indecent de mare şi paralizant de arătoasă dar, sincer, totul era uluitor. Părea interiorul unei nave din acelea uriaşe de croazieră. M-am oprit cu bagajele, prostit, acolo în uşa de la intrare şi, uitându-mă în jurul meu la tavanul sculptat în lemn, la salonul mare cât un teren de fotbal pardosit de la un capăt la altul cu o marmură strălucitoare, la toate alămurile şi pernele alea roşii întinse în lungul pereţilor, la obiectele ciudate care sclipeau în soarele după amiezii, am avut iarăşi, cu intensitate, senzaţia aceea de salt cuantic în ireal. Eram convins că de fapt intrasem în primăria oraşului. Sau în una din reşedinţele provinciale ale regelui. Era o casă dezgustător de opulentă. Ridicol de mare. Insuportabil de frumoasă. Am inspirat aerul plin de arome necunoscute şi, sincer, pentru că prea semăna cu ceea ce îmi amiteam eu din o mie şi una de nopţi, m-am gândit dacă nu cumva femeia asta mă adusese acolo pentru organe. Să îmi ia adică vreun rinichi. Sau splina. Sau, mă rog, ceva… Eram nefumător, deci, teoretic, chiar şi plămânii puteau fi refolosiţi.

Dintr-o dată, Leila urlă:

– Selmaaaaaa!

M-am speriat puţin. Apoi, la câteva secunde, fără să facă niciun zgomot, de parcă pluteşte, îmbrăcată de sus până jos într-un fel de pelerină neagră dintr-un material subţire care flutură când păşeşte, coboară în viteză pe scara de marmură, îngrijorată dar cu zmbetul pe buze, o tânără arăboaică care ne întâmpină cu o plecăciune adâncă.

– Ahlan ua sahlan, ia anisaa, zice ea, încet.

Apoi se îmbrăţişează cu Leila de parcă erau două bune prietene care se revedeau după o despărţire îndelungată.

Este Selma, servitoarea.

Sunt un tip ciudat, recunosc. Văzând cele două femei cum se îmbrăţişează în spaţiul acela armonios dintr-o casă din Africa, cum se ţin cu delicateţe în braţe una pe alta şi cum se ating, simt că mi se scoală pula. De neînţeles reacţie. Poate din cauza drumului lung. La fel cum, mai demult, prin clasa a noua sau a zecea, în timpul unei teze la matematică am ejaculat în pantaloni pentru că nu îmi mai aduceam aminte cât era derivata din e la x.

* * *

“Sarmanul Virgil”

Zice, ieri, la telefon:

– Ştii, trebuie să îţi spun ceva.

Mi s-a părut că urmează ceva important şi de aceea am devenit foarte atent. O femeie ca cea din fotografiile pe care mi le trimisese era cu adevărat de luat în seamă. Ştiu că m-am învăţat să trăiesc singur şi ştiu că pentru mine ideea de căsătorie este una abstracta, fără conţinut, dar la fel de adevărat este şi că mă simt în stare să las în urmă burlăcia pentru o femeie alături de care să mă întrebuinţez cu adevărat. Purtasem cu ea vreo câteva zile o conversaţie neconvenţională pe net, când obscenă când savantă, care mă solicitase şi care promitea o compatibilitate foarte bună. De la o vârstă în sus e nemeritat de dificil să găseşti pe cineva compatibil. Plus că, cu timpul, devii sclifosit şi uiţi că tu însuţi ai devenit între timp un deşeu. Mereu găseşti ceva care nu îţi covine la celălalt, mereu ceva nu este suficient de bun pentru tine. Pentru TINE! Şi renunţi cu uşurinţă. De aceea, când dai peste cineva compatibil, e un adevărat noroc. Un dar al destinului pe care e bine să îl preţuieşti. Sunt un tip neconvenţional care, deşi ştie să se comporte convenţional, nu se poate însoţi pe termen lung decât cu cineva neconvenţional.

Zic, jucăuş, aproape afectuos:

– Sigur că trebuie să îmi spui ceva.

Ea are impresia că nu o iau în serios. Zice:

– Serios vorbesc. Trebuie să îţi spun ceva foarte important. Şi după ce am să îşi spun asta, nu ştiu dacă ai să vrei să ne mai întâlnim.

– Ba am să vreau, zic eu, convins.

– Ba nu ai să vrei. Ştiu că aşa se va întâmpla.

Şi, după ce termină de spus asta, izbucneşte în hohote de plâns.

M-a luat prin surprindere şi m-am emoţionat. Chiar plângea cu adevărat, un plâns adevărat. Nimic nu mă impresionează mai mult decât leşinul de bărbat şi plânsul de femeie. Iar dacă o femeie plânge din cauza mea, mă topesc. Dar, în acelaş timp, confuz, am început să mă îngrijorez. Plânsul ăsta brusc, în general, nu este un semn bun. Am spus că mi-ar plăcea să mă însoţesc cu cineva neconvenţional, nu cu cineva deranjat.

Zic, asigurator:

– Orice mi-ai spune, Ioana, eu tot am să vreau să mă întâlnesc cu tine.

* * *

SURSA: http://www.femnet.ro

 

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Soferii model fac toate aceste lucruri! Fa-le si tu!

Nu este deloc greu sa fii un sofer model in trafic, sa conduci prudent si sa ai grija de a…