„Flori de lotus (poezii)” de Ionela MOLDOVANU

Căprioara 

Prin cărni de animale
Și piei de șerpi solzosi,
Îți citesc un rând de carte
Despre oamenii pletoși.

O, de nu ai plânge, fată
Cu plâns de căprioară
Ce mugește tainic dintre stânci,
Cu sunet de chimvală.

O, de nu ai plânge,
Când carnea ei îi freamătă
Și mugetul și scâncetul
Din gâtul lung îl deapănă.

Când vănătorul aspru
Întinde a lui pușcă
Și la un semn îi crapă
Țeasta de sânge udă.

Ce animal ești, bestie,
De-mpusti o căprioară?
Clipă mă strânge-n spate
Și dorul mă omoară!

Privirea ei n-o pot uita,
Scânteia cea din urmă,
S-a stins o clipă-n urmă mea,
Un vis și o făptură.

Metamorfoza lui „a iubi”

Sărind peste clișee și lovituri în plex,
Simpatica mea stare – statutul de femeie,
În răsăritul apelor din mare,
Se-neacă  în tranșee.

Și clipă anatomică din  sursă ta idee,
Se vede ca un fund de sticlă
Când privești eclipsa galactee
Din sentimentul de femeie.

E trist, e bine, ba e slută,
O paparuda și o mută.
E o femeie încarnată în idee
Poate o himeră sau o odisee…

În umbră, un avatar cu colți de câine alb
Ce roade osul  din instinct,
Mai are și o animalică dorința:
Să aibă  femeia în ființă.

Femeia care știe să erupă,
Se-aruncă-n valuri și  se udă
Și știe să pună punctul pe „I”,
Metamorfoza lui „a iubi”.

Trivial, mai aruncă o vorba în vânt.
Segnorita e doamna ce nu știe
Dacă a iubit cândva.
Azi doar dorința mai este în ea…

Cu tălpile călcând în fantezie

Talpa ta selena ce calcă în divizii,
Umblă prin umbra mea,
Plină de provizii.
Și în pasul  tău albastru
Femeie, ești ca sfinții,
Ești liniștea de după furtună:
Miroși a luna și ești ca o nebună.
Tu, ce cunoști căderi nenumărate
Îmi scrii cu gură harta de păcate
Și îți tresare pielea de uitare,
Fiind finalul și începutul vechilor altare.
Ai stat și-nchisă în mănăstire
Ca să te vezi mai bine în iubire.
Și nu știu ce altare ai iubit
De mă ții treaz când eu te mint…
Și poate nu mai știi că dorul meu arid
Te mușcă de lumina verde
Din iarbă de sub tălpi perfecte.
Hai arzi mai bine! Te blestem
Să-mi fii coloana și extaz etern,
Să mă hrănești la infinit cu apă vie,
Cu sfânt mormânt de fantezie.
Și ești desculță în lumea mea săracă,
Hrănită cu ruga și  uitări blamate
Și un sărut strivit în talpă.
Este confuzia unei ipocrizii salvate.

Viața nu e îndeajuns de scurtă…

Viața nu e îndeajuns de scurtă,
Nici nu e îndeajuns de lungă,
Să-i spun să mai stea
Sau să plece după o secundă.

Viața nu e îndeajuns de scurtă
Și nici îndeajuns de lungă
Să îmi doresc să mai iubesc,
Să cred și să te doresc.

Viața nu-i îndeajuns de scurtă
Și nu-i îndeajuns de lungă
Ca să mai strig o dată
Că nu pot trăi fără respirația ta
În ceafa mea.

Eu nu mai am nimic de zis.
Doar ea, natura, ar mai putea
Să-ți miște inima ta împietrită
Veștedă și ofilită.
Viața nu e îndeajuns de lungă
Nici îndeajuns de scurtă
Să te mai iubesc o secundă.

Soarta împotriva sorții

Luna este sângerie
și vânătorii pleacă în căutarea prăzii.
De pe culmi, lupii urlă a pustiu.
S-au aruncat sorții
și eu m-am aflat îngândurata
de să-i accept sau nu,
Etern blamată că nu-i accept.
Și dacă-i acceptam, soarta m-ar fi răpit din urmă-
Tot una ar fi fost.
Ea rade de mine
ca și cum aș fi o lama de cuțit
care stă înfiptă în pământ.
Și un ecou îmi strigă:
Nu ești bună de nimic!
Iar din lama de cuțit curge sânge
și eu calc prin viață,
având o stea acolo, sus.

Dragostea ca nemurire

Dragostea nu cade când e strânsă în burdufuri
și se-avântă ca surata
printre oale sparte de uratul dintre lumi.
Dragostea speră că va fi mai bine
când, luată ca de sine,
nu știe decât să cheme
un amor de dragul artei.

Dragostea nu ucide,
ea se-arată cu de toate.
Dragostea este un cheag de brânză
învârtit, fără de timp,
ce se-mpaca cu trecutul
și cu al sau anotimp.
Dragostea nu e perfectă,
este doar o ecuație strâmbă
ce iubește imperfectul
și se lasă omorâtă.
Dragostea toate le speră,
toate le iartă,
fără de timp.

Nu jelește nici trecutul,
nici amarul de granit.
Nu este mai bine a tăgădui cuvântul
ce are scris pe limba și
trecutul și prezentul,
căci din dragoste vin toate.
Însă și cu ura și cu pizma
nu este iubire mai mare
a le face câte-o clismă.

Dragostea nu ține minte răul,
nu ucide pasărea,
nici gandacul, nici ecoul,
darămite vorba grea…
Dragostea e mai mireasă decât
diminețile cu soare
și e plină de virtute
și miroase a curmale.

Nu este cuvânt mai dulce decât a avea iubire.
Dragostea mea pentru tine
îmi ține de nemurire.

Sentința de iubire 

Am iubit cu șoapta crudă a
sentinței de iubire
și-am crezut să las din mine
tot ce-i trist, în regăsire.
Și am iubit de frica morții
și trupul mi l-am făcut podeț
de-au trecut vitejii sorții,
cei mai triști anahoreți.

Am crezut în omenie, dar am întâlnit pustiul,
lașitatea unor vise
ce se cred ceva prea mare.
Si acela ce ca Iuda
m-a vândut pe o țigară,
zicând că nu-i pasă
de nici o femeie fatală.

Am plecat înspre lume,
înarmată cu iubire,
deși am crezut prea mult
în poveștile finale,
când doi oameni se iubesc.

Am iubit cu disperare
doar imaginea de om,
o iubire ce nu moare
și trădată chiar și-n somn.

Am făcut amor în vise și
în flori de fan uscat.
Am murit ca o regină
pe un pat înapoiat.

Și mi-am jurat în mine
să mă pun de-a curmezișul
pe o cruce milenară
pusă-n carne și în visuri.

Și am zis să nu iubesc omul laș
ce mi-a trădat
o iubire prea curată
ce a uitat de păcat.

Am crezut că sunt plină de
esență divină,
dar pustiul a fost mai viu în mine
decât umbrele divine.

Și-am să mor în pustietate
cu gândul la o veșnică trădare
c-am iubit cu disperare
un om laș… dincolo de mine,
de tine, de lume.
Și îți meriți sărăcia, suflet gol
care nu știi ce-i  iubirea.

Ai cruci vii pe umeri, mama

Porți cruci vii pe umeri, mama!
Pașii tăi adânc mă cheamă.
Ai iubire de împrumut
Și iubeșți fără de teamă.

Ai urcat Golgote-n cale,
Îți ard ochii de cicoare.
Ai cruci vii pe umeri, mama.

Ai cruci vii pe umeri, mama.
Vorba-ți este fără seamăn
Și priveșți agale -n zare…
Care-i glasul ce te cheamă?

Ți-au plecat fetele de-acasă,
Ai rămas pustie-n casă.
Zorile-ți sunt o povara…
Ai cruci vii pe umeri, mama!

Am plecat înspre lume,
înarmată cu iubire,
deși am crezut prea mult
în poveștile finale,
când doi oameni se iubesc.

Am iubit cu disperare
doar imaginea de om,
o iubire ce nu moare
și trădată chiar și-n somn.

Am făcut amor în vise și
în flori de fan uscat.
Am murit ca o regina
pe un pat înapoiat.

Și mi-am jurat în mine
să mă pun de-a curmezișul
pe o cruce milenară
pusă-n carne și în visuri.

Și am zis să nu iubesc omul las
ce mi-a trădat
o iubire prea curată
ce a uitat de păcat.

Am crezut că sunt plină de
esență divină,
dar puștiul a fost mai viu în mine
decât umbrele divine.

Și-am să mor în pustietate
cu gândul la o veșnică trădare
c-am iubit cu disperare
un om las… dincolo de mine,
de tine, de lume.
Și îți meriți sărăcia, suflet gol
care nu știi ce-i  iubirea.

Pledoarie pentru verde

Se naște verdele din verde.
Pe muguri vii se-așterne-un rege.
Un strop verzui, bizar și monoton,
Un plâns al vieții cu al ei sonor.
Se naște un mucegai în foi de case,
Un veșnic verde sare de prin ierbi
Și clocotește câmpul de verzi cerbi
Din irisii de flori, cu verzi petale.
Din clorofila de pe plante
Se scurge fără taină, arta.
Un Demiurg își scrie soarta
Și un jurnal în verdea mare.
Ooo, totu-i verde, ce de viață!
Te strig , te pipăi, te respir!
Cu o undă verde-n dulci priviri,
Un Demiurg în taină naște!

Păianjeni și firicele

În porfira cea țesută,
Șade un păianjen minuscul,
Îngropat într-un crepuscul.
În labirinturi de foi,
Albinele cântătoare
Au un zumzet de vioare.
Ațele de firicele
Din copacii de mărgele,
Se-nfiripa printre frunze
Și pomene fac la gaze.
În zbor strașnic, păpădii
Plinesc visurile mii,
Arhangheli și brebenei,
Lamaite și cercei.
Se-nfirip-o hora-n zbor,
Pan-n cer și până-n nor!
Plescăie, în balansoar,
Un bondar medieval.
Albinele culeg cu spor mierea
Și o duc în zeghea lor
Și o-mbracă cu nectar fin
Din plutoane de rășini.
A venit spicul în grâu,
Cucul cucuceste-n crâng,
Vara e la arătare,
Cant-o mierla: Ce mai soare!

–––––––––-
Ionela MOLDOVANU