„Frânturi de vise (poezii)” de Anișoara Laura MUSTEȚIU

ȘEVALETUL UITĂRII

Îți privesc chipul pe pânza imaculată,
pictat cu vopsele fierbinți pe șevaletul uitării,
și simt în piept mocnind o inimă furată,
bâjbâind disperată prin ceața depărtării.

Privesc din nou iubirea colorată-n splendoare,
un azur scurgându-se duios printre emoții,
și-mi las dorințele să adoarmă pe-o floare,
sub miliarde de stele, pe câmpia vieții.

Când timpul devine cea mai frumoasă culoare,
printre trăiri strivite-n vreme pe Câmpii Elizee,
pe pânza ștearsă vise prăfuite, dulci și călătoare,
strălucesc în mii de culori pe o Cale Lactee.

Cu pensula vieții îți desenez o inimă fugară,
cu amintiri răsfirate pe șevaletul uitării,
și când un fluture se stinge-n amurg de seară,
îți sărut din nou privirea pe altarul iertarii.

TANGOUL INIMILOR

Prin vântul ce atingea cu buzele învolburate,
frunzele copacilor purtând amintiri nepătate,
pe o rază de lumină vie, eruptă din soare,
două inimi dansau un tangou în candoare.

Azurul cerului se prelingea pe trupul lor,
le răscolea durerea unui destin tulburător,
și uitând pentru o clipă de soarta-nșelătoare,
inimile se roteau în dansul vieții amăgitoare.

Trecând prin valuri fulminante fără frică,
se scăldau amăgite de o dragoste mirifică,
apoi pășind pe o potecă mătăsoasă, răpitoare,
dansau din nou cu pasiune și splendoare.

Doar vântul bântuia prin amintiri plângând,
și tainele mocneau neliniștite, suspinând,
o stea le ilumina poteca vieții trecătoare,
și inimile dansau un tangou în candoare.

FRÂNTURI DE VISE

Pășind prin noaptea deasă am fost inundată
de o rafală de vânt, prin care am fost înfășurată,
de mii de frânturi de vise, de atâtea dorințe,
spulberându-se pe trupul meu în adieri de suferințe.

Mă scăldam în mareea cerului, ademenită
de o puritate care se așternea ostenită
ca și dâra de lumină a unei stele călătoare,
ce vibra în spațiu, suavă, răsunătoare.

Mă agățam cu trupul deznădăjduit de o întrebare,
ce plutea în umbra obscurității, într-o plimbare,
și îi căutam cumva neliniștită un răspuns,
dincolo de zările unei singurătăți de nepătruns.

Chipul tău era acolo, se scălda în lumina stelară,
absorbeai din nectarul dulceag o iubire seculară,
și mă așteptai printre mii de frânturi de vise,
pe care le-ai adunat la piept când viața le zdrobise.

Mi-aș fi dorit să te cuprind cu brațele dorurilor
născute din flăcările pasionate ale vremurilor,
mi-aș fi dorit să te ating iubire dulce, rară,
dar nu vroiam ca flăcările mele să te doară.

TRECÂND PRIN ABSOLUT

În zorii limpezi ai unei dimineți de vară,
când flori volatile-și topesc în aer o frumusețe rară,
privesc magia soarelui din care odată au răsărit,
câteva dorințe trecătoare, cu chipul lor nefericit.

Pribeagă prin oceanele spumoase ale vieții,
unde chipuri sublime se scaldă-n oaza tinereții,
iubire eternă, iubire născută din inimi avide,
am străbătut împreună atâtea deșerturi toride.

Iubire ascunsă-n trandafiri albi, iubire neuitată,
ai inundat aerul cu frumusețea ta imaculată,
ai încoronat și luna cu aura ta divină,
ca eu când o zăresc, să fiu mai senină.

Nu orice poveste-și găsește calea ei nemuritoare,
dar eu nu te-am lăsat, iubire, vei fi învingătoare,
ascult prin noapte acele șoapte-nflăcărate,
când două suflete dansează însingurate.

Ai trecut prin vijelii, ai devenit nemuritoare,
iubire ardentă ruptă din inimi trecătoare,
ai cucerit cerul, ai devenit o stea divină,
în absolut, lângă un izvor curgând dintr-o lumină.

ȘOIM CĂLĂTOR

Aș vrea sa fiu un șoim călător,
să străbat infinitul suav, fermecător,
să alunec pe-un val de aer, în văzduh,
să mă topesc cu orizontul plin de duh.

Aș vrea să fiu în lumea ta, șoim migrator,
să fiu fidel naturii mele, să fiu nepăsător,
să zbor fără să mă izbesc de deziluzii,
de lucruri efemere, de atâtea confuzii.

Aș vrea sa fiu ca tine, un suflet visător,
sa fiu peste oceane un falnic dansator,
să-mi fie gândurile senine în tăcere,
ferite de vorbe care-mi dau durere.

Te invidiez, șoim liber, călător,
tu zbori oricând ești străbătut de dor,
și-ți răcorești ființa la malul unui râu,
c-o fi al tău, al altuia sau al nimănui.

NE ALEGEM CALEA

Când omenirea e lovită de încercări,
de impasuri noi dar vechi de când lumea,
cântece de îngeri se presară peste noi,
se aștern ca neaua, când se schimbă vremea.

Și păsările au început pe cer să deseneze,
cu-ale lor firave aripi, o vremelnicie,
în amăreală ne-ndulcim visând posteritate,
cu ochi de rândunică, în melancolie.

Când tainele mocnesc prin aerul difuz,
mii de răspunsuri sclipesc în lucruri mărunte,
ce dezvelesc misterul unui vânt confuz,
ce greu îi faci față când treci prin vremuri crunte.

Dar noi putem simți căldura și când este frig,
când raze de-ntuneric ne întretaie calea,
privim și cugetăm, ne continuăm plimbarea,
gândim din nou, zâmbim, și ne alegem calea.
––––––––––––––––
Versuri, Anișoara Laura MUSTEȚIU
din volumul UN SĂRUT PIERDUT PE MĂTASEA TIMPULUI