Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la profeţiile care circulă pe seama anului 2012, mai că simt un imbold să-mi iau călcâiele la spinare şi să fac un sprint până dincolo de el, cât mai departe, spre viitorul cincinal, dacă se poate. Sunt de acord cu prezicătorii de grozăvii, doar e evident pentru toată lumea că „trăim în miezul unui ev aprins“. De când suntem, n-am făcut altceva; mereu omenirea a fost pe muchie de cuţit. Dar azi problema se pune mai în profunzime: avem dificultăţi cu gradul de comparaţie. Pentru că mulţi nu doar cred, ci sunt chiar siguri şi pot dovedi că am depăşit schema clasică şi că intrăm la superlativul absolut: ne sună la toţi ceasul. Deodată. Cândva, undeva, în decembrie, anul curent.

Pentru cine nu e la curent, enumăr aici doar câteva din constatările îngrijorătoare, care care ne bombardează din toate părţile. Climatologii constată alarmaţi că zăpezile veşnice de la poli se topesc cu o viteză neaşteptat de mare, mult superioară celei preconizate până acum. Oamenii de ştiină susţin de comun acord că ne-am întins mai mult decât ne era plapuma şi că, în stadiul de faţă, consumăm mai mult decât producem. Suntem un fel de planetofagi şi în curând ne vom „mânca” pâmântul de sub picioare. Fizicienii afirmă că Polii planetei sunt pe cale să se inverseze, Nordul devenind Sud şi viceversa.

Geneticienii se pregătesc să dezlege misterul celor douăsprezece secvenţe ale ADN-ului uman, din care doar două au fost active până acum. În consecinţă, se preconizează un salt evolutiv al speciei, care ne va ascuţi simţurile într-atât încât vom putea comunica pe căi telepatice, în mai multe „lumi” deodată. Sistemul informatic se globalizează, devenind un colosal creier unic, iar noi ne întrebăm deja cum va fi când ni se vor deschide mai mult decât banalele trei dimensiuni, cu care ne-am familiarizat de-atâta amar de vreme.

Tot cu privire la sensibilitatea suprasenzoială, dar cu bătaie mai lungă e constatarea fizicienilor şi astronomilor: se observă o intensificare a activităţii solare. Lucrul, după unii, s-ar putea solda cu apariţia unui nimb vizibil în jurul nostru, ca-n icoanele care-i reprezintă pe sfinţi. Acea aură ar face o surprinzătoare punte de legătură între aspectele concrete, ştiinţifice din viaţa noastră şi cele spirituale, legate de credinţă, transcedental, viaţă de apoi. Aşa să fie oare? Frumos sună.

Profeţii religioşi nu se lasă nici ei mai prejos şi ne îndeamnă la căinţă; cât mai din vreme, căci s-ar putea ca judecata de apoi să ne prindă nepregătiţi. Iar … nivelul apelor creşte. Capitalismul, ca sistem economic, se dovedeşte neadecvat, comunismul la fel; oamenii se revoltă, iar calendarul maya ne prezice acel temut sfârşit, care, pe de altă parte, ar putea fi şansa unui nou început.

Poţi să-i contrazici? Nu poţi. Şi parcă nici nu eşti sigur că vrei. Fireşte, vrem schimbarea, dar numai pe ici colo, ştiţi Dumneavoastră… Întrebarea e cum distingem dacă de e mai grav decât la ediţiile precedente, în Antichitate, negurosul Ev Mediu sau pe vremea celui de-al doilea Război Mondial? Ursitoare, pieze rele, dar şi cele bune, cercetători şi sacerdoţi, politicieni, astronomi, fizicieni şi geneticieni, meteorologi, Nostradamus şi mayaşi, aşadar toţi cei care de obicei se întreceau în a se contrazice par a fi picat la învoială, proclamându-se subit de aceeaşi părere: anul 2012 va aduce Marea Cotitură. Încotro? Nimeni nu ştie exact. Important e numai că mergem într-acolo. Toţi, vrem nu vrem. Mai bine zis merg cei care merită, pregătiţi spiritual şi sufleteşte.

Dar cine decide dacă meriţi, când eşti pregătit, apt de „promovare”? Iată punctul la care din nou opiniile sunt divergente, după cum era de aşteptat. Căci despre aşteptat e vorba, acesta fiind singurul lucru pe care îl putem face. De dorit ar fi să nu încremenim imobili, ci într-o elastică relaxare, cumva vigilenţi, dar fără panică, ca să nu creăm buluceală la bordul scumpei noastre Terra. Deşi, dacă mă gândesc bine, o adormire instantanee precum în „Frumoasa din Pădurea Adormită”  ar fi soluţia perfectă: ne-am trezi anul viitor, proaspeţi şi neschimbaţi, ca şi cum nimic n-ar fi fost.

Vizionarii ne prezic însă altceva: o renaştere pe un plan mai înalt, o înnobilare şi eficientizare a omului din toate punctele de vedere. Cum nouă, românilor teoria omului nou, „multilateral dezvoltat” ne sună cunoscut, n-avem motive de îngrijorare. În sine, idealul e naiv şi imposibil de pus în practică, lucru dovedit de eşecul monstruos al sistemului socialist. Înţelepciunea Mioarei ne-a învăţat însă să ne declarăm de acord, cel puţin deocamdată, iar apoi vom vedea.

Preveniţi aşadar, nu ne mai sperie prea uşor perspectiva „schimbării noastre la faţă” în anul pe care l-am început. Doar faptul că numita fiinţă superioară ar veni precipitat şi instantaneu, aterizând la punct fix în corpul fiecăruia dintre noi, la un moment prestabilit (2012), asupra căruia nu avem niciun fel de control, ne nelinişteşte. Cum să nu te intrige când te gândeşti că vei fi anihilat şi înlocuit cu altcineva, fie el chiar şi superior ţie, un personaj care vine cumva decojindu-se din însăşi conturul tău, ca-n filmele cu extratereştri?

Inevitabil mă bântuie cele mai sumbre premoniţii. Dar dacă ne elimină cineva din greşeală, clasându-ne drept materie primă neadecvată? Abandonaţi pe halda omenirii? Mai poţi să depui atunci contestaţie? Bănuiesc că nu, din moment ce totul evolueză oricum spre mai bine. Intri cel mult la rebuturi, pierderi colaterale.

Educaţia de care am beneficiat până acum ne-a lăsat să credem că lucrurile merg în sus, cu sens unic dinspre trecut spre viitor, venind  cumpănit,  pe făgaşul lor. E firesc să nu ne iasă la socoteală o eliberare de orice invidie şi de meschinării, făcându-ne altruişti, protectori ai mediului ambiant şi mereu bine dispuşi. Fiecare dintre noi îşi poate închipui la orice oră din zi şi din noapte cum ar emana o aură vizibilă de bunătate şi evlavie. Mai greu ne vine însă să ni-i închipuim pe ceilalţi înnobilaţi ca atare, mai ales pe cei care adesea ne fac zile fripte. Eu una pur şi simplu n-aş putea vizualiza aura vânzătoarei de la chioşcul de ziare, cea pe care nimeni n-a văzut-o zâmbind vreodată.

Degeaba ne asigură profeţii că „indivizii nedemni” nu vor supravieţui şocului schimbării explozive. Cum să te bucuri că scapi de ei? Dacă le-am dori răul, am deveni şi noi suspecţi. Nu cumva am fi atunci noi înşine pasibili de a fi expulzaţi din „brava lume nouă”?

Ajungând la acest punct, cu toată sobrietatea de care sunt în stare, nu pot să-mi reprim gândul fugar la una din înţelepciunile noastre populare unanim răspândite: „mai stau puţin şi-mi trece”. Dar până una-alta, ca să nu bat la ochi cu nemişcarea mea, încerc să trag măcar un folos din isteria generală. Ia să vedem, câte din „defectele” rutinei noastre cotidiene nu se relativizează dacă le filtrăm prin scuza cu „finalul e pe noi”? Eu una, n-aş mai avea nevoie să mă justific faţă de prietena mea pentru că separ cu grijă deşeurile de plastic, hârtie şi sticlă. Doar n-o să-mi risc actualizarea în plan spiritual aşa, din nimica toată! Nu mai uit nici să ud florile până când li se apleacă frunzele a îndurare şi, de asemenea, mă voi gândi să opresc apa de la robinet în timp ce mă spăl pe dinţi. Abandonez lectura unei cărţi plictisitoare, fără riscul de a necăji persoana care mi-a împrumutat-o, spunându-i simplu că am altă carte cu care prefer să păşesc pragul eternităţii. La fel, renunţ la conversaţiile de complezenţă şi nu mai încerc să-mi explic logic tot ce întreprind oamenii de sex opus sau cum funcţionează pisica noastră. În fond, ce mai contează, când oricum nu mai e timp decât pentru lucrurile cu adevărat esenţiale? Poate că nici obiceiul zgomotos al vecinului de a crăpa lemne la orele de odihnă nu m-ar mai deranja.

Un lucru mai bun decât acest update general din anul 2012 nici că se putea să ni se întâmple! La o adică, până şi în cazul în care el nu va avea loc, tot se va fi înfăptuit un grozav cataclism. Cu condiţia să credem în catastrofa care se apropie şi, automat, să ne „resetăm” de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni. Nici nu vom mai şti exact dacă s-a produs cu adevărat fenomenul, sau doar asistăm la proiecţia în plan real a închipuirii noastre, obligaţi să ne comportăm ultracivilizat, doar de teama de a nu pierde ultimul tren.

Pe vremuri exista un refren îndrăgit: „Fii calm, dragul meu/ Că e mai bine /Pentru cei din jur/ Şi pentru tine./ Nu te enerva/ Şi până-ţi trece/numără încet/ Până la zece”. Am numărat între timp mai departe, până la douămiidoisprezece, dar încrederea într-o constelaţie prielnică tot nu piere! Curiozitatea învinge teama.

Să vedem dacă ne putem baza mai bine pe calendarul mayaş decât pe renumitele calende greceşti, ale lui Sfântu-Aşteaptă. În cazul grecilor, previziunea se adevereşte amar, căci se pare că au primit un an 2012 cu ghinion grămadă, dar şi cu pedepse pentru greşeli mai vechi, exact ca-n teorie. Se-alege grâul de neghină?

Replica istorică atribuită viteazului nostru precursor, într-o situaţie–limită similară celei de azi, se arcuieşte la final, metamorfozându-se din afirmaţie într-o întrebare retorică: „Bucuroşi le-om duce toate?” Riscăm priviri furişe prin portiţa crăpată spre un viitor apropiat incert şi tânjim după un final fericit, ca-n basmul cu visul de o sută de ani. Oricum trece. Dar am vrea să mai stăm puţin…

Gabriela CĂLUŢIU-SONNENBERG
Benissa, Spania
iunie 2012

 

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Vasilica GRIGORAȘ – Omul și cartea, ființe deopotrivă

„Cărţile sunt fiice ale cerului pogorâte pe pământ ca să aline suferinţele neamului omenes…