Mi-a fost dat să întâlnesc, după mulţi ani, oameni care mi-au adus aminte de câte o întâmplare pe care o păstrează întipărită ca pe o scumpă fotografie. E ca şi cum  aceasta ar face parte din însăşi zestrea lor sufletească şi nimeni şi nimic n-ar  putea să le-o spulbere vreodată.

Asemeni lor am păstrat şi eu în adâncul fiinţei  imagini ale locurilor spre care m-a îndreptat o etapă sau alta a vieţii. Din trăirile mele  la un moment dat,  am şters cu un burete  imaginar umbrele nefaste. Am păstrat în schimb  aura normală a lucrurilor, pentru ca  să tragem învăţăminte din ceea ce s-a întâmplat, cu bune şi rele, fiind convinsă că bunul Dumnezeu ne-a lăsat pe pământ să fim de folos semenilor.

Fotografie –  locuri de mult umblate purtate-n suflet

Mi-au rămas în minte pentru totdeauna meleagurile ialomiţene  pe unde am trecut prin anii 80.  Mai presus de orice m-au impresionat oamenii locului, mai cu seamă feroviarii în preajma cărora mă aflam. De unii dintre ei, fiinţe deosebite, mi-am amintit zilele acestea  când am urmărit cu emoţie firească lupta cu stihiile naturii dezlănţuite parcă din senin. Iarna aceasta năbădăioasă ne-a lăsat mai întâi să ne îngrijorăm că va fi secetă, că s-au dus zăpezile de altădată şi că o s-o ducem tot într-o semi primăvară, până mai ştiu eu când. Şi iată că ,,anotimpul alb’’ s-a zburlit grozav deodată şi a venit val vârtej peste noi, pe nepusă masă.A tras după ea şi alte necazuri, fără să ne întrebe ce şi cum…Ne-a arătat că trebuie să ştim că:,,o luptă-i viaţa, deci te luptă/cu dragoste de ea, cu dor’’aşa cum prea înţelept ne îndeamnă poetul neamului nostru George Coşbuc.

În urmă cu 30 de ani parcurgeam drumul de la Ploieşti la Feteşti via Urziceni cu Dacia noastră cea de toate zilele. Încă pe atunci aveam să pricep că  iarna şoseaua de aici e o făptură ranchiunoasă pe care dacă nu o respecţi se întoarce împotrivă-ţi, oricât de bun şofer ai fi. Viscole, suluri de zăpadă, derapaje erau frecvente în zonă. Dar cum datoria era datorie, traseul trebuia să fie străbătut şi numai parazăpezile şi copacii de pe marginea şoselii mai împiedicau uneori dramele de pe căile pe care, e drept, circulau mult mai puţine maşini decât azi.

În  Feteşti, oraşul de pe braţul Borcea al Dunării, în februarie 1980 soţul meu era numit Şeful Depoului CFR . În gara oraşului era o mare forfotă. Zi şi noapte se încrucişau şuieratul sirenelor de locomotivă cu cadenţa roţilor de tren care treceau în fiecare minut. Numeroase garnituri cu vagoane încărcate aduceau dinspre Marea Neagră sau duceau spre Portul Constanţa mărfuri felurite. Era o activitate pe care abia poţi să ţi-o imaginezi în zilele noastre când ,,glasul roţilor de tren’’este aşa de anemic. Ajunse la destinaţie, în Port, mărfurile erau încărcate pe vasele care aşteptau apoi  în Dane ca să ia drumul apei şi să fie răspândite în alte zări.

Viaţa ceferiştilor pulsa în localitatea de pe malul apei într-un singur organism. Gara, Depoul de locomotive, casele cu curte şi cu grădini frumoase sau apartamentele cu flori pe terasă alcătuiau un tablou specific.

 

În Depoul Feteşti soseau locomotivele pentru alimentare cu combustibil şi lubrifianţi precum şi pentru verificarea stării tehnice. În acelaşi timp se împrospăta personalul obosit de drum cu altul care să poată prelua lucrul în bune condiţii. Programarea ceferiştilor şi a locomotivelor pe care le deservea era de mare importanţă. Se alcătuia un fel de program în care erau repartizaţi lucrătorii feroviari şi orele de lucru în decursul săptămânii, adică turnusul. Orice neatenţie în alcătuirea turnusului putea declanşa neconcordanţe care puteau duce la întârzierea ieşirii locomotivelor la drum. Începând cu Şeful Depoului până la portar fiecare ştia ce are de făcut. În anul de care îmi aduc aminte ,soţul meu, inginer tânăr, a fost numit conducătorul unităţii. Era o experienţă nouă pentru el căreia urma să-i dedice  toată energia şi să aplice cunoştinţele acumulate până atunci. Tenacitatea ieşită din comun care îl caracterizează  i-a fost de mare folos. Se afla la începutul unui drum, lucrase de copil  într-un sector care se mai numea şi ,,a doua armată’’. Era însă acum  acea perioadă de cunoaştere reciprocă între el şi  angajaţii Depoului.Ordonat şi hotărât din fire a dorit cu tot dinadinsul ca lucrurile să intre cât mai repede pe făgaşul  normal. Şeful de tură i-a prezentat turnusul care arăta bine pe hârtie, dar chiar de a doua zi, s-a dovedit că ducea la încurcături serioase: absenţe de la lucru ale unor mecanici de locomotivă, învoiri în ultima clipă a altora,etc. Ceferiştii  erau anunţaţi să se prezinte la ora şi ziua respectivă  de către un  angajat numit avizer care  mergea acasă la ei şi îi anunţa când sunt planificaţi la lucru în cazul în care cineva era indisponibil din varii motive.

Omul se deplasa  cu bicicleta şi nu reuşea să facă faţă  tuturor solicitărilor, iscându-se întârzieri la serviciul atât de important. Hotărât să curme lanţul neregulilor Şeful Depoului se urcă la volanul Daciei personale, îl ia lângă el pe avizer care cunoştea străzile şi domiciliul personalului de locomotivă. După câteva curse cu maşina acasă la ceferişti se completează numărul celor absenţi cu alţi feroviari care  să plece la timp la drum, astfel că se înlăturară repede eventualele nereguli.

A doua zi, mulţumit că a contribuit şi el la reglementarea situaţiei, avizerul se duce la Şeful de tură care se ocupa de turnus şi îi spune:

– Dacă nu eram eu, nu ştiu cum o scoteai dumneata la capăt cu turnusul dumitale!

– Bine, nea Ilie, mie îmi arde buza să te trimit după oameni şi dumneata ai chef glumă! îi răspunse Şeful de tură, îndreptându-şi cravata.

Vezi că nu-ţi merge cu mine, nea Ioane. Ştii dumneata cu cine stai de vorbă? zise cu emfază nea Ilie.

Cu cine, măi? adăugă nervos  omul.

Păi dacă eu am avut aseară şofer chiar pe Şeful Depoului, îţi dai seama cine sunt eu? spuse avizerul.

Înghiţind replica acestuia,  Şeful de tură scrie mai departe în registrul de care răspunde, oameni, ore, minute şi iar oameni, minute şi ore, ştiind că nu-i de glumit cu datoria pe care o are…

 

Mi-am amintit dialogul celor doi ceferişti  de curând, când am revenit la Feteşti împreună cu soţul meu, după 30 de ani şi i-am întâlnit pe unii dintre foştii soldaţi ai celei de a doua armate. În apropierea Depoului în care activitatea  pulsa  odinioară într-un ritm viguros am privit din maşină unitatea feroviară. Părea  un loc  ruginit cu şine de cale ferată triste, fără numeroasele locomotive  care se vor fi cărat de multişor la fier vechi.

Vagon părăsit-

nici măcar câini de pripas

în vechiul Depou

——————————-

Haibun – Compoziţie litarară (de origine japoneză) care combină proza cu haiku

Gabriela Genţiana GROZA
Cluj-Napoca
februarie 2011 

 

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Apart Hotel “Best Choice” Sinaia

Din 31 Martie 2019 doua spatii noi de Cazare in Sinaia “Best Choice Apartments” Apart Hote…