DIMINEAȚĂ

A sunat alarma. M-am trezit instant. Ciudat, neuronii mei recepționează uluitor de repede sunetele acestea destul de uzuale, iar corpul deja e învățat să se trezească din transă odată cu propagarea primei unde sonore în spațiul acesta îngust, ce se rezumă la câțiva metri pătrați. Am dormit doar 4 ore! Iarăși, iarăși m-am culcat la oră târzie, știind că ziua de mâine se preconizează a fi una grea, ca și restul, de altfel. Am adormit cu gândul la fericire. Ah, dacă mi-ar citi cineva gândurile, m-ar crede nebună…

Nu m-am putut trezi complet… Prea bezmetică eram. Draperiile trase și întunecimea de afară confereau atmosferei o doză de sinistru, iar eu, temându-mă de întuneric, mi-am zis că cel mai sigur o să-mi fie înapoi în pat. Eram conștientă că trebuie să realizez ceva, de vreme ce mi-am pus alarma, dar forța de atracție a pernei în momentul  acela era mai mare decât orice forță existentă în natură.

Cu mintea încă încețoșată, am încercat să schițez câteva file de imaginație. Da, mereu înainte de somn îmi place să-mi imaginez lucruri care n-o să mi se întâmple vreodată. Sunt o fire extrem de visătoare, dar, în același timp, conștientă de improbabilitatea absolută a unor evenimente. Paradoxal, se spune că absolutul nu există, însă eu parcă aș vrea să cred în existența lui.

Peste câteva secunde eram deja refugiată în brațele somnului. Singurele brațe care mă primesc indiferent de timp, aspect și stare. Ora aceea, pe care am dormit-o, mi s-a părut o clipă! Încă o clipă, pe care am adăugat-o la colecție. A trebuit să mă ridic din pat, forțată de circumstanțe. Vai, cât îmi poate plăcea să dorm! Dar na, e târziu. Norii deja s-au împrăștiat, draperiile sunt trase. Nu mă mai pot preface că e încă noapte. Am în față o zi grea, dar trec eu peste! Cu condiția ca diseară să mă culc înainte de miezul nopții…

FĂRĂ NUME

Îți sărut ochii

Îți sărut plânsul

Îți sărut părul învăluit de miresme

Îți sărut fruntea albă

Îți sărut buzele roșii arcuite

Parcă pentru a se contopi cu ale mele

Îți sărut încheietura mâinii

Îți sărut întreaga ființă

Nepământeană, neajutorată

Cauți adăpost în brațele mele

Te strâng la piept

Dăruindu-ți inima mea

Și te sărut pe suflet.

Un fir de iarbă

Îmi atinge dulce fața

Mireasmă de primăvară

Îmi invadează instant nările

Mă simt ca și cum

Mi-aș pierde din putere

și m-aș porni într-o călătorie

spre țărmurile ,,nepătrunsului ascuns”.

***

Uneori aș vrea
Să mă fac mică, mică
Precum un șoricel
Sau poate, ca o libelulă.
Și să mă ascund de ochii lumii
Sau poate de mine însămi
Într-o crăpătură din perete sau poate
Într-o spărtură din tavan,
Ducîndu-mi traiul liniștit,
Trezindu-mă dimineața la revărsatul zorilor
Savurînd o ceașcă de ceai de melisă
Cu o linguriță de miere
Așteptînd răsăritul soarelui
Cu o carte frumoasă în mînă.
Și ce dacă sunt șoarece sau libelulă
În lumea mea totul este posibil
Chiar dacă acel univers este accesibil
Doar pentru mine.

***

Câteodată mă întreb

E posibil oare ca fluturii din stomac

Să te facă să nu știi ce-i cu tine

Să te aducă în pragul delirului

Mișunând plini de candoare

Prin substraturile ființei tale

Aș vrea să le cunosc reacția

După ce ar fi înțeles

Că nu mi-au invadat lumea interioară

Cu aripile lor fine de borangic

M-ar numi ei oare insensibilă

sau s-ar mulțumi să-mi provoace furnicături în piept

Neștiind că nu am fost străpunsă încă

De primul fior al dragostei?

——————————

Gabriela NEGU-VODĂ

București, 7 mai 2020

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

George ROCA: De vorbă cu poetul și actorul Adrian Munteanu despre Sonetoterapie

Motto: Opreşte-te, îmi spun. Aruncă lestul! Ce rost am eu în lumea asta largă, Ce val din …