Gabriela NEGRU-VODĂ – Stele fără nume (poeme)

DIMINEAȚĂ

–

A sunat alarma. M-am trezit instant. Ciudat, neuronii mei recepționează uluitor de repede sunetele acestea destul de uzuale, iar corpul deja e învățat să se trezească din transă odată cu propagarea primei unde sonore în spațiul acesta îngust, ce se rezumă la câțiva metri pătrați. Am dormit doar 4 ore! Iarăși, iarăși m-am culcat la oră târzie, știind că ziua de mâine se preconizează a fi una grea, ca și restul, de altfel. Am adormit cu gândul la fericire. Ah, dacă mi-ar citi cineva gândurile, m-ar crede nebună…

–

Nu m-am putut trezi complet… Prea bezmetică eram. Draperiile trase și întunecimea de afară confereau atmosferei o doză de sinistru, iar eu, temându-mă de întuneric, mi-am zis că cel mai sigur o să-mi fie înapoi în pat. Eram conștientă că trebuie să realizez ceva, de vreme ce mi-am pus alarma, dar forța de atracție a pernei în momentul  acela era mai mare decât orice forță existentă în natură.

–

Cu mintea încă încețoșată, am încercat să schițez câteva file de imaginație. Da, mereu înainte de somn îmi place să-mi imaginez lucruri care n-o să mi se întâmple vreodată. Sunt o fire extrem de visătoare, dar, în același timp, conștientă de improbabilitatea absolută a unor evenimente. Paradoxal, se spune că absolutul nu există, însă eu parcă aș vrea să cred în existența lui.

–

Peste câteva secunde eram deja refugiată în brațele somnului. Singurele brațe care mă primesc indiferent de timp, aspect și stare. Ora aceea, pe care am dormit-o, mi s-a părut o clipă! Încă o clipă, pe care am adăugat-o la colecție. A trebuit să mă ridic din pat, forțată de circumstanțe. Vai, cât îmi poate plăcea să dorm! Dar na, e târziu. Norii deja s-au împrăștiat, draperiile sunt trase. Nu mă mai pot preface că e încă noapte. Am în față o zi grea, dar trec eu peste! Cu condiția ca diseară să mă culc înainte de miezul nopții…

–

FĂRĂ NUME

–

Îți sărut ochii

Îți sărut plânsul

Îți sărut părul învăluit de miresme

Îți sărut fruntea albă

Îți sărut buzele roșii arcuite

Parcă pentru a se contopi cu ale mele

Îți sărut încheietura mâinii

Îți sărut întreaga ființă

Nepământeană, neajutorată

Cauți adăpost în brațele mele

Te strâng la piept

Dăruindu-ți inima mea

Și te sărut pe suflet.

–

Un fir de iarbă

Îmi atinge dulce fața

Mireasmă de primăvară

Îmi invadează instant nările

Mă simt ca și cum

Mi-aș pierde din putere

și m-aș porni într-o călătorie

spre țărmurile ,,nepătrunsului ascuns”.

–

***

Uneori aș vrea
Să mă fac mică, mică
Precum un șoricel
Sau poate, ca o libelulă.
Și să mă ascund de ochii lumii
Sau poate de mine însămi
Într-o crăpătură din perete sau poate
Într-o spărtură din tavan,
Ducîndu-mi traiul liniștit,
Trezindu-mă dimineața la revărsatul zorilor
Savurînd o ceașcă de ceai de melisă
Cu o linguriță de miere
Așteptînd răsăritul soarelui
Cu o carte frumoasă în mînă.
Și ce dacă sunt șoarece sau libelulă
În lumea mea totul este posibil
Chiar dacă acel univers este accesibil
Doar pentru mine.

–

***

Câteodată mă întreb

E posibil oare ca fluturii din stomac

Să te facă să nu știi ce-i cu tine

Să te aducă în pragul delirului

Mișunând plini de candoare

Prin substraturile ființei tale

Aș vrea să le cunosc reacția

După ce ar fi înțeles

Că nu mi-au invadat lumea interioară

Cu aripile lor fine de borangic

M-ar numi ei oare insensibilă

sau s-ar mulțumi să-mi provoace furnicături în piept

Neștiind că nu am fost străpunsă încă

De primul fior al dragostei?

––––––––––

Gabriela NEGU-VODĂ

București, 7 mai 2020