George PETROVAI – Stihuri din lumină (VI)

1.Lumina lunii

Lună fără de viață

de când fost-ai izvodită,

nici că-ți pasă de-omenire

cu moaca ta de ipocrită.

*

Lumina ta – o păcăleală

pentru poeți și-amorezați,

pomană este de la soare

ca goliciunea să-ți arați.

*

În nopți senine ți se pare

că ești de mare trebuință

pentru pământul adormit

după a zilei nevoință;

*

dar ți-e lumina indecisă,

cum fazele îi poruncesc:

ba-i în pătrar, ba-i plină-plină,

ba-i nouă și cu chip crăiesc.

*

Schimbându-te neîncetat

ca tot ce-aduce a femeie,

pătrunzi prin ciclu-n muieret

și marea tulburi prin maree.

*

Ca o cochetă te distrezi

cu somnambulii muți și orbi –

stăpână ești pe-a lor vieți

și ei cu toții-s ai tăi robi…

 *

2.Vino, lumina mea

*

Vino, lumina mea,

mai ʼnainte ca iarna

să mă găsească

și inima să mi-o golească

de preaumana dăruire

prin iubire!

*

Iar nevenirea de-i stăpână

pe vrerea ta háină,

îți las ca amintire

nefericita-mi amăgire

înveșmântată-n nerostit,

și sorb cu muribundă încântare

licoarea neuitării

de-alean dezvârtoșată

în inima-ți petrificată.

*

3. Smerirea lui Moise

*

O, Tată,

de-i cu putință, Te-aș ruga

să-mi ierți trufia roditoare

de îndoieli sâcâitoare,

când vrut-am piscul prieteniei Tale

să-l depășesc

cu arca hârbuită a zbaterii fatale,

plutind la întâmplare

pe-oceanul râpilor umane.

*

De-aceea,

pragul porții de intrare

în Țara Făgăduinței

s-a dovedit prea înalt

pentru picioarele mele

de bătrânețe-ngreunate

și-n ezitare îmbăiate.

*