Motto:

Coloana vertebrală a înțelepciunii umane

este iubirea din toată inima a tot ce ne dă Creatorul…

Bucuria muștarului

 

Nespusă-i bucuria muștarului

că prorocirea s-a-mplinit:

una din semințele sale minuscule

i-a spus muntelui să se mute

– loc să facă florilor

și grânelor ce stau să vină –

și-acesta

de-ndată și-a luat tălpășița

de nu-i mai dai de urmă.

Cum n-am credința

ce-l face pe muștar pilduitor,

nu-i voi cere Everestului să plece

și să-și lingă rănile

făcute de timp,

iar mai nou de alpiniști,

(oricum,

zadarnic m-aș mai osteni)

ci-l voi ruga

să-mi îngăduie cățărarea

pe unul din piscurile sale amețitoare,

căci numai acolo

aș putea să mă prind de torțile cerului

ca să-Ți admir lucrarea Ta, Doamne,

terfelită

și mânjită

de cel ce se crede

o culme a creațiunii.

Vraja mării

 

Marea-i în mine,

altminteri

cu să-mi explic

dorul sfâșietor

după întinsul apelor?

Îi simt freamătul în vine

și mirosul algelor –

iar atunci când am să mor,

marea-n mare-o să revie.

Ca să fiu obișnuit

cu șoptitu-i mătăsos,

o sirenă-am pescuit

pentru glasu-i mult duios

și-ntr-o scoică am închis-o

– dulce vrajă-n scump locaș –

iar ea inima mi-a-ncins-o

cu jelitu-i nărăvaș.

De scăpat nu-i cu putință

decât într-un fel solemn:

ori cu marea-ntr-o ființă,

ori cu inimă de lemn…

Dar unde-s codrii de mai an?

 

De mic am fost povățuit

ca în copaci

deplină-ncredere să am.

Cu capul plin de năluciri

și de povești cu zâne,

cu lupi și vârcolaci,

eu în pădurea adormită

m-am retras,

cu vrerea-n mine zăvorâtă

să haiducesc

sau să mă pustnicesc –

oricum,

de semeni să mă răzlățesc.

(Aveam pe-atunci și-un imbold,

de care foarte mă mai rușinam:

s-o caut pe frumoasa ce dormea

și în ascuns să mă însor cu ea…)

Hălăduind eu prin cetate,

un paltin tânăr am ochit

și c-un cuțit am scrijelit

în coajă-i crucea de frățietate.

De-avânt, la deget m-am tăiat,

dar nu durerea am simțit

când rana eu mi-am oblojit

cu limba și scuipat,

ci seva dulce-acrișoară

a paltinului încrestat.

De-atunci, mereu mă rezemam

de trunchiu-i răcoros,

căci îmi părea că auzeam

cum seva-n sânge se preschimbă

și noi vorbim aceeași limbă.

Ani mulți de paltin m-a îndepărtat

viața, cerându-mi ei să-i fiu supus;

iar azi, scârbit când mă întorc în sat,

și paltinul și codrii deși s-au dus…

Copacul

 

Crescut din inima strămoșilor

(căci l-a plantat un străstrăbun,

dar care-anume

mi-e peste mână să vă spun),

copacul s-a tot înălțat

și umbra el și-a aruncat

peste istoria cam suferindă

a neamului,

încât cu veacuri când m-oi înfrupta,

eu până-n vârf m-oi cățăra,

pentru că din cer altcum se vede

în cimitire,

în amintire

și în nesluta fire.

Abia când taina-n sevă s-o preface,

eu mierea timpului voi stoarce

din flori de colț și din morminte,

pentru etern aducerea aminte

a tuturor ce s-au zbătut

istoria să aibă-un alt statut:

să fie-adică drumul necurmat spre bine,

iar nu o repetare ce arc de cerc devine…

Fire de iarbă

 

Nu-i omul mai ceva ca firul slab de iarbă

ce cade când e verde sub coasa nemiloasă;

căci cine-n lumea asta evită moartea oarbă,

cu coasa hârbuită de munca-i ticăloasă?

De-avem însă-n vedere că firul iar răsare,

prin asta el se-nalță mult mai presus de om,

încât din țeasta vremii mijește o-ntrebare:

prin ce convinge omul că nu-i un biet atom?…

Avem, deci, datoria ca să lăsăm în urmă

tot ce susține-n lume că omu-i rațiune;

ori știm că pentru asta nu spiritul de turmă,

ci numai eul nostru e-n stare să ne-ndrume.

Tainele liliacului

 

Împovărați de dubla taină

a culorii și parfumului,

ciorchinii liliacului

se pregătesc

să-și scuture prisosul

de alb, roșu și lila

pe osemintele

din care tufa-și plămădește

eternitatea efemerului.

Apoi, obosiți

de-atâta sevă și lumină,

ei se retrag în amintire

și-și află

mulțumirea împlinirii

în anotimpul

ce-o să vină –

semn izvodit de timp

că primăvara

s-a-nstăpânit deplin.

Elegia lumii bolnave

 

Un vast spital e lumea asta,

cu ușile baricadate

și suferinzii-nchiși ermetic.

„Dori-vei, Doamne, a ne scoate,

acum când știm care ni-i soarta

de mii de ani –

doar plâns și jale pân’ la moarte?

Căci cine s-ar putea abate

de la înscrisul său genetic?”

„Iubite fiu, Eu sunt cu tine

și-n tine Mi-am găsit plăcerea:

dovadă că-n conglăsuiri cu Mine,

tu voia-ți stingi ca să-mi faci vrerea.

Aceasta-i calea către Adevăr,

Golgota pătimirii voastre;

doar ea îndreaptă omul către cer,

iar nu mărirea, banii sau puterea”.

      Sighetu Marmației                                                            George  PETROVAI

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Vasilica GRIGORAȘ – Omul și cartea, ființe deopotrivă

„Cărţile sunt fiice ale cerului pogorâte pe pământ ca să aline suferinţele neamului omenes…