Motto:

Coloana vertebrală a înțelepciunii umane

este iubirea din toată inima a tot ce ne dă Creatorul…

Bucuria muștarului

 

Nespusă-i bucuria muștarului

că prorocirea s-a-mplinit:

una din semințele sale minuscule

i-a spus muntelui să se mute

– loc să facă florilor

și grânelor ce stau să vină –

și-acesta

de-ndată și-a luat tălpășița

de nu-i mai dai de urmă.

Cum n-am credința

ce-l face pe muștar pilduitor,

nu-i voi cere Everestului să plece

și să-și lingă rănile

făcute de timp,

iar mai nou de alpiniști,

(oricum,

zadarnic m-aș mai osteni)

ci-l voi ruga

să-mi îngăduie cățărarea

pe unul din piscurile sale amețitoare,

căci numai acolo

aș putea să mă prind de torțile cerului

ca să-Ți admir lucrarea Ta, Doamne,

terfelită

și mânjită

de cel ce se crede

o culme a creațiunii.

Vraja mării

 

Marea-i în mine,

altminteri

cu să-mi explic

dorul sfâșietor

după întinsul apelor?

Îi simt freamătul în vine

și mirosul algelor –

iar atunci când am să mor,

marea-n mare-o să revie.

Ca să fiu obișnuit

cu șoptitu-i mătăsos,

o sirenă-am pescuit

pentru glasu-i mult duios

și-ntr-o scoică am închis-o

– dulce vrajă-n scump locaș –

iar ea inima mi-a-ncins-o

cu jelitu-i nărăvaș.

De scăpat nu-i cu putință

decât într-un fel solemn:

ori cu marea-ntr-o ființă,

ori cu inimă de lemn…

Dar unde-s codrii de mai an?

 

De mic am fost povățuit

ca în copaci

deplină-ncredere să am.

Cu capul plin de năluciri

și de povești cu zâne,

cu lupi și vârcolaci,

eu în pădurea adormită

m-am retras,

cu vrerea-n mine zăvorâtă

să haiducesc

sau să mă pustnicesc –

oricum,

de semeni să mă răzlățesc.

(Aveam pe-atunci și-un imbold,

de care foarte mă mai rușinam:

s-o caut pe frumoasa ce dormea

și în ascuns să mă însor cu ea…)

Hălăduind eu prin cetate,

un paltin tânăr am ochit

și c-un cuțit am scrijelit

în coajă-i crucea de frățietate.

De-avânt, la deget m-am tăiat,

dar nu durerea am simțit

când rana eu mi-am oblojit

cu limba și scuipat,

ci seva dulce-acrișoară

a paltinului încrestat.

De-atunci, mereu mă rezemam

de trunchiu-i răcoros,

căci îmi părea că auzeam

cum seva-n sânge se preschimbă

și noi vorbim aceeași limbă.

Ani mulți de paltin m-a îndepărtat

viața, cerându-mi ei să-i fiu supus;

iar azi, scârbit când mă întorc în sat,

și paltinul și codrii deși s-au dus…

Copacul

 

Crescut din inima strămoșilor

(căci l-a plantat un străstrăbun,

dar care-anume

mi-e peste mână să vă spun),

copacul s-a tot înălțat

și umbra el și-a aruncat

peste istoria cam suferindă

a neamului,

încât cu veacuri când m-oi înfrupta,

eu până-n vârf m-oi cățăra,

pentru că din cer altcum se vede

în cimitire,

în amintire

și în nesluta fire.

Abia când taina-n sevă s-o preface,

eu mierea timpului voi stoarce

din flori de colț și din morminte,

pentru etern aducerea aminte

a tuturor ce s-au zbătut

istoria să aibă-un alt statut:

să fie-adică drumul necurmat spre bine,

iar nu o repetare ce arc de cerc devine…

Fire de iarbă

 

Nu-i omul mai ceva ca firul slab de iarbă

ce cade când e verde sub coasa nemiloasă;

căci cine-n lumea asta evită moartea oarbă,

cu coasa hârbuită de munca-i ticăloasă?

De-avem însă-n vedere că firul iar răsare,

prin asta el se-nalță mult mai presus de om,

încât din țeasta vremii mijește o-ntrebare:

prin ce convinge omul că nu-i un biet atom?…

Avem, deci, datoria ca să lăsăm în urmă

tot ce susține-n lume că omu-i rațiune;

ori știm că pentru asta nu spiritul de turmă,

ci numai eul nostru e-n stare să ne-ndrume.

Tainele liliacului

 

Împovărați de dubla taină

a culorii și parfumului,

ciorchinii liliacului

se pregătesc

să-și scuture prisosul

de alb, roșu și lila

pe osemintele

din care tufa-și plămădește

eternitatea efemerului.

Apoi, obosiți

de-atâta sevă și lumină,

ei se retrag în amintire

și-și află

mulțumirea împlinirii

în anotimpul

ce-o să vină –

semn izvodit de timp

că primăvara

s-a-nstăpânit deplin.

Elegia lumii bolnave

 

Un vast spital e lumea asta,

cu ușile baricadate

și suferinzii-nchiși ermetic.

„Dori-vei, Doamne, a ne scoate,

acum când știm care ni-i soarta

de mii de ani –

doar plâns și jale pân’ la moarte?

Căci cine s-ar putea abate

de la înscrisul său genetic?”

„Iubite fiu, Eu sunt cu tine

și-n tine Mi-am găsit plăcerea:

dovadă că-n conglăsuiri cu Mine,

tu voia-ți stingi ca să-mi faci vrerea.

Aceasta-i calea către Adevăr,

Golgota pătimirii voastre;

doar ea îndreaptă omul către cer,

iar nu mărirea, banii sau puterea”.

      Sighetu Marmației                                                            George  PETROVAI