RUGĂCIUNEA DE PE MUNTELE NEBO

*****

Iţi mulţumesc, iubit Părinte,

pentru a Tale multe daruri

în lunga mea viaţă,

ce ani numără douăzeci

peste a sutei împlinire,

scurşi ca-ntr-o-nchipuire

prin legea timpului din viu.

Poruncile în zeci de ani

Ţi le-am urmat după puteri

şi-un bun păstor am vrut să fiu

pentru sărmanii mei evrei,

eliberaţi de voia-Ţi suverană

din faraonica robie

şi-ajunşi prin marea spintecată

în dezolarea din câmpie,

pe unde-n patruzeci de ani

i-am tot purtat cu mic cu mare

ca-n ţara laptelui şi-a mierii

să nu pătrundă orişicare,

ci numai cei ce n-au cârtit

şi după datini Te-au cinstit.

Eu însumi Te-am nemulţumit

cu firea mea şovăitoare,

şi asta face ca acuma

să văd Canaanu-n depărtare,

fiindu-mi însă nepermis

parte să am de ce-ai promis.

*

Dar fie-Ţi numele slăvit

de-acum şi până-n veci de veci!

Iar mie, rogu-Te să-mi laşi

ʼnaintea morţii un scurt timp,

astfel ca viaţa să-mi revăd

ca pe un vis atras de mit.

***

MEDITAŢIA I

(Primele miracole)

*****

Viaţa este un miracol

şi naşterea aşijderea,

căci omul cu ştiinţa sa

e pentru viu nevrednic sol,

*

cu totul fără de putinţă

să înţeleagă ce-i ascuns

în tainele întregii Faceri –

există, şi-asta-i pentru el de-ajuns!

*

Nu-i dat ca omul să ajungă

la Dumnezeu pe-un drum cotit,

ci calea dreaptă a credinţei

îl duce spre-un nou răsărit…

*

Cum ştii, Părinte, m-am născut

într-un Egipt urgisitor

pentru evrei şi toţi ai lor,

iar biata mama s-a zbătut

*

să mă salveze de la moartea

cerută-n chip poruncitor

pentru băieţii robilor

de-acea cumplită piază-rea,

*

neomenosul Faraon,

şi-n sicriaş bine-ntocmit

din papură, cu smoală uns,

m-a pus hrănit şi adormit,

*

ca să plutesc prin stufăriş

la malul Nilului zeiesc,

cu-ncredinţarea c-oi trăi

prin vrerea Tatălui ceresc.

*

Şi-ntr-adevăr, am fost salvat

chiar de prinţesa egipteană,

printr-un miracol destinat

să fie pentru crez o mană.

*

Cum altfel să le dai de rost

că toate palma au bătut

ca pruncu-n viaţă să rămână,

iar fraţii-n el să afle scut?!

*

Până şi sora mea intrase

în tot acest divin complot,

astfel ca mama să-mi dea ţâţă

ca unui prearegesc nepot.

*

S-a tot gândit prinţesa mamă

ce nume mi s-ar potrivi,

şi cum din ape mă scosese,

la Moise dânsa se opri…

*

Crescând, am cercetat Egiptul

şi-nvăţătura sa regală,

precum cultura, medicina

sau structurarea socială,

*

gândindu-mă necontenit

că va veni o zi anume,

când Israelu-şi va dori

cu capul sus să iasă-n lume…

*

Dar a venit ziua funestă

când l-am văzut pe-un frate-al meu,

cum e bătut de-un egiptean

doar pentru faptul că-i evreu.

*

Puteam privi nepăsător

la victimă şi la călău?

M-am repezit şi l-am lovit

pe agresorul prostălău.

*

Nici astăzi nu mă dumiresc

cum dintr-un pumn a şi murit;

posibil ca prin mâna mea

braţul divin să-l fi lovit…

*

Chiar la-nceput am înlemnit

şi mă uitam la mort gemând.

Simţeam că de sfârşeală cad,

dar totuşi îmi venea s-o-ntind.

*

Mi-am revenit printr-un efort

şi cu evreul am săpat

o groap-adâncă în nisip,

în care mortul l-am culcat.

*

Credeam că totul s-a sfârşit

şi de coşmar sunt izbăvit;

m-am înşelat, eram filat,

aşa că Madianul m-a salvat.

***

MEDITAŢIA II

(Alesul)

*****

Eram străin în loc străin

şi-n gând cu fraţii înrobiţi,

dar prea nedrept ar fi s-afirm

că tot destinu-mi fu hain.

*

(Doar ştii mai bine decât mine

cum omul Tu l-ai conceput –

fărâmele să-l mulţumească

şi să regrete ce-a trecut…)

*

Mi se părea că-s fericit

cât omului îi stă în fire,

ca soţ Seforei şi ca tată

pruncit cu totul prin iubire.

*

Cum bucuria-i cunoscută

doar de copilul fără vină,

se cere inimii mature

ca cea de prunc să redevină…

*

Şi-aşa, cu inima avidă

de-a vieţuirii bucurie,

călcam cu turmele de oi

pe stamba verde din câmpie,

*

ca la Horeb să pot ajunge

şi sufletul să mi-l încânt

de sus, cu-a Ta pictură vie

mai fascinantă ca un cânt.

*

Priveam întâi spre-un cer năuc

de-a Soarelui înverşunare,

ce-şi arcuia azurul zvelt

din zări spre-o nesfârşită zare;

*

apoi privirea mi-o-mbăiam

în feeria de culori

şi fluture-mi doream să fiu

ca să mă zbengui printre flori…

*

Când pe Horeb mi Te-ai vădit

ca rug arzând fără să ardă,

am înţeles că locu-i sfânt

şi-i tabú omul să Te vadă.

*

Cu-ncredere m-ai onorat

făcându-mă al Tău trimis,

ca planu-n toate să decurgă

cum din vechime ai promis.

*

Vroiam să scap de-nsărcinare

printr-o eschivă nefondată:

că eşti enigmă chiar prin nume

şi că mi-i limba încleiată.

*

Dar când mi-ai spus pe-un ton răstit:

“Sunt Cel ce sunt, şi-i îndeajuns!”,

îndată am pornit la drum

cu zelul proaspătului uns.

***

MEDITAŢIA III

(Ieşirea din Egipt)

*****

Aveam poruncă de la Tine

ca împreună cu Aaron,

evreilor să le vorbesc

de planul Tău şi-a lor silinţă

în ascultare şi credinţă,

apoi să dau de Faraon

(eu, vistierul vrerilor divine

pentru a fratelui rostire)

şi-ndată să-l înştiinţez

că-ndemnul Tău imperativ

este ca robii să-i sloboadă

din seculara lor trudire,

în caz contrar peste Egipt

şi peste-ntreaga-i seminţie

se va abate grea urgie.

*

Cum Faraonul se credea

zeu mai puternic decât Tine,

a necinstit a Ta poruncă,

ba în trufia-i sfidătoare

i-a osândit pe bieţii robi

la munci atât de-apăsătoare,

încât pe capul meu cădeau

reproşuri grele, felurite

pentru amestec nepermis

în taina lucrurilor scurse

din viitor înspre trecut,

ce răul – deja cunoscut

şi devenit obişnuit –

l-a-nlocuit cu un calvar

mult mai perfid şi mai amar

decât obida dinainte.

*

Atunci, ca Faraonul să-nţeleagă

că-i un nevrednic muritor

şi că Tu, Domnul, eşti Unicul

de viaţă şi de moarte dătător,

trimis-ai plăgi pustiitoare

peste-a Egiptului suflare,

ca inima de căpcăun

a bestialului stăpân

(după ce Tu i-ai împietrit-o)

să se înmoaie şi să plângă

pentru trufia sa nătângă,

văzând cum prăpădenia loveşte

c-o suverană necruţare

doar egipteni fără crezare.

*

Cădeau din cer neîncetat

– de-a valma peste om şi vite –

urgii, pornite sau oprite

la semnu-n mine germinat

de voia-Ţi-faptă-n necreat,

şi-n tot Egiptul se-auzea

cum bate vântul nimicirii,

când peste trupul său slăbit

de faraonica-ndârjire,

s-au abătut în ritm sporit

actori haini din piesa groazei:

ba broaşte, muşte şi lăcuste,

ba piatră, foc, epidemii

şi-alte cu dichis năpaste.

*

Veni la rând a zecea plagă

cu moartea primului născut

din om şi din nevorbitor,

când Însuşi Tu ai coborât

ca moartea să o odrăsleşti

în casele neînsemnate

cu sânge ritual din Paşte,

dovadă c-aici locuiau

cei care nu Te proslăveau.

*

De-abia când moartea se-nnădi

la egiptenii din olat

şi când chiar fiul de-mpărat

de nefiinţă fu luat,

de-abia atunci veni poruncă

să părăsim îndată ţara,

ca-n straiţe să luăm deodată

poveri şi blestem laolaltă…

Împovăraţi cu toate cele

– copii, mâncare şi odoare –

ne-am aşternut la drum spre mare

(pestriţ convoi de mii şi sute),

călăuziţi şi-ncurajaţi

de-a Ta statornică vegheare:

un stâlp de nor ziua plutind,

alt stâlp în noapte luminând.

*

Şi tocmai când ne-nchipuiam

că am scăpat pentru vecie

de egipteni şi-a lor robie,

văzurăm carele de luptă

ce alergau mâncând pământul,

ca să ne-ntoarcă înapoi

cum cîinii-ntorc turma de oi.

Căci chibzuind la ce va fi

după plecarea noastră-n pripă,

ei au văzut marea risipă

în lipsa forţei de-a munci…

*

O, Doamne, ce mai hărmălaie

se ridică din toată gloata!

Cei slabi plângeau

şi blestemau,

iar unii m-acuzau făţiş

că i-am momit cu libertatea,

ca pe-un măgar să schimbe calul

şi în deşert să-şi afle moartea.

*

Degeaba gura mi-am bătut

cu întâmplări fără uitare,

precum miracolul ieşirii

din egipteana împilare,

un dar divin care obligă

copiii neamului evreu

la veşnică recunoştinţă

faţă de Domnul Dumnezeu.

S-au liniştit încet-încet

când alt miracol s-a ivit:

deşi păreau c-acuşi-acuşi

ne-ajung oştenii egipteni,

din ochii lor am dispărut

în norul-stâlp dumnezeit,

păstrând între grupările adverse

o neschimbată depărtare

până la-n veci neliniştita mare.

*

Aici, de-ndată undele atinse

de-al meu toiag umplut cu har,

s-au despărţit făcând cărare

prin stâncăria apelor cu sare

– ce spumegau

şi clocoteau,

dar de poruncă ascultau –,

ca tot norodul urmărit

şi de uimire amuţit,

să vadă de pe malul dimpotrivă

cum zidu-nşelător se frânge

şi-n bubuitul reunit

a zeci şi sute de cascade,

se prăbuşeşte catastrofic

peste armata egipteană,

scoţând pe urmă la lumină

firimituri din făloşenia umană.

*

Iar marea-nchisă cum a fost

de la geneză până azi,

îşi murmura cântarea sa

tot împingând talaz după talaz

– ce rana nevăzută i-o lingeau –,

iar forţa-i colosală o sorbeau

nenumărate vălurele foşnitoare,

prea slabe-n neclintirea vremii

ca pieptul mamei să nu-l cate

pentru refacerea-ndrăznelii

de-a mângâia cu voluptate

trupul fierbinte al ţărânei.

***

MEDITAŢIA IV

(Pribegia prin pustie)

*****

Ne-am refăcut cu chiu cu vai

după cumplitele-ncercări,

ca să ne-aşternem iar la drum

cu gândul la acele zări

*

unde ştiam că ne aşteaptă

mănoasa ta făgăduinţă –

o ţară de legendă vie

pentru-ndelungă folosinţă…

*

Dar drumul prin pustietate

nu-i desfătare şi plăcere

chiar şi atunci când e bătut

de oameni în plină putere,

*

necum de-o gloată-ngreunată

cu prunci, femei, bolnavi, bătrâni,

care la marşuri faţă fac

doar în căruţe şi pe-asini.

*

Nici mie nu-mi era uşor

cu cei optzeci de ani în spate –

dar n-aveam voie să mă plâng,

ci să m-arăt pildă în toate.

*

Strângeam din dinţi şi rezistam

– fiind vechi prieten al pustiei –

ba chiar şi vreme îmi făceam

să văd sublimul grozăviei.

*

Întinsul spaţiu cotropit

de-atotputernicul nisip,

mă-nfiora şi m-atrăgea

cu forţa sa de arhetip.

*

Părea că-i lumea nefiinţei

ce-a precedat creaţia –

tărâm de forme netrezite,

ce-şi are frumuseţea sa.

*

Când soarele se-nalţă-n zori

ca dintr-o mare-ncremenită,

de-atâta hiperfrumuseţe

simţirea pare obosită.

*

Iar la apus, alt recital

de frumuseţi dezlănţuite –

cascade de culori zvârlite

peste tăcerea de opal…

*

Apoi, din gloată se-auziră

iar strigăte nemulţumite:

că de-nsetare stau să moară

şi că servesc răbdări prăjite.

*

Nu şi-au curmat cârtirea şuie

nici când cu mană i-ai hrănit,

ori când – lovind eu cu-ndoială –

din stâncă apa a ţâşnit.

*

Ba şi mai şi: urcând pe munte

ca Legea Ta să o primesc,

la-ntoarcere m-am îngrozit

văzându-i cum Te preţuiesc.

*

Căci ţopăiau cu-nverşunare

şi se-nchinau unui viţel,

pe care-l dăltuiră-n aur

dup-al Egiptului model.

*

Atunci, cuprins de grea mânie,

pe toţi ai vrut să-i prăpădeşti!

Dar i-ai iertat la ruga mea,

făcând astfel dovada că Tu Eşti.

*

În schimb, mi-ai poruncit să-i plimb

ani patruzeci fără oprire,

ca să dispară păcătoşii

şi să ai parte de cinstire.

***

MEDITAŢIA V

(Înfăptuiri şi previziuni)

*****

Să stai cu Domnul la taifas

nu-i la-ndemâna orişicui,

iar prietenia Sa aparte

– în care El tot dăruieşte

ca ochiul inimii să-L vadă -,

onoare-i pentru om, dar şi îndemn

să-şi biruie nefericitul lui impas

din astă viaţă ca un scurt popas.

…Tu, care gândul omului citeşti

şi inima i-o cercetezi,

îmi ştii prea bine străduinţa

de-a Te servi după puteri

ca planul să Ţi-l împlineşti,

în chipul ăsta ajutând

la-nscrierea destinului evreu

în cartea lumilor ce-or fi,

prin legi cu rol transformator

pentru alesul Tău popor:

la sărbători şi-n ritual,

la masă şi-n plan social.

*

E drept c-aceste transformări

au fost imperativ cerute

de voia-Ţi supratemporală,

şi cu ocoluri împlinite

din pricini doar abia schiţate

sau prin abateri pronunţate.

Dar, cum se vede foarte bine,

progresu-n lume-i nelipsit;

atâta doar că-n plan moral,

omul pe rac l-a depăşit…

Cum omenirea se îndreaptă

spre catastrofe nu spre bine,

pentru evreii nenăscuţi

nu-i greu de-ntrevăzut ce vine:

nemulţumiri, războaie, necredinţă

şi foarte multă suferinţă.

***

George PETROVAI

Sighetul Marmaţiei

mai 2012