Home Breaking News Stiri Exclusive George ROCA – “Dialog fluviu cu < Bătrânul scriitor > Corneliu Leu”

George ROCA – “Dialog fluviu cu < Bătrânul scriitor > Corneliu Leu”

130 min read
0
0
189
Distinsi prieteni si colaboratori, de curand au plecat in lumea celor drepti doi prieteni buni pe care i-am apreciat si iubit. Istoricul literar Lucian Drimba si scriitorul Corneliu Leu. Lucian Drimba s-a stins pe 29 aprilie 2015, iar Corneliu Leu, ieri, 9 iunie 2015. Odihneasca-se in pace! Am pierdut doi prieteni de mare valoare, doi oameni minunati, doi scriitori de mare calibru. Le voi duce lipsa…
Cu regret, George ROCA
PS. Va prezint un dialog pe care l-am realizat cu maestrul Corneliu Leu in urma cu cativa ani!

LEU-Corneliu-1932---2015-wbGeorge ROCA: Distinse domn Corneliu Leu, vă ştiu de foarte mulţi ani ca scriitor, editor, promotor cultural, critic literar, analist politic, realizator şi producător de film… încă de pe vremea dinainte de 1989, când eraţi directorul Casei de Filme Nr. 4 şi scriaţi romane istorice. După câţiva ani de la această dată, eu i-am numit „mai dormanţi”, v-aţi facut reapariţia vertiginos şi plin de har şi dar pe scena scrisului românesc.

 

Corneliu LEU: Vreau, nu vreau, trebuie să corectez titlul Domniei Tale. Din păcate, astăzi sunt „bătrânul scriitor”. Şi chiar aş vrea să ne concentrăm privirea pe acest aspect fără să fiu flatat cu alte atribute. Mă consider un profesionist al scrisului şi mă concentrez pe beletristică şi publicistică. Că le fac pe hârtie, că le fac pe peliculă, că le fac prin viu grai convocând adunări, dezbateri publice, alte acţiuni culturale, că o fac, iată, în ultima vreme pe internet, astea sunt modalităţi de exprimare, dar nu depăşiri ale domeniului meu. Dacă, din ele rezultă idei care fac paleta mai largă, cu atât mai bine. Dar nu înseamnă că mi-aş permite să încalc meritele altor profesii şi calificarea celor care s-au străduit, ca şi mine, să cultive cum trebuie domeniul lor. Celelate lucruri despre care vorbim: editor sau redactor, sau producător de filme, de emisiuni tv., de spectacole, de iniţiative culturale publice (pentru că şi acolo tot „producător” trebuie să fii, adică să produci ceva dacă eşti om de iniţiativă, si nu sa controlezi doar, cum fac, din păcate, funcţionarii publici) constituie numai profesii de rezervă, pe care le-am învăţat cinstit cu aspectele lor manageriale şi de competenţă artistică în domeniu, tocmai pentru a mi-o putea practica mai bine pe cea ce o consider unica importantă. Este, de fapt, vorba de a şti să investeşti tu, sau să administrezi banii altora în scop cultural; să vii cu iniţiativa care este ca şi talentul: o ai sau n-o ai. Comunismul ar fi vrut mai mult să n-o avem, ca să ne lăsăm conduşi. Tocmai de asta, noi trebuie să ne învăţăm să o avem. Dar chiar şi in iniţiative secundare, pornite cu scopul de a ne netezi calea spre cea principală, trebuie să abordăm lucrurile numai şi numai profesionist. Cu cât faci mai bine şi mai exact aceste lucruri întemeiate pe profesie, cu atât stabileşti o bază mai temeinică pentru actul de cultură şi de creaţie spre care aspiri.

 

George ROCA: Da, să trăiţi… aşa voi face! Voi modifica titlul, adăugând singtama „bătrânul scriitor” dorită de dumneavoastră, dar numai după ce vom termina definitiv acest dialog! Oare îl vom termina vreodată? Sunt atâtea materiale de prelucrat, atât de multe de spus despre activitatea dumneavoastră! Şi… „Tempus Fugit”! Revenind la răspunsul anterior pot să „declar” că sunteţi un „multilateral”… un om bun la toate cele!

 

Corneliu LEU: Numai semidoctismul te îndeamnă să-ţi depăşeşti domeniul şi să fii bun la toate ca o femeie de serviciu!…(Nota bene: în cazul nostru, aş fi putut spune şi „ca un politician”). Bunul simţ şi înţelegerea culturală a lucrurilor ne obligă să ne concentrăm pe ce ne simţim mai pregătiţi. Cel mai penibil în viaţa literară actuală este labilitatea cu care diletanţii dornici de glorie ţopăie de la poezie la proză şi, neapărat, la critică fiindcă de acolo ies laudele. Mi-e jenă când văd aceeaşi semnătură sub o poezie mediocră iar, apoi, luându-şi permisiunea să scrie un articol critic despre poezia altuia. Sau, mai ales un articol laudativ la care vezi imediat dedesubtul: semnatarul aşteaptă la rându-i un articol laudativ din partea celui pe care-l laudă. Cu asemenea năravuri, nu ne situăm pe domeniul literaturii, ci al cenaclismului amatoristic sau, cel mult, al unor găşti care scriu si se analizează în suc propriu. E o stare ridicolă, subculturală, fiindcă nimeni nu-i ia în serios în afară de ei între ei, sfidând triunghiul clasic: autor – critic specializat –cititor. Şi nu acelaşi grup de persoane ţopăind laolaltă pe toate laturile triunghiului! Aşa că, dă-mi voie să-ţi spun: Când mi-ai înşirat atributele alea toate, m-am şi simţit înfundat în categoria acestor nedefiniţi care încearcă de toate numai şi numai ca să-şi vadă publicat numele după care se alege praful.

 

George ROCA: Distinse interlocutor, nu e chiar aşa! Simt eu că doriţi sa fiţi modest! Aveţi o mulţime de atribute (pozitive! Sic!). Şi nu vă descânt sau perii – ci aşa scrie despre dumneavoastră prin cărţi sau pe internet. Este suficient să cauţi pe motorul de căutare „Google” numele „Corneliu Leu” şi vor ieşi la iveală acele atribute pozitive, calităţi, aptitudini, chiar şi meserii… Eu v-am pus sub lupă înainte de a începe interviul nostru. În general îmi place sa tai firu’n patru!

 

Corneliu LEU: Vezi cum pun eu problema?… Iar dumneata, dacă ai auzit că eu, cetăţeneşte, aştern în scris câte o problemă de principiu sau, colegial, schiţez portretul vreunui confrate sau scriu o vorbă bună întâmpinând o carte, mă şi faci mare critic, sau mare analist! Păi, ehe, să fii cu adevărat „analist” e o imensă problemă de cultură, de acumulare şi sistemică şi sistematică, ce nu are nimic de a face cu palavragii din talk-showuri; cât, despre un adevărat critic literar, se naşte şi se formează cu adevărat atât de greu, încât nici nu văd să-ţi pot cita vreun nume de la Călinescu încoace!

 

George ROCA: Nu am zis „mare critic” ci doar „critic” (literar desigur!). Şi argumentez cu faptul că v-am citit destul de multe materiale de critică…

 

Corneliu LEU: Critice, desigur! De critică literară, niciodată. Scriitorul adevărat trebuie să-şi păstreze demnitatea şi să nu se preteze niciodată la aşa ceva, numai pentru că ştie să alcătuiască fraze. Acesta-i diletantism, iar critica literară adevărată e o meserie cu criteriile ei! Bine înţeles, există genul de „condeieri la de toate”, dar în gazetărie, nu în literatură; gazetăria e o treabă obligată cotidian la superficialitate, în vreme ce literatura presupune profunzime de gândire artistică şi aprofundare continuă a acesteia, ceea ce gazetăria nu are nici măcar timpul material să o facă.

George ROCA: Atunci, mai bine să revenim la acei „ani dormanţi”. Unde aţi fost „plecat” o perioadă?

 

Corneliu LEU: Despre „anii dormanţi” pot spune, jur, că nu mi i-am permis tocmai din panica ce mă cuprinsese în 1989. Eram panicat că ajunsesem la libertate prea târziu ca vârstă şi nu voi mai reuşi să fac tot ce aş fi dorit. M-am împrumutat cumpărând imediat o tiparniţă cu care n-am făcut afaceri editoriale ci am trăit satisfacţia de a trimite direct la tipar ceea ce, înainte, nu puteam trimite decât la cenzură. La ea am publicat şi răspândit poezie religioasă pentru şcolari, am făcut broşuri prin care-i informam pe ţăranii români cum a evoluat agricultura occidentală câtă vreme ei au fost ţinuţi în minciuna colhozului, am propagat filosofia personalistă, a respectului pentru persoana umană care fusese înjosită sub comunism, mi-am editat cum am vrut eu (şi l-am dat sigilat spre editare) romanul interzis despre Sfântul Apostol Pavel, iar când am intrat în posesia dosarelor de securitate ale celor doi din familia mea condamnaţi la moarte ca apărători ai Bisericii Ortodoxe de asaltul bolşevic, am publicat „Cartea episcopilor cruciaţi”…

 

George ROCA: Am înţeles acum. Dumneavoastră aţi transformat literatura într-un obiect de manufactură.

 

Corneliu LEU: În sensul de „făcând totul cu mâna mea”, da. Cred ca orice scriitor preferă asta, în loc de a i se amesteca în operă mâinile murdare ale altora! Dar asta nu înseamnă literatura manufacturieră, despre care mi-am spus părerea şi mai sus!

 

George ROCA: Voiam să spun că… în aceea „tiparniţă” aţi ascuns acei „ani dormanţi”?  

 

Corneliu LEU: Da, s-ar putea să pară nişte „ani dormanţi”, fiindcă nu m-am amestecat nici în presa şi nici în politica de scandal, n-am fost prezent nici în coteriile literare, dar am publicat cărţi în fiecare an. Am pus accentul în literatură pe marea tradiţie a ortodoxismului din perioada interbelică, iar în educaţia civică pe dezvoltarea ideilor de „Iniţiativă” şi de „Democraţie Locală”, care puteau salva societatea, tocmai fiindcă aveam toate acestea de construit. Până am ajuns a organiza anual „Consfătuirea Naţională a Intelectualilor de la Sate” care a devenit mai apoi o „Mişcare pentru Progresul Satului Românesc”, aşa cum iniţiase în vremuri normale – creştineşti, unchiul meu, episcopul martir Grigorie Leu, care a şi plătit cu viaţa pentru aceasta. E drept că nici nu m-am ferit de greutăţi sau atacuri. Satiră politică am scris tot timpul prin „Cabaretul politic” şi rubrica „În gura leului”.

 

George ROCA: Aţi inţiat, condus (şi conduceţi în continuare!) câteva reviste literare foarte cunoscute precum „Albina românească”, „Port@Leu” şi altele. Puteţi să faceţi cunoscut motivaţia dumneavoastră în conceperea unor astfel de publicaţii?

 

Corneliu LEU: Cred că rezultă destule explicaţii din cele spuse mai înainte. Despre „Albina românească” şi începuturile presei româneşti am publicat o întreagă carte (de fapt, v-aş putea oferi ca o addenda de final al acestei discuţii, cronologia bibliografică a cărţilor şi actelor mele publice care poate ilustra mai bine perseverenţa în a păstra o linie dreaptă de preocupări), o carte care descrie caracterul strict patriotic şi de afirmare naţională al începuturilor cuvântului tipărit şi apariţiei de periodice în limba română. M-am simţit dator să le continui tocmai prin această străveche revistă care, iată, dăinuie prin veacuri; şi m-a ajutat Dumnezeu să-i adaug seria editată de mine în deceniile în care s-a revenit la libertatea tiparului. Prin ea, în afara suplimentelor cu literatură (care mi-am propus întotdeauna să fie profesionistă şi de calitate) am slujit în permanenţă trei idei magistrale pentru afirmarea noastră: 1. Emanciparea satului românesc şi a familiei ţăranului român ca temei pentru progresul întregii societăţi; 2. Slujirea limbii române ca element de unitate naţională oriunde ne-am afla şi cultivarea solidarităţii româneşti prin cultura pe care o exprimă limba noastră şi 3. Ideea politică a egalităţii de şanse pentru toţi copiii familiilor de români, realizată prin Bunul Comun Naţional de care trebuie să beneficieze în mod egal fiecare familie.

 

„Albina românească” apare şi pe hârtie şi electronic, păstrându-şi formatul clasic provenit de la zaţul tiparului. Pentru a veni în întâmpinarea modalităţilor noi de comunicare mediatică pe care le oferă internetul, adică a nu fi robul coloanelor şi paginii fixe din gazetăria clasică, am conceput, fondat şi editat revista electronică „Port@Leu” gândită special pentru acest gen de comunicare şi chiar propunându-şi să experimenteze necontenit inventivităţile tehnice pe care le oferă virtualul şi chiar impactul lor asupra modalităţilor de exprimare artistică. Tematic, ea este asemănătoare „Albina românească” subintitulându-se „Periodic pentru promovarea culturii şi iniţiativelor de dezvoltare”, dar beneficiază atât de lejeritatea postării virtuale cât şi de avantajele exprimării electronice, stimulând căutările de viitor ale artelor, inclusiv cea a graficii electronice în care Domnia Ta eşti maestru. Am iniţiat o pagină special dedicată unor producţii semnificative în acest sens. Aici se publică orice se inovează prin internet sau inovează internetul: de la linkuri spre oferte de genul „YouTube” la exprimarea prin slide-show-uri cum numai conjugarea virtuală a artelor poate oferi şi până la folclorul internetului, care devine din ce in ce mai bogat în originalitatea lui.

 

Suntem deschişi la orice dezbatere şi orice căutare în domeniu, care poate fi pusă la modul modern în slujba răspândirii culturii şi a înfloririi artelor. Iar eu mai cred şi că, această corespondenţă rapidă între oameni care au de comunicat idei, fie de tipul „messenger”, fie de tipul „blog”, fie de tipul „revista electronică” va renova şi va readuce în primul plan al comunicării „genul epistolar” al literaturii eseistice, lângă a cărui specie fosilă a corespondenţelor care făceau drumuri de săptămâni (depăşind prin asta perioada istoriceşte pragmatic-subintelectuală a comunicării telefonice şi telegrafice care a sufocat plăcerea de a scrie lejer şi relaxat), va intra în scenă specia nouă, electronică, a comunicării în timp real, stimulând din nou eleganţa limbajului şi subtilitatea tratării ideilor. Nu e vorba de limbajul criptic de astăzi cu care se grabesc unii bloghişti sau messengerişti. „Perlele” lor, care uneori ne îngrozesc, aparţin, cum am spus, maltratării comunicării prin limbaj telegrafic. Vor ajunge însă, tot mai mulţi oameni cu har să descopere ce şanse le dă internetul pentru a dezvolta o pasiune coerentă a exprimării ideilor, reevaluând ceea ce, la vremea respectivă, a făcut din stilul epistolar o artă. Iar noi, ca oameni de artă, nu trebuie să lăsăm internetul să tehnicizeze şi mai mult viaţa, ci să-i cultivăm acele atribute prin care poate îmbogăţi artistic spiritualitatea.

 

Iar, pentru că ajungem din nou la aceste arte pe care, subliniez – le vreau cât mai depărtate de amatorism, diletantism şi veleitarism lipsit de talent sau chemare – anunţ în pregătire o nouă revistă, de data asta numai de beletristică, intitulată „Revista Scriitoarelor şi Scriitorilor Români”. Titlul este preluat de la cunoscuta publicaţie interbelică întrunind semnături de adevăraţi profesionişti ai scrisului, tocmai pentru a sublinia şi în vremea noastră profesionalismul necesar în practicarea literaturii şi delimitarea lui de diletantismul pe care nici nu-l respingem, nici nu-l îngrădim, dar îi impunem să stea la locul lui în spectrul cultural. Loc bine definit, util, rentabil şi chiar demn de respectat ca atare, adică dacă-şi păstrează proporţiile la nivelul aspiraţiilor modeste care-l caracterizează.

 

George ROCA: Cam cum aţi defini aceste discuţii critice pe seama literaturii amatoriste-decăzute şi a artei kitsch? Pictura de gang ne sufocă pe zi ce trece… Trăiască Victoraş-Pictoraş şi importul de „produse kitai” care ne invadează!

 

Corneliu LEU: Definirea nu e simplă şi, mai ales pentru a nu aluneca în exagerări sau elitisme, presupune o discuţie atentă, pentru care am iniţiat o dezbatere la care, tocmai pentru a-ţi dezvolta punctul de vedere din întrebarea dinainte, punct de vedere la care subscriu total, te rog să participi. M-aş rezuma doar la un exemplu din pictură: pictura de gang este repudiată de pictura academică pentru că îi lipseşte tot ce se invaţă la academia de belle arte. Pictorul amator bâjbâie cu culorile pe care n-a învăţat să le amestece ca la carte, nici să cunoască raporturile dintre pigment şi solvent; idem cu anatomia, cu perspectiva, cu lumina şi umbra, cu importanţa proporţiilor sau a contrastelor, cu tehnicile ajutătoare, cu simbolistica inventivităţii artistice sau cu istoricul cultivării prin meşteşug a tuturor artelor; precum şi cu tot ce se mai deprinde prin şcolire.

 

Pictorul de gang munceşte de dimineaţa până seara, dar le plesneşte aşa cum a tras cu ochiul şi-i recunoşti nuanţele nereuşite de la o poştă. Totuşi, de ce munceşte? Fiindcă cerbii lui maro prin frunziş verde la izvorul albăstriu, ţigăncile lui cu trandafir roşu între sânii albi şi ţigara albă intre buzele roşii, răpirile din serai, peisajele cu cerul ca o halva, naturile moarte cu peşte şi fructe, etc. îşi au clientela lor. O clientelă de gang, ca şi pictura respectivă, chiar dacă gangurile au fost înlocuite astăzi cu holuri de hoteluri pretenţioase, după cum a parvenit clientela respectivă prin emulaţia subintelectuală a societăţii de consum şi, aşa cum vrea haine de firmă, vrea şi rame mai scumpe; dar, în ramă, îşi face gustul tot cu gangul la nivelul căruia se află ca gândire. Intraţi în mari hoteluri şi veţi vedea ce expun shopurile lor. Nu pentru că hotelierii n-ar avea gust, ci pentru că parveniţilor cu bani asta le place şi asta se vinde!

 

Între aceste două categorii: academia şi gangul, există însă novatorii, rebelii, moderniştii, cei care duc inovaţia până la exagerare şi căutările până la descoperirea altui univers estetic. Nici pe aceştia academiştii nu-i agreează sau nu-i înţeleg. Dar şi ei se feresc ca naiba de tămâie de cei din gang, tocmai pentru că au o formaţie temeinică şi s-au şcolit bine înainte de a inova. Ei înseamnă mai mult decât academiştii, tocmai pentru că pot face tot ce fac aceia şi încă ceva în plus! Chiar când societatea nu-i încurajează, ei nu recurg la gang. Expun în aer liber, inventează tot felul de hapeninguri, se asociază şi fac un „salon al refuzaţilor” şi se tot cern într-un asemenea ciur, unii căzând în tranşee alţii perseverând până când, învingătorul dintre ei ajunge a avea un preţ chiar mai mare decât al academiştilor. Să nu uităm că avangardismul nostru, astăzi la impresionante cote la Casa de licitaţie Sotheby’s, a pornit de la „Lăptăria lui Enache”, unde bietul iaurgiu îi găzduia numai pentru că şi fiu-său (Gheorghe Dinu) se ţicnise scriind poezie sub superbul pseudonim St[ephan] Roll. În vreme ce zeci de restaurante rentabile pentru protipendada de „bon ton şi mauvaise culture” aveau pe pereţi pepenii, strugurii şi leliţele cu ţâţa scoasă, tocmite cu gangiştii contra băutură de către cârciumarul prosper.

 

George ROCA: Dar în literatură…?

 

Corneliu LEU: Grădina lui Dumnezeu e mare si are loc pentru toţi. După cum am văzut, poate chiar şi clientelă pentru toţi; cu toate că în literatură e mai greu şi, de obicei, practicanţii gangului literar sunt mai libidinoşi fiindcă se ling şi se linguşesc mai mult ei intre ei, cum fac căţelandrii de maidanezi. Bravo lor! Fiecare om trebuie să poată face ce vrea. Nu-i împiedică nimeni şi nimeni nu le face vreo imputare. Important este, însă, să-şi dea seama ce rasă sunt şi de ce n-au loc la frizeria de lux care este Uniunea Scriitorilor. Cu toate că şi acolo sunt destule corcituri care te fac „ras, tuns şi frezat” dacă aspiri la ciolanul lor! Dar, ca să n-o mai lungim, mă explic printr-un exemplu şi trecem apoi la altceva.

 

George ROCA: Uniunea Scriitorilor!? M-aţi luat brusc de tot… mai ceva ca pe vremuri când intram într-o frizerie din Bucureşti să mă tund, iar Gogu-Foarfecă mă întâmpina cu „barba-rade?”! Să aflăm şi explicaţia „acelui” exemplu!

 

Corneliu LEU: Soţia mea e producător de spectacole cu public în transmisii directe de radio şi televiziune. Face şi desface mereu ansambluri de formaţii, actori, cântăreţi, pentru tot felul de asemenea emisiuni gigant în Bucureşti, la mare, la munte sau chiar în conexiune. Eu o încurajez; chiar îi spun că-i genială pentru că, în felul acesta, ţipă la interpreţi, la şoferi, la acusticieni, la cantautori, la echipele de filmare şi transmisie, la regizorii care nu ţin ritmul, la cei de la pupitrele de preluare sau de intrare în emisie şi, astfel, scap eu de muştruluielile ei. Uneori, chiar mă amuză să mă duc şi eu cu această căruţă cu paiaţe, unde atenţia ei nu-i concentrată pe mine ca acasă („fă asta!”; „lasă asta”; „vezi să nu-ţi facă rău paharu ăla!” ş.a.m.d.), ci n-are pic de timp şi mă ia la braţ doar după spectacol, la party-ul de triumf care-i adună echipa şi invitaţii de elită.

 

La un asemenea spectacol, descoperise ea două fetişoare talentate pe care le lansase ca pe gemenele alea de la Cluj, care au făcut, mi se pare, bani şi căsnicii la Londra. La party, timide, au cerut voie să-l aducă pe bateristul care le era şi bodyguard şi le scria şi versurile. Iar Madam Leu, ocupată cu protocolul, auzind că-i vorba de versuri, mi l-a dat mie în primire. „Dumneata ai scris versurile?” l-am întrebat eu ca să-l scot din timiditatea cu care bea apă, ca să fie apt la plecarea pe străzi mai întunecate. „Eu, maestre, eu le-am scris!”… „Mai ai vreun colaborator, mai lucrezi împreună cu cineva?” – am mai găsit eu un subiect ca să-i ridic gura de pe sticluţa cu „Borsec” asupra căreia stătea ghemuit cu acea timiditate de poet cu aripi prea mari pentru lumea asta mică. „Nu, maestre, nu mai lucrez cu nimeni”… „Eşti, deci, autorul total” –am spus eu cu un ton care, nu ştiu de ce, i-a contrariat timiditatea făcându-l să mă întrebe morocănoso-respectuos: „Sunteţi de părere că ar mai trebui să mă ajut cu cineva?”… Dar, în vreme ce căutam un răspuns care să nu-l supere, a dispărut ducându-se la tobe. Fiindcă avuseseră multe aplauze în spectacol, nevastă-mea le dădea fetelor proaspăt debutate şansa să cânte şi la acel party spre a fi mai bine remarcate. Iar ele îşi demonstrară onorabil vocile educate şi ritmul din sânge, într-o piesă foarte alertă, cu destulă inovaţie muzicală în play back-ul de orchestră, mişcări de trup unduios ritmate în acompaniamentul de baterie, precum şi refrenul care spunea toate versurile cântecului: „Te iubesc, te iubesc, te iubesc./ Te doresc, te doresc, te doresc!…/ Te doresc, te doresc, te doresc. /Te iubesc, te iuuubesc, te iuuubeeesc!”… Apoi continuau cu acea indicaţie pe care o folosesc marii compozitori simfonici în partiturile lor: „D’a capo al fine”! Toată lumea le-a aplaudat, ceea ce înseamnă că şi respectivul poet nu lucrase degeaba, ci avea publicul său căruia i se adresa; şi, dacă se păstrează numai acolo, la publicul său pentru care cuvintele sunt acelaşi lucru cu bătutul la tobe, e de bun simţ. Asta e important… să nu se încurce borcanele. Eu nu-i agreez pe diletanţi în universul meu, dar nici nu mi-aş permite să-i trimit la gazare, ci le-aş respecta toată libertatea de a convieţui cu publicul lor, fără să vină să-mi ceară mie recomandare pentru Uniunea Scriitorilor care te-a speriat mai înainte. Din păcate, cu cât un nechemat e mai perseverent şi scoate mai multe volume care nu fac decât să-l arate din ce in ce mai bine cât de departe e de literatură, cu atât se consideră mai îndreptăţit să-mi fie coleg şi confrate. Ştiu că nu sunt politicos, dar eu ricanez foarte urât la lipsa de bun simţ.

 

George ROCA: Povestea cu cele două fetiţe îmi aduce aminte de poezeaua cu „Într-un coş cu viorele/ Şade două păsărele/ Amândouă ciripesc/ Io pe te iubeeesc!/”. Şi totuşi „arta şi literatura kitsch” fac bani în zilele noastre… Pe vremuri cântam „Lalele, lalele”, acum „e” la modă… „Manele-manele”! Ce părere aveţi despre…?

 

Corneliu LEU: Da, domnule Roca, da! Ştiu că vrei să mă întrebi ceva care-mi dă şi mai multă dreptate; manelele sunt cel mai bun exemplu de prostituare a artei şi, decât „gangişti” literari, e mai limpede dacă le spunem „manelişti” acestor diletanţi. Nu tuturor; nu celor care „produc pentru consum propriu”, cum fac de obicei diletanţii cumsecade. Ci tocmai celor care forţează la porţile literaturii, fiindcă aşa i-a învăţat Ceauşescu în mentalitatea lui de diletant incult, care-i ura pe cei ce gândeau altfel decât el şi voia să facă din scriitori o massă cât mai mare şi cât mai supusă la amestecul idiot de valori din „Cântarea României”. Am înţeles asta şi îţi mulţumesc, dar dă-mi voie în acest moment să-ţi pun eu o întrebare: Ştii de ce discut aceste lucruri tocmai cu domnia ta?

 

George ROCA: Încerc să ştiu! Încerc… să nu par în discuţie ca un viţeluş la poarta nouă! Încerc să vă admir, încerc să vă descos – n-am zis să vă prind la înghesuială! Caut totuşi un dialog vesel, interesant, în aceste zile de vacanţă când suntem mai liberi şi ne putem lungi la vorbă, dar respectuos şi de bon-goût. Dumneavoastră ce explicaţie aveţi? Sau poate pentru faptul că aflându-mă la Antipozi ecoul „vorbei mele virtuale” se aude mai bine până la Poiana Ţapului, unde aveţi „reşedinţa de vere”! Sau cine ştie…? Please explain!

 

Corneliu LEU: Uite de ce! Pentru că, în anul care a trecut, ai fost singurul dintre cei care, cerându-mi să vorbesc sau să scriu despre o nouă carte pe care o publică – şi, te rog să mă crezi că, până la izbucnirea crizei care a condus la falimentul unor edituri modeste din pricina impozitului forfetar, m-au solicitat destul de mulţi dintre aceştia – ai fost singurul care nu te-ai supărat că nu te-am făcut de-a dreptul genial. Da, ai acceptat cu stoicism să spun că eşti numai pe jumătate genial, iar pentru cealaltă jumătate mai trebuie să faci efort. În vreme ce alţii se supără chiar dacă le spun că mai au zece la sută până să devină geniali!

 

Da! Îţi cunoşteam poezia mai de mult, am admirat modul cum respiră în ea exact nişte elemente noi, acelea despre care am vorbit că le-ar putea aduce exprimarea electronică şi comunicarea virtuală între autor şi receptor, posibilităţile noi de sugestie şi experimentul de a conversa în timp real la mari distanţe, teleportarea noastră parţială, prin sentimente proprii plantate odată cu trăirea lor, direct pe tărâmul celui ce ne citeşte sau ne ascultă fără a se mai simţi îndepărtat de noi, mirajul de a şti că ceea ce gândeşti pe ecranul tău se proiectează concomitent pe sufletele altora şi, de aici, rigoarea unui anumit limbaj de comunicare care de abia acum se configurează pentru tehnicile literare şi artistice. Intr-un cuvânt: atributele unui nou mod de exprimare poetică, sau artistică, sau de idei care creează într-un alt mod curente de opinie publică; atribute pe care trebuie să le discutăm, să le clasificăm, să nu lăsăm nici tehnicismul să ne îmbete cu apă rece, dar nici posibilitatea noastră de a ne exprima mai profund şi mai direct sa nu sufere din pricina necunoaşterii acestor noutăţi. Acesta este, de fapt, şi mobilul dezbaterii pe care vreau s-o ducem în permanenţă în revista „Port@Leu”.

 

Revenind la Domnia Ta acum, pot spune că am găsit în volumul pe care ţi l-ai lansat astă vară, autentice mostre de asemenea poezie care-ţi face cinste, aşezate lângă altele pentru care ţi-am dat şuturi undeva şi ţi-am admonestat editorul pentru ineficienţa lui de prim sfătuitor. Ei bine, îţi sunt recunoscător şi îţi declar prietenie în continuare pentru că, nu numai că nu te-ai supărat pentru faptul că eşti numai pe jumătate genial, dar ai pus să se citească cele scrise de mine la prezentările publice, ai privit cu umor lucrurile exact cum le-am privit şi eu şi, în ansamblu, cartea a avut succes fără să ne fie ruşine de faptul că nu suntem fiecare perfecţiunea întruchipată. În vreme ce un prieten comun pe care l-am cunoscut, la fel ca şi pe dumneata, numai prin virtualitatea scrierilor, cerându-mi acelaşi lucru, adică o prefaţă sau o postfaţă, mi-a schimbat titlul pentru că nu i se părea destul de laudativ.

 

George ROCA: V-aţi supărat? Vă întreb asta cu teamă, pentru că nu e bine să ne supărăm pe prieteni. O prietenie se construieşte greu şi consider că trebuie să facem eforturi deosebite pentru a o păstra…

 

Corneliu LEU: Îţi înţeleg sentimentele. Eu, la vârsta mea, cu atât mai mult nu mai am dreptul să mă supăr. Eu am dreptul cel mult să constat. Şi nu-mi permit constatări despre alţii; la vârsta mea trebuie să fiu introspect; constatarea e despre mine! Îi detest pe cei care se vor neapărat lăudaţi dar, în egală măsură, îi detest pe cei care simt această slăbiciune şi o cultivă din interes. Fie interes pentru că persoana aceea e mai sus pusă şi te poate ajuta, fie strict interes de gaşcă ce vrea să cucerească manipulând opinia publică. Aşa că: decât lăudător gratuit, mai degrabă „analist”, cum zici dumneata. Cu toate că eu nu am nici măcar pretenţia asta; ci susţin doar că sunt un om care am învăţat să-mi exprim trăirile, ideile, imaginaţia narativă, părerile, idealurile, aprecierile, metaforele, printr-o anumită tehnică a reflectării lor în pagină scrisă. Tehnică pentru învăţarea, cizelarea şi mai ales onestitatea căreia am trudit din greu, tocmai pentru a mă simţi un profesionist al ei. Însă unii nu vor asta. S-ar mulţumi şi cu un limbaj mai puţin analitic, dar care să nu exprime rezerve, să nu le dea sfaturi, să nu le semnaleze măcar hiatusurile peste care ar putea trece uşor, dacă ar trece şi peste vanităţile seci ale plăcerii de a ţi se spune că eşti mai mare decât eşti.

 

Unii, nici nu mi-au mai trimis cărţile tipărite pe care mi le-au supus atenţiei înainte de apariţie. Alţii m-au rugat de la început numai să le frunzăresc atât cât e necesar ca să scriu vorbe bune şi s-au speriat când le-am spus că, dacă citesc, eu citesc temeinic. Unii şi-au permis chiar să mă corecteze explicând sau îndulcind ceea ce le ştirbea din glorie. Iar, în acest timp, aud că nişte aşa zişi recenzenţi literari au şi tarife pentru numărul de superlative folosite. Şi atunci, pentru că îi promisesem (virtual!) lui Ionuţ Caragea, un poet de talent stabilit în Canada, am făcut o încercare de portret al lui ca un ultim text de asemenea natură, şi am anunţat că punem PUNCTUM la acest capitol, rugând să nu mi se mai ceară aşa ceva… Ştiu că, la cinismul actual, pot părea de modă veche însă, marcat de trecut, eu aud, în oamenii care cu cât sunt mai nechemaţi cu atât se vor mai lăudaţi, rezonanţele paranoiei lui Ceauşescu. Dar şi a lăudătorilor nesinceri care, dacă nu-i gâtui bine din faşă, ar putea ajunge ca ai lui şi duce societatea de râpă, cum au dus-o ai lui. În acest sens, articolul despre Ionuţ Caragea şi poezia sa care trebuie ferită de aşa ceva, poate fi citit în pagina 4 din „Port@Leu” nr 9/ 2009.

 

George ROCA: Fiindcă aţi pomenit-o din nou, aţi putea să descrieţi „faimoasa” revistă „Port@Leu”, revistă care este făcută după chipul şi asemănarea dumneavoastră… căci ce naşte din Leu (n-am zis pisică! Sic!), primează în literatura virtuală de limbă română!

 

Corneliu LEU: Revista „Port@Leu” este un periodic pentru promovarea culturii şi a iniţiativelor de dezvoltarea a României. Completez descrierea pe care am început-o mai înainte cu un bilanţ la sfârşit de an 2009.

 

În arhivele anuale, care se deschid foarte uşor chiar din frontispiciul revistei noastre, s-au adunat douăsprezece numere. Două numere experimentale în anul 2008 şi zece în anul 2009, periodicitatea noastră stabilindu-se astfel la zece numere anual, conform tradiţiei caietelor academice care, pentru vacanţele de vară şi de iarnă oferă numere mai mari, cu conţinut mai bogat şi pauza respectivă pentru a da cititorilor posibilitate de meditaţie, reacţie şi contribuţie la ideile şi dezbaterile propuse.
George ROCA: Cum aţi segmentat această revistă? Cărui grup de cititori se adresează? Ce subiecte se dezbat în paginile acesteia?

 

Corneliu LEU: Am încercat mai înainte să definesc concepţia care ne-a condus la alcătuirea revistei noastre electronice ca una de dezbatere, fiecare dintre cele şase pagini  constituindu-se de fapt ca o publicaţie de sine stătătoare pe tematica pe care şi-o propune, începând cu primele care sunt dedicate politicilor de dezvoltare socială, cele ce urmează căutând afirmarea politicilor culturale şi susţinerea creaţiei artistice româneşti şi ultima, care este o miscelanee aplecată în special asupra impactului internetului cu creaţia artistică şi literară, creaţia modalităţilor noi de exprimare publicistică şi chiar creaţia anonimă, spontană, provenind în egală măsură din căutări tehnice sau din dorinţa de afirmare a unui anumit spirit de epocă; adică, în ultimă instanţă, aşa cum am denumit-o: creaţia folclorică pe care o produce acest nou mod de comunicare. Şi, pentru că am pomenit mai înainte termenul „academic”, precizez că nu e vorba de rigorile clasicizante ale ştaifului academic, ci de esenţa vie a comunicării şi dezbaterii în termeni cât se poate de sinceri, deschişi şi moderni, chiar iconoclaşti dacă provoacă prin aceasta o adâncire a discuţiei şi, în ori ce caz novatori, lărgind orizontul domeniului respectiv, găsindu-i elementele confinii cu alte domenii. Tocmai din acest motiv, cele şase pagini, ca şase publicaţii pe câte o anumită temă, nu păstrează titluri fixe; ci şi le adaptează conform părerilor, atitudinilor şi inovaţiilor pe care le primim de la cât mai mulţi colaboratori.

 

George ROCA: Prin ceea ce afirmaţi se înţelege că aţi dorit ca revista să fie un produs literar cât mai complex? O revistă activă, de dezbatere?


Corneliu LEU:
Desigur! Există reviste de acumulare, care publică ceea ce primesc de la colaboratori, adică etalează ideile acestora, dar sunt şi reviste de dezbatere, care îşi incită colaboratorii pe anumite direcţii şi care chiar publică idei de direcţie. Direcţie artistică, estetică, filosofică, politico-socială etc. adică o direcţie care, spre deosebire de celelalte, îi devine caracteristică. Din „„Port@Leu” am vrut să fac, în mod deliberat, o revistă de dezbatere şi atitudine chiar şi prin creaţiile literare sau artistice pe care le publică, şi nu una de consemnare. Deoarece, pentru consemnarea tuturor realităţilor culturale la zi ale ţării şi ale actului cultural în limba română, portalul nostru are în centrul paginii principale meniurile intitulate „Flux de ştiri” şi „Harta culturală a României contemporane”, iar pentru punerea în valoare a creaţiei româneşti prin carte are, în coloana din dreapta paginii principale, „Vitrina editurii noastre on-line” care promovează „Un autor român pe săptămână” tocmai pentru ca, în lupta nedreaptă cu traducerile de tipărituri comerciale, să atragă atenţia asupra valorilor aflătoare în cultura noastră.

 

George ROCA: Care este legătura revistei „Port@Leu” cu celelalte meniuri ale portalului „Carte şi arte”?


Corneliu LEU:
Apariţia de zece ori pe an a revistei vine să completeze celelalte meniuri ale portalului www.cartesiarte.ro destinate informaţiei, lecturii, învăţământului şcolar şi învăţământului continuu, contactelor directe dintre autori şi cititori, popularizării literaturii contemporane româneşti, ca şi formei mai noi de exprimare  „pe blog” a gândurilor personale. Ţinem paginile noastre virtuale la dispoziţia oricui poate servi cu profesionalism aceste direcţii tematice dar, conştienţi de riscurile căderii în derizoriul lipsei de profesionalism publicistic pe care le prezintă libertatea tiparului, ca şi această invenţie de scriere pe blog a tot ce-i trece oricui prin minte, ne propunem, cum am mai spus, un filtru cât se poate de atent faţă de diletantism, amatorism, veleitarism şi altor agresiuni la adresa creaţiei artistice, organizând chiar o dezbatere în sensul acesta.

 

George ROCA: Ce ne puteţi spune concret despre dezbaterile din revista dumneavoastră?

 

Corneliu LEU: Prima, a şi fost enunţată mai sus. Ea porneşte de la articolul „Deosebirea dintre dragoste de literatură şi adevărata poezie de dragoste” publicat în „Port@Leu” numărul 9 pag. 4 (după grupajul de poezii de Gheorghe Tomozei) şi continuată în numărul 10 pag. 6 prin articolul „Filozofia lui Parmenide” din rubrica „Paso doble” semnată de Ioan Lilă. Aceasta lansează un semn de întrebare greu de rezolvat în legătură cu moştenirile poluărilor artistice din ceea ce era cândva „Cântarea României”.

 

Altă dezbatere ar fi „Cum putem întâmpina faptul că, din motive comerciale, multe edituri nu numai că proliferează amatoristice volume lipsite de valoare artistică, dar s-au format în jurul lor recenzenţi dispuşi să laude orice, a căror ignoranţă sau rea credinţă atacă grav nivelul unui civilizat criteriu de valoare artistică?” Propunem să ducem mai departe această dezbatere făcând cu luciditate delimitarea dintre grupul literar bazat pe criterii estetice comune plus afinităţi elective provenind dintr-un adevărat mesaj artistic şi găştile de interese veleitar-amatoristice în care se elogiază la nesfârşit unii pe alţii, grafomanul lăudat azi devenind recenzentul care-l elogiază mâine pe cel care l-a lăudat ieri; totul mirosind a minciună şi tarabă comercială, cu mărfuri expirate de care negustorul vrea să scape făcându-i reclamă deşănţată.

 

George ROCA: Interesant! Şi alte teme de dezbateri?

 

Corneliu LEU: Multiple şi complexe… Dintre dezbaterile pe tema salvării şi dezvoltării satului românesc menţionăm cea despre „Bunul comun” care încă nu a fost restituit proprietarului agricol modest aşa cum a fost restituit prin latifundiile retrocedate, pornind de la un studiu despre conceptul de „bun comun” în tradiţia legislaţiilor europene şi româneşti publicat încă din primul număr care a apărut în 2008 şi continuat ca dezbatere cu propuneri legislative concrete; precum şi cea intitulată „Cine hrăneşte România” lansată în numărul trecut („Port@Leu” nr.9/ 2009) şi continuând în pagina a doua a numărului 10.

 

Dintre dezbaterile pe teme sociale şi de filosofie politică o menţionăm pe cea „Despre meritocraţie” prezentă sub diverse forme în toate numerele revistei şi dezvoltând pledoaria pentru conceptul de „democraţie reală” spre care tinde societatea modernă europeană, pentru depăşirea sechelelor populiste şi demagogice, ca şi aprecierea fiecărei persoane conform meritelor dobândite pe plan social. O altă temă de dezbatere este „Români realizaţi în străinătate ca model pentru conaţionalii lor” pe care am început-o cu câteva numere în urmă „Port@Leu” nr. 7/ pag.5) şi continuată în următoarele.

Pe temele politicilor culturale menţionăm dezbaterea permanentă, lărgită  prin manifestări susţinute în multe localităţi din ţară şi comunităţi de români de pretutindeni pentru „Sărbătoarea naţională a limbii române” şi extinderea ei în judeţele ţării şi diaspora, cât şi cea despre diferite aspecte pe care le prezintă internetul ca suport de dezvoltare culturală şi artistică şi formele sale concrete de manifestare sau creaţie, despre care am vorbit mai înainte şi care a început cu publicarea textelor unei mese rotunde încă din numărul 2 (pag.5) al anului 2009.

 

George ROCA: Pentru anul 2010 v-aţi propus şi alte teme importante şi utile de dezbateri?

 

Corneliu LEU: În continuare, propunem şi de această dată o dezbatere pe subiect socio-politic, pe care o considerăm importantă pentru redresarea societăţii noastre, pe tema: „Partide de doctrină, sau grupări de interese fără principii” şi, ca o primă intervenţie, propunem o scrisoare deschisă pe care am conceput-o şi publicat-o deja şi al cărei coţinut face doar impresia că ar avea caracterul unei intervenţii de actualitate electorală. Raportându-se, desigur, la realităţile româneşti imediate, ea pune însă (şi încearcă să explice) o problemă de principiu esenţială, consider eu, pentru destinul politic al societăţii româneşti. Tocmai de asta i-am dat caracter de scrisoare deschisă şi, pe marginea ei, aştept punctele de vedere ale cititorilor noştri. După cum am spus, numărul 10 fiind unul dintre acele numere de vacanţă prin care revista noastră le dă cititorilor timp de a medita până în februarie, pentru a găsi răspunsuri şi argumentări.

 

George.ROCA: Ce ne puteţi spune despre numărul viitor din „Port@Leu”?

 

Corneliu LEU: Este în pregătire acum. Venind foarte multe răspunsuri la dezbateri, procedam la o selecţie.

 

George ROCA: Puneţi accentul pe ceva?

 

Corneliu LEU: Nu e vorba de a pune accentul. Ţi-am spus: Nu agreez acele reviste în care se aruncă orice, venind de la oricine, ca-ntr-o prăvălie de telal. Revista are o direcţie, iar fiecare număr are o dezbatere prioritară pe care o subliniază, sau o lansează. Numărul în pregătire îşi propune să reia si sa repună pe tapet chiar dezbaterea cu care am început revista: Cea despre BUNUL COMUN.

 

George ROCA: Veniţi cu puncte de vedere noi?

 

Corneliu LEU: Nu neapărat noi. Bunul comun este dat tuturor oamenilor de la Dumnezeu de când le-a spus „Înmulţiţi-vă şi stăpâniţi pământul!”. Le-a spus-o tuturor, dar istoria ne arată că întotdeauna au beneficiat unii. Acum, însă, nu mă refer la istorie, ci la legislaţia modernă a Bunului Comun în raport cu nu prea plăcutele realităţi ale recentelor guvernări româneşti.

 

George ROCA: Aveţi vreun punct de vedere personal?

 

Corneliu LEU: Bine înţeles, de vreme ce eu am repus pe tapet problema în societatea română actuală şi am consacrat capitole importante de curs universitar acestui concept foarte important pentru modernitatea democraţiei, dar şi pentru sinceritatea ei. Sinceritate care obligă la a se recunoaşte fiecărui om dreptul la proprietatea personală care îşi are statute clare, ca şi dreptul la proprietatea indiviză a bunului comun pe care, de obicei, îl administrează statul. Dar statul, de aia exista: Ca sa-l administreze in folosul tuturor, nu al unora. Dau un singur exemplu, ca sa fiu înţeles: Cetăţenii emiratelor beneficiază cu toţii de faptul ca s-a descoperit petrolul in subsolul lor. Ca cetăţeni care au dreptul la o parte din bunul comun, nu ca implicaţi în industria petrolului. La noi, cu toate că avem modeste resurse petroliere, guvernanţii de după 1989 nu au făcut decât sa vândă aceste bunuri altora, fără a urmări ca, pentru cetăţenii români care au dreptul la acest bun comun, produsele petroliere să aibă un preţ ceva mai mic decât în ţările care sunt numai consumatoare. Avem, de asemenea, producţie energetică hidroelectrică la preţ mai mic, datorită apelor noastre care sunt un bun comun naţional si alta produsa la preţ mai mare de alt fel de centrale electrice. Normal ar fi fost ca, în primul rând, preţul mai ieftin să se îndrepte spre consumul casnic al locuitorilor acestei ţări dăruită de Dumnezeu cu energia apelor. Guvernanţii au făcut însă invers: Dau patronilor ruşi si de alte cetăţenii de la ALRO si de la alte industrii energofage energia ieftină şi îl taxează pe cetăţean cu cea scumpă. Sper ca e destul de clar?!

 

George ROCA: Prea… clar. Aveţi dreptate!

 

Corneliu LEU: Problema pe care o punem acum, este în legătură cu ţăranii, locuitorii satelor care, din totdeauna, şi-au avut proprietatea lor de familie: pământul şi gospodăria respectivă, precum şi bunul comun local, al fiecărei comunităţi: apa comunală, păşunea comunală, pădurea comunală, celelalte bunuri comunale administrate de primărie în folosul tuturor; pe lângă apele, pădurile, zăcămintele şi toate celelalte bunuri ale domeniului public ce trebuie administrate de stat in folosul tuturor. Colectivizarea le-a luat totul, iar guvernările de după 1989 nu le-au restituit până acum nici jumătate înapoi. Le-a dat numai terenul, fără mijloacele de producţie necesare, pe care ei le aveau când au fost colectivizaţi şi fără nici un beneficiu de pe urma bunurilor comune de mai înainte. Au avut grijă numai de „restitutio in integrum” pentru un număr mic de favorizaţi, dar ţărănimii sau urmaşilor ei încă le e furată mai bine de jumătate din fosta proprietate: atelajele, care ar fi trebuit restituite sub forma nouă a lucrărilor mecanizate şi BUNUL COMUN despre care principiile politice europene şi nu numai, spun că trebuie folosit pentru realizarea BINELUI COMUN!… Acuz aceste guvernări preocupate numai de „restitutio” pentru unii.

 

George ROCA: Să înţeleg că sunteţi împotriva lui „restitutio in integrum”?

 

Corneliu LEU: Domnule, eu sunt împotriva politicienilor ticăloşi care fură cu neruşinare drepturile populaţiei, aşa cum ţi-am dat exemplul cu preţul electricităţii care ar putea fi mult mai scăzut pentru consumul casnic! Bunul comun e o problemă foarte complicată pe care şmecherii democraţiei cu cultura de la învăţământul seral PCR, sau direct de la părinţii mafioţi, nu o pot înţelege nici în esenţa ei divină, pentru că e vorba de mediul lăsat de Dumnezeu oricărui om, dar nici în cea de Drept modern care vine cu prevederi imperioase tocmai pentru ca bunul comun să nu mai fie confiscat în folosul unora care au dominat momentele istorice respective. Or, guvernările noastre ce-au făcut? Nimic pentru ţărani şi totul pentru familia fostă regală şi alţi câţiva latifundiari!

 

George ROCA: Contestaţi aceşti paşi, totuşi făcuţi spre legalitate?

 

Corneliu LEU: Nu contest nimic; mi-e silă de nesimţirea unor asemenea acte arbitrare de guvernare: Primul a fost cel iresponsabil de a interzice fostului rege sa revină, ca orice cetăţean, în ţara sa. Apoi, aceeaşi mână „de stânga” care l-a alungat, l-a strâns la piept dându-i orice, oricât, numai ca să-şi şteargă ruşinea de mai înainte. Asta au făcut cei de stânga, foşti comunişti obişnuiţi să dispună de bunurile ţării pe care nu le-au muncit ei. Apoi au venit cei care, pretinzându-se de dreapta, au plusat rezolvând multe alte asemenea „in integrum”, dar nu cea esenţială: pentru ţăranul român. Au fost jignite prin aceasta toate reformele agrare făcute de Cuza, de Ferdinand I şi chiar cea de după al doilea război mondial făcută tot sub regimul monarhic al cărui principiu naţional demonstrat tocmai prin asemenea reforme era de a-i împroprietări pe cei care au luptat şi şi-au dat sângele pentru pământul ţării. Ei bine, ultima reformă, cea pusă în aplicare în 1945-1946, a fixat marea proprietate la 50 de hectare, tocmai pentru ca ţărănimea întoarsă din război să poată fi împroprietărită, aşa cum s-a întâmplat şi la 1918. Or, asta fiind măsura legalizată şi promulgată după care ne putem ghida, te întreb: Mai respectă cineva plafonul de 50 de hectare al acestei ultime reforme regale, sau, pentru acest „in integrum” guvernările iresponsabile au atentat la bunul comun al ţărănimii? Nu am nimic cu cei care au luat. Ci cu cei care au dat, fiindcă nu dădeau de la ei şi au lăsat ţărănimea nedreptăţită până astăzi, după douăzeci de ani, din care cauză s-a ajuns la falimentul agriculturii, la importuri de hrană pentru noi, care hrăneam Europa!

 

Reformele agrare sunt consfinţite istoriceşte ca atare la toate popoarele şi, odată legea promulgată, sau recompensarea exproprierii făcută, nu se mai revine asupra ei! Este asta mai mult decât o Lege juridică; e o Lege a Istoriei. Pentru că, dacă omenirea va accepta si pretenţiile absurde din cadrul acestui „restitutio in integrum”, atunci urmaşii feudalilor şi-ar putea cere toate domeniile înapoi, iar cei care ar putea să-şi dovedească originea antică le-ar lua totul feudalilor. Din fericire, lucrurile nu s-ar opri aici pentru că, atunci, ar putea veni Creatorul luând El tot ceea ce a creat. Şi, in Marea Sa Dragoste de Oameni, ce-ar face EL?… Ne-ar răspândi în Grădinile Sale şi ne-ar spune „Înmulţiţi-vă şi stăpâniţi pământul!” Da! Măcar această simplă logică creştină ar trebui să o bage la cap nepricepuţii şi necinstiţii care dau din bunul comun pentru a-şi face interesele politice!… În ce cadru o fac? Cu totală nesimţire, chiar în cadrul STATULUI care a luat fiinţă tocmai pentru ca să existe o delegare de subsidiaritate pentru ADMINISTRAREA BUNULUI COMUN SPRE BINELE COMUN, principiu de bază a tot ceea ce înseamnă Administraţie Publică modernă.

 

George ROCA: Această importantă problemă a administrării bunului comun spre binele comun, are legătură cu cealaltă teză democratică pe care o susţineţi: MERITOCRAŢIA?

 

Corneliu LEU: Bine înţeles! Cine altcineva poate asigura acest bine comun prin onesta şi priceputa administrare a binelui comun, decât nişte politicien aleşi la gvuvernare pe principiul punerii în valoare a meritelor sociale pe care ei le-au dovedit?

 

George ROCA: Înţeleg că vorbiţi de un criteriu electoral.

 

Corneliu LEU: Criteriul electoral al evidenţei meritelor este cel mai firesc şi cel mai umanist mod de selecţie a conducătorilor politici. Criteriul punerii acestor merite, chiar şi numai pe perioada determinată pentru care ai fost ales ca garant al bunului comun, în slujba binelui comun, este problema lor cea mai importantă. Ei nu au dreptul să găsească în absenteismul altora explicaţii pentru modul cum nu se achită el de această îndatorire. Pentru că, o democraţie reală se caracterizează ca un referendum necontenit prin forţa curentelor de opinie publică animate şi împrospătate mereu de criteriile meritocratice ale unor permanente mutaţii în ierahia valorilor politice. Mutaţii care nu deranjează niciodată nici inteligenţa, nici priceperea, nici buna credinţă, dar intră deseori în conflict cu ambiţiile de putere şi, întotdeauna, cu tendinţele de confiscare a ei.

 

Aceasta, tocmai pentru că meritocraţia îşi propune a pune în valoare meritele tuturor şi a perfecţiona în permanenţă condiţiile pentru această singură bogăţie inepuizabilă a omenirii. Pentru că, vorbind despre bunul comun ajungem să includem pe un loc important meritele în acţiune a fiecărui membru al societăţii care se bucură de acest bun comun. Bogăţiile solului şi subsolului, mereu devorate, se vor epuiza, factorul termic se poate modifica periculos, hrana pe care o producem astăzi s-ar putea să nu ne mai ajungă, industria să nu mai aibă materiile prime de la care a pornit. O asemenea perspectivă nu poate fi tratată nici cu „aia a mă-si”, dar nici nu poate accepta să fie slujită de vreo demagogie care va vrea doar puterea, sau va acţiona doar în virtutea îndemânării de a pune mâna pe nişte bunuri, de vreme ce acelea vor fi epuizate. Principala speranţă de perenitate este cea în capacitatea creatoare a omului, care va inventa alte forme de a ne prelungi existenţa. Meritele vor fi apreciate în această direcţie, iar conceptul de „lider” se va defini numai prin capacitatea de a stimula şi promova cât mai multe merite. Popoarele care nu învaţă de astăzi acest lucru, vor produce doar corijenţi ce nu vor trece niciodată un asemenea examen. Votul pe criteriul meritului, pentru o democraţie meritocratică, aptă de a-şi înlătura balastul politicianist al manipulatorilor de interese, balast ce poate fi contracarat de politicienii cinstiţi prin simpla dar limpedea cunoaştere a interesului real al fiecărui cetăţean, îl va aduce şi pe acesta la urne, va asigura şi democraţia reală care înseamnă o adevărată proprietate indiviză a tuturor cetăţenilor asupra bunului comun.

 

George ROCA: Mulţumesc pentru aceste amănunte detaliate despre „restitutio in integrum”. Sunt foarte… de acord cu dumneavoastră! După prezentarea revistei „Port@Leu” să încercăm să facem o radiografie şi celei de a doua publicaţii pe care o conduceţi. Mă refer la „Albina românească”.

 

Corneliu LEU: Revista „Albina românească” este cea mai veche publicaţie în limba română. Aceasta intră în cel de al 181-lea an de la fondarea sa (în iunie 1829) de către Gheorghe Asachi. Ultimul nostru număr, cel din decembrie 2009, se deschide cu un editorial despre programul permanent al Mişcării pentru Progresul Satului Românesc intitulat „O ţară bogată cu ţărani bogaţi”, program în cadrul căruia, anual se întruneşte Consfătuirea Naţională a Intelectualilor de la Sate. Revista prezintă problematica ediţiei acestei Consfătuiri ce se va desfăşura în anul 2010.

 

Un eveniment deosebit pentru fenomenul cultural românesc în contemporaneitate este aniversarea valoroasei publicaţii „Literatura şi Arta” care apare la Chişinău sub conducerea poetului Nicolae Dabija, revistă de la care a pornit mişcarea de emancipare pentru limba română din Basarabia şi, despre care, Vlad Pohilă scrie articolul intitulat: „55 de ani de rezistenţă prin cultură”.

 

George ROCA: Cine sunt autorii materialelor publicate în ultimul număr al acestei reviste? Ce subiecte atrag atenţia?

 

Corneliu LEU: În afară de cel citat mai sus şi de colaboratorii permanenţi ai revistei precum Mihai Berca, Emil Draghici, Nicolae Dragoş, Alexandru Dumitriu, Veronica Ionescu, Gheorghe Manea, mai puteţi citi articole semnate de Magdalena Albu, George Anca, Liviu Antonesei, Florica Bud, Melania Cuc, Anca Goja, Dan Lupescu, Rodica Elena Lupu, Cristina Oprea, Al. Florin Ţene şi alţii. Un documentar intitulat: „Completări la biografia lui Eminescu?” pune în lumină conţinutul anumitor studii apărute în ultima vreme, care reconsideră aspecte esenţiale privind moartea poetului. Paginile de actualitate editorială expun recenzii şi comentarii despre cărţi ale căror autori sunt: Elisabeta Iosif, George Roca, Anghel Bardac, Carmen Cătunescu, Florica Bud, despre revistele „Cetatea lui Bucur” şi „Dor de dor” şi „Monografia comunei Grădina”.

 

Prezentarea unei noi instituţii culturale româneşti „Asociaţia scriitorilor de limbă română din Quebec”, a membrilor ei din Canada, din ţară şi din întreaga diasporă românească este făcută cu prilejul apariţiei la Montreal a Antologiei ASLRQ 2009. Paginile care evocă preocupările beletristice din celebrul supliment de aproape aceeaşi venerabilă vârstă cu revista: „Alăuta românească” publică un amplu grupaj de versuri antume şi postume de Gheorghe Tomozei şi fragmente din noul meu roman „Corneliu Leu: «Femeia, fie ea regină…»”.

 

George ROCA: Ce puteţi să ne spuneţi despre „Fluxul de ştiri” al revistei?

 

Corneliu LEU: „Fluxul de ştiri culturale” conţine ştiri venite din toată ţara prin intermediul portalului internet www.cartesiarte.ro. Este cules în paginile revistei direct de pe „Harta culturală a României contemporane” demonstrând cum orice publicaţie poate folosi aceste ştiri. Pentru că această HARTĂ CULTURALĂ A ROMÂNIEI CONTEMPORANE, în jurul căreia este construit întregul „Portal de Carte şi Arte”, a devenit un document spiritual viu şi în continuă împlinire prin noi informaţii care vin consecvent din localităţi şi comunităţi româneşti.

 

Fluxul de ştiri are în pagina principală a portalului o feresastră în care oricine, din orice localitate sau comunitate românească, poate introduce o ştire, o informaţie sau o prezentare de 500 de semne, care intră automat, direct de la autor şi aşa cum a scris-o el, în fluxurile noastre de ştiri pe care tot aşa, liber şi imediat le poate prelua orice agenţie sau publicaţie. Pentru cititorii noştri, informaţiile astfel venite se difuzează pe trei canale corespunzând la trei submeniuri ale portalului: „Fluxul de ştiri” care publică imediat orice ştire în ordinea în care a venit, apoi aceleaşi ştiri selectate pe tematica a zece domenii cuprinse în submeniul „Evenimente pe domenii de interes naţional”, adică se pot găsi separat informaţiile despre spectacole şi concerte, despre cărţi şi lansări, despre simpozioane şi dezbateri publice, despre expoziţii, despre festivaluri cu caracter periodic, despre patrimoniul cultural şi reabilitarea lui, despre iniţiative civice, etc, aşa cum apar ele cand se dă click pe butonul submeniului respectiv.

 

Tot prin clic, de data asta pe judeţul de pe harta ţării (avem şi un al 42-lea judeţ denumit „Românii de pretutindeni”, poate cel mai fericit judeţ, fiindcă nu are nici prefectură, nici poliţie coruptă, nici serviciul tartor românesc de taxe şi impozite), se ajunge la fluxul de ştiri culturale al judeţului respectiv unde ştirea apare iarăşi repartizată pe judeţe. Prin aceste trei submeniuri plus al patrulea care este însăşi „Harta culturală a României contemporane” ce apare încă de la deschiderea portalului, noi realizăm o adevărată instituţie culturală a întregii ţări şi a întregii culturi în limba română din lume, completând mereu harta cu date proaspete. Este o formulă originală, inovată de noi şi deţinându-i patentul, prin care, în permanenţă se poate vedea ce evenimente culturale trăiesc românii şi care este nivelul culturii lor în lume. O hartă culturală în continuă înnoire prin ştiri venite oricând de la oricine, ca una dintre realizările specifice internetului despre care am vorbit.

 

Arhiva acestei Hărţi Culturale conţine astăzi milioane şi milioane de informaţii, se înnoieşte în fiecare clipă şi poate fi consultată în fiecare clipă devenind o adevărată instituţie de studiu şi, în acelaşi timp, o agenţie de ştiri culturale de la care poate prelua oricine, în slujba promovării, măcar a acestei culturi cu care ne putem mândri, dacă vicisitudinile şi realităţile contemporane nu ne dau şansa să ne mândrim cu mult mai multe. Descriind această realizare a noastră informativă atât în arhivare cât şi în timp real ca pe o adevărată instituţie culturală neguvernamentală, absolut necesară afirmării româneşti şi ca pe o contribuţie a noastră la punerea în valoare a mijloacelor internetului, ne declarăm deschişi la orice colaborare, aşteptăm cât mai multă introducere şi preluare de informaţie pentru a realiza prin virtual o reţea temeinică de prezentare a culturii care ne leagă şi, în ultimă instanţă, a creaţiilor noastre, cei care vrem, sau cei care simţim că avem datoria să ne strângem eforturile în jurul unei asemenea instituţii.

 

George ROCA: Ce alte detalii ne puteţi oferi despre ultimul număr al revistei „Albina românească”?

 

Corneliu LEU: Împreună cu acest număr se difuzează două suplimente ale publicaţiei, unul dedicat problemelor dezvoltării satului românesc intitulat: „Cine hrăneşte România? – partea a doua: Mica proprietate agricolă, salvarea şi reabilitarea ei”, iar altul care prezintă ultima parte şi concluziile importantei dezbateri „Despre meritocraţie” ca o formă de perfecţionare a democraţiei româneşti contemporane, de adâncire a cinstei, moralei, respectului pentru persoana umană şi realizările ei, de depăşire a sechelelor antiumaniste ale vechiului regim.

 

Revista apare tipărită pe hârtie şi în format electronic. Aceasta poate fi accesată la adresa internet www.cartesiarte.ro, iar apoi, după deschiderea paginii principale, pe coloana din stânga, dând click pe bannerul „Albina românească”.

 

George ROCA: Survolând portalul „Carte şi arte” descoperim că acesta conţine chiar şi o „editură on-line”. Câteva lămuriri pentru cei neiniţiaţi vă rog!

 

Corneliu LEU: Editura noastră on-line expune în vitrina ei – pe care o găsiţi pe coloana din dreapta a paginii principale a portalului internet www.cartesiarte.ro – un buton activ cu titlul „Un autor pe săptămână”. Acesta are menirea de a populariza şi a impune în lupta, uneori nedreaptă, cu traducerile comerciale din autori străini, creaţia autohtonă prin cele mai reprezentative lucrări editate în ultima jumătate de veac.

Lucrările, prezentate prin mari extrase din cuprinsul lor şi comentariile pe care le-au provocat, pot fi descărcate gratuit direct din această vitrină dar, în acelaşi timp, pot fi comandate în întregime direct autorilor sau editorilor lor, ale căror adrese însoţesc prezentarea. În acest mod, considerăm că ne îndeplinim o importantă îndatorire culturală atrăgând atenţia asupra unor lucrări româneşti din diverse domenii, totodată punând în contact direct publicul cititor cu autorii şi editorii a căror activitate vor să o cunoască.

 

George ROCA: Puteţi să enumăraţi câţiva din autorii care şi-au expus cărţile în „vitrinele” editurii dumneavoastră?

 

Corneliu LEU: De la inaugurarea din vara lui 2009 şi până în prezent, această vitrină a prezentat volume de Petre Stoica, Gheorghe Pituţ, subsemnatul (Corneliu Leu n.a.), Eugen Dorcescu, Titus Filipaş, Vasile Celmare, Aurelian Titu Dumitrescu, Toma George Maiorescu, Petre Ghelmez, Ionuţ Caragea, Melania Cuc, Corneliu Berbente, Eugen Cojocaru, Cristian Contras, Gheorghe Tomozei, Ion Marin Almăjan, George Anca, Constantin Lupeanu ş.a.

 

George ROCA: Şi cu ce începe noul an?

 

Corneliu LEU: Cu ceea ce v-am trimis ca dar de Crăciun tuturor celor care-mi sunteţi prieteni: noul meu roman istoric intitulat „Femeia, fie ea regină…”.

 

George ROCA: Aha! În loc să scrieţi despre chestiuni mai moderne de alde „Cherchez la famine… şi încălzirea globală” (glumesc!), dumneavoastră tot cu „Cherchez la femme” vă ocupaţi! Şi mă rog, cine este „femeia-regină”? Puteţi face un mic rezumat sau o prezentare a cărţii?

 

Corneliu LEU: „Femeia, fie ea regină…” este povestea regretatei Elisabeta a României! Fire creatoare, frumos cultivată intelectual, camaradă până la a refuza în relaţiile private protocolul regal, inventivă şi de-o graţie artistică ce trezea admiraţia articolelor unor mari personalităţi ca Pierre Loti, Mark Twain, Van Gogh, Guy de Maupassant, Charles Gounod, Frederic Mistral, Sarah Bernard, Leconte de Lisle, Sully Proudhomme, etc, deschisă ca gândire şi îmbrăţişând idei mult mai liberale decât îi permitea condiţia monarhică, regina Elisabeta a României a avut o căsnicie şi nefericită, prin moartea singurului ei copil, dar şi neînţeleasă, prin faptul că soţul ei Carol, după părerea altui cap încoronat, împărăteasa Austro-Ungariei: „…este, acest rege, cea mai prozaică fiinţă din câte există şi între ei se casca o mare prăpastie…”. Pe această temă, a unei drame asemănată celei a Prinţesei Diana, dar într-o epocă în care, în loc de paparazzi erau gravorii iar, în loc de tabloide, cronicile mondene europene se concentrau pe regina României, ca romancier mi-am permis să întocmesc, să fabulez uneori, să analizez alteori stările sufleteşti posibile, să mă chinuiesc pentru a da o arhitectură cât mai coerentă alegoriei acestei poveşti de dezamăgire, dragoste, cinism politic, revoluţionarism, răbufnire de sentimente, nevoie umană de mângâiere şi minciună, etc. şi să prezint „cronica apocrifă a unei iubiri imaginate” dintre regină şi Ion C. Brătianu, cel care, în ciuda soţului ei, îi dă şi satisfacţia impunerii unor politici liberale, dar şi cea a împlinirii unor visuri intime. Prilej de meditaţie asupra ideilor de „compromis politic”, am vrut ca acest roman să surprindă printr-un epilog în care urmaşa la tronul feminin, regina Maria, tot printr-un asemenea love-story şi tot cu un bărbat frumos din neamul Brătienilor, aduce o mare contribuţie la politicile liberale de înfăptuire a României Mari.

 

George ROCA: Am înţeles acum cine este personajul descris de dumneavoastră… Am recunoscut-o pe Pauline Elisabeth Ottilie Luise zu Wied, devenită prin căsătorie Regina Elisabeta a României sau mai simplu, pentru consumatorii de literatură, pe Carmen Sylva! Sunt convins că aţi evocat în carte fapte interesante ale unei perioade bogată în evenimente. Întotdeauna istoria împletită cu fapte romanţate a plăcut citiorului şi i-au atras atenţia. Ce alte surprize ne aşteaptă în 2010?

 

Corneliu LEU: Vorbind la început de an despre această nouă iniţiativă a portalului nostru cultural www.cartesiarte.ro îi anunţ pe colaboratorii noştri că în aceste zile definitivăm planul pe anul 2010 al editurii noastre on-line şi fac apel la ei să ne propună cărţi pe care le consideră cu adevărat semnificative pentru personalitatea lor şi care, în acelaşi timp, pot fi semnificative pentru întregul act cultural românesc, contribuind la strădania de a aşeza creaţia noastră pe treapta pe care şi-o merită atât în perimetrul culturii europene, cât şi în conştiinţa publicului cititor românesc, uneori derutat de propaganda comercială făcută unor creaţii cu nimic superioare valorilor noastre naţionale.

 

George ROCA: Vă mulţumesc mult pentru acest dialog amplu (de aceea l-am numit „fluviu”!), în aceste zile libere de vacanţă, când timpul ne-a permis să dăm discuţiei noastre o asemenea dimensiune! Consider că faceţi un lucru extrordinar de complex pentru promovarea literaturii române în spaţiul virtual şi nu numai.

Să ne citim de bine!

 

A consemnat,

 

George ROCA

4 –14 ianuarie 2010

Sydney – Poiana Ţapului – Bucureşti – via internet

(R) miercuri 10 iunie 2015

————————————————————————

Scriitorul şi realizatorul radio tv Corneliu Leu a murit marţi, la Bucureşti, la vârsta de 83 de ani, au informat pentru AGERPRES surse din Uniunea Scriitorilor din România.

 

Prozatorul şi dramaturgul Corneliu Leu s-a născut la 21 iulie 1932, la Medgidia, judeţul Constanţa. A urmat cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1950-1952), şi pe ale Academiei ‘Ştefan Gheorghiu’ (absolvită în 1965). A lucrat în redacţiile mai multor ziare: ‘Cuget liber’ din Constanţa (1948-1950) şi reviste: ‘Roumanie d’aujourd’hui’ (1958-1962), ‘Luceafărul’ (1962-1965), ‘Contemporanul’ (redactor-şef adjunct din 1979). A fost redactor la Radiodifuziunea Română (1950-1958) şi redactor-şef la Editura ‘Eminescu’ (1970-1971); director general adjunct la Consiliul Naţional al Cinematografiei (1971), director al Casei de Filme 4 (1971-1979).

 

Ca prozator, a debutat în revista ‘Flacăra’ (1948), iar primul roman, ‘Ochiu-dracului’, îi va apărea în 1956. Jurnalismul şi viaţa de reporter se răsfrâng asupra creaţiei literare ale lui Corneliu Leu, acesta abordând romanul (sentimental — ‘Femeia cu ochi albaştri’, 1970; istoric — ‘Plângerea lui Dracula’, 1977; ‘Romanul unei zile mari’, 1979 ş.a. sau de actualitate — ‘Vârsta de aur’, 1957; ‘Puterea’, 1964; ‘Viaţa particulară a lui Constant Hagiu’, 1967; ‘… Această viaţă sentimentală’, 1976; ‘Patriarhii’, 1979 etc.), nuvela, reportajul, teatrul (piesa ‘Femeia fericită’, 1974), unele scrise în tonul epocii comuniste. Romanele, de la primul la ‘Patriarhii’, au fost reunite şi sistematizate sub titlul ‘Faptele de arme ale unor civili în secolul războaielor mondiale sau Ce înseamnă puterea’ (I-III, 1987-1989).

 

A realizat un ciclu de filme documentare despre scriitori, un ciclu de patruzeci şi opt de filme de călătorii în jurul lumii (1972-1975), a semnat şi scenariile filmelor artistice ‘Asediul’ (1971, în colaborare cu regizorul — Mircea Mureşan), ‘Fata bună din cer’ (1977, r. Dan Necşulea), ‘Casa dintre câmpuri’ (1979, r. Alexandru Tatos).

 

După 1990, a mai publicat volumele ‘Democraţia locală în România contemporană’ (1995), ‘Cartea Episcopilor Cruciaţi’ (2001), acesta din urmă structurat pe documentele bibliografice ale episcopului de Huşi, martir, Grigorie Leu şi pe documentele interogatoriilor anchetei prin care fiul său, arhiepiscopul Victor-Vasile Leu, primul episcop al românilor din exil, a fost condamnat la moarte (după eliberarea din închisoare din 1964, a murit, în 1978, la Bucureşti). Printre cele mai recente publicaţii se numără ‘Vecinul cel bun’ (2008, roman), ‘Despre meritocraţie’ (2009, studii şi articole) şi ‘Femeia, fie ea regină…’ (2010, roman).

 

În 2009, în cadrul programului european de înfiinţare a Grupurilor de Acţiune Locală, pune bazele Reţelei de iniţiative culturale şi universităţi populare.

 

AGERPRES / (AS — autor: Daniel Popescu, editor: Marius Frăţilă)

http://www.agerpres.ro/cultura/2015/06/10/a-murit-scriitorul-corneliu-leu-10-26-48

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

3 tipuri de cadouri pentru a impresiona pe cineva drag

Pana in perioada sarbatorilor nu mai este foarte mult timp, ceea ce insemana ca poti incep…