Îmi aduc aminte ce s-a întâmplat demult, cu foarte mulți ani în urmă. Este o amintire învăluită în abur, aidoma unui vis din care aduni doar segmente de timp, întâmplări ciuntite, figura unor oameni care se reconstituie abia după trezire. Văd o cărare înnămolită pe care pășea, tot pășea un rând nesfârșit cu oameni. Îi puteam vedea pe cei din fața noastră, deorece eu stăteam la înălțime, privind peste capetele celorlalți, fiind bine înfiptă pe umerii lui tata. Urmăream linia roșcată de pe cer care mă ademenea s-o ating cu mâna, dar era prea departe și nu se apropia de mine, deși noi tot înaintam. Până la urmă l-am întrebat pe tata când voi atinge linia asta atât de frumoasă!?  Răspunsul a fost laconic:

– Niciodată!

– Dar de ce? am continuat  eu  să-l necăjesc ca un „nudnic” mic. Dar când ajungem într-un loc unde ne putem opri?

– Nu știu nici asta, n-am niciun răspuns. Dumnezeu știe, când și unde ne vom opri.

M-am uitat în jur, căutându-l din ochi  pe Dumnezeu. Dar nu era nicăieri; nu l-am văzut atunci, nici în anii care au urmat. Mi-a rămas doar tata, să-l bat la cap în continuare.

A trecut ceva timp, am ajuns într-un loc care se numea Murafa. Eu am mai crescut,  am devenit mai deșteaptă. Acum aveam propriul mijloc de locomoție, picioarele mele. Umerii tatei îi foloseam mult mai rar, când mi se făcea poftă de puțin răsfăț. Prea mulți oameni mari mișunau în jurul meu,  povesteau numai povești triste și mereu le era frică de ceva sau de cineva. Nici un copil în hambarul nostru… cu care să mă distrez! Așa am învățat să gândesc și să simt ca „bătrânii”.

Într-una din zile, aveam aproape 5 ani,  părinții mei au plecat împreună cu încă vreo trei oameni să lucreze pe câmp la cules de porumb. Erau în stare să lucreze orice în schimbul unei pungi cu mălai sau cartofi. Deci, trebuia să plecăm în zorii zilei fiindcă era de mers vreo câțiva kilometri. Știam că fac și eu parte din echipă, eram chiar mândră că merg la muncă. Până ce am ajuns la un părâu care trebuia trecut peste un podeț cam șubred. Aici m-am oprit, refuzând să înaintez. S-a oprit tot grupul din cauza mea încercând să mă convingă că nu-i nicio primejdie. Doi din grup au trecut deja pe malul celălalt, cu precauție, dar au reușit. Ca să-mi dovedească mie că se poate! Până la urmă, o mătușă văzând  că pierdem timp prețios, mi-a spus enervată:

– Ascultă fetițo, în viața asta se moare numai o singură dată, de ce ți-e așa de frică?

– Tocmai de data asta „singură”, mie mi-e frică! i-am răspuns cam răstit.

Apoi am trecut podul, fără să mai țin mâna mamei, care fugea după mine îngrozită…

Așa dar, sunt momente din viață care nu se pot șterge din memorie nicicând. Cu atât mai mult atunci când sunt provocate de un eveniment semnificativ. Un asemenea moment s-a petrecut alaltăieri! În timp ce urmăream acea întălnire unică de la Ierusalim dintre conducătorii a 42 de state care au venit la noi, în Israel, să ne amintim împreună de marea catastrofă de acum 75 de ani, Războiul mondial, milioanele de victime omenești, printre care și cele 6 milioane de evrei uciși cu sânge rece de către naziști în lagăre de concentrare. Să le fie tuturora binecuvântată liniștea veșnică!

Am stat să ascult toate cuvântările ținute de către cei mai mari conducători ai lumii, care toți și-au exprimat speranța într-un viitor mai bun în care să nu se mai repete niciodată ceeace a fost. M-au impresionat până la lacrimi vorbele pline de amărăciune și de căldură rostite de către Rabinul Lau, el însuși supraviețuitor, dar și orfan după Holocaust, la vârsta de numai 7 ani! La fel și vicepreședintele american, care și-a încheiat frumoasa cuvântare recitând un Kadish în ivrit pentru milioanele de morți,  deci și pentru cei pierduți de familia mea. Și toți ceilalți au rostit vorbe pornite din inimă pentru care am fost fiecăruia recunoscătoare, dorindu-le să fie mereu la fel de puternici pentru a-și realiza bunele intenții de a stârpi rasismul și antisemitismul în țările pe care le conduc.

În final pot spune că mi-a provocat o puternică impresie cuvântarea președintelui Vladimir Putin. Când a vorbit despre milioanele de victime din rândul poporului rus în acel război inuman, despre evreii mulți împușcați de armata germană care a intrat pe teritoriul lor, și în special despre propriile sale rude care nu au supraviețuit asediul Leningradului, am zărit cu uimire și emoție OMUL de sub armura aceea inpenetrabilă care ascunde pe cel care stă în fruntea unei Puteri mondiale în conjunctura actuală a lumii. Atunci mi-am amintit cum el și-a regăsit, într-o vizită anterioară, prin anii ’90 pe fosta sa învățătoare, pe atunci nou venită în Israel, căreia i-a cumpărat un apartament în Tel-Aviv, pe strada Weitzman în zona spitalului Ichilov: exact după dorința ei. Și tot atunci, în timp ce președintele Putin cuvânta, mi s-a derulat în fața ochilor, ca într-un film, imaginea ultimilor zile din Murafa, părăsită de soldații români, adică de orice autoritate militară, lăsând un vid de putere care putea fi ocupat în orice clipă de către armata nazistă în retragere. Eu eram destul de mare ca să simt acea atmosferă de spaimă cumplită care domnea în hambarul nostru ocupat de cei 30 de deportați cu care am împărțit foametea și frigul în  anii de război.

Apoi a urmat acea dimineață de neuitat când cineva a strigat: „Fraților, suntem salvați, au intrat rușii în orășel!” S-au deschis larg ușile și ferestrele! Din toate casele au țâșnit afară evreii ca să-i îmbrățișeze pe ostași, să-i sărute  plângând de bucurie, dăruindu-le tot ce mai aveau, chiar o coajă de pâine.

Astfel de scene s-au repetat în toate locurile din țările ocupate în Nord-Estul Europei, unde supraviețuitorii evrei au fost salvați de către ostașii ruși în ultimul moment înainte de a fi împușcați de hitleriștii în panică. Acesta a fost motivul profundei recunoștințe pe care evreii au purtat-o cu ei în toți anii de la terminarea războiului și până în prezent față de eliberatorii lor, fie ruși, fie anglo-americani din celălalte zone europene…

Ca în toate coșmarurile oamenii buni i-au învins  pe cei răi, criminalii. Cu atât mai mare a fost importanța intălnirii actuale a conducătorilor celor 42 de țări, cu cât nevoia de protejare a Democrației este mai actuală, născută din  pericolul renașterii unor forțe antisemite și xenofobe. Ca să nu se mai repete nicicând ce a fost. Ferește-ne Doamne,  pe noi și pe toți oamenii de bună credință din lumea largă!

——————–

Hedi S SIMON

Tel Aviv, Israel

februarie 2020

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Marian MALCIU: Rondelul tristei veri & Sonetul plângerii… Te cheamă!

Sonetul plângerii… Te cheamă!  ***  Privește, Doamne! Tot pământul plânge, Iar Cerul…