Îmi închipui uneori viața ca pe o scară cu picioarele înfipte adânc în pământ,  pe care miliarde de furnici se urcă într-o ordine perfectă până în înaltul cerului.

Drumul continuă și dincolo de albastrul albicios,  unde nu se mai poate vedea capătul scării,  care cine știe până unde poate să ajungă peste limitele înălțimilor.  Unele trepte s-au ros și s-au rupt de miliardele de furnici devenite toate împreună o greutate în timp îndelungat; astfel se creează o gaură  prin care micile făpturi tenace alunecă,  căzând în hău.  Dar celălalte,   supraviețuitoare ale micului dezastru,  găsesc căile potrivite să se cațere mai departe,  înaintând cu perseverență spre treapta de mai sus,  și mai sus,  și mai sus.  Nu se pot opri,  chiar dacă nu cunosc sensul acestei mișcări infinite,  nu știu pentru ce înaintează mereu în aceeași direcție,  din moment ce nici o făptură nu a venit din direcția opusă pentru a le dezvălui ce vor găsi acolo,  dincolo de albastru albicios al cerului.  Dar ele nu știu cum să se oprească,  nici unde să se întoarcă! Sunt mânate din urmă de alte și alte,  mulțimi de furnici în mișcare pe același traseu neântrerupt către spații nemărginite.  Când cei de sus au dispărut peste orizonturi,  următoarea  masă de făpturi se găsește deja în mijlocul scării,  iar la baza acesteia pornesc cu voinicie tinerii puternici care pot împinge pe cei din centru și care la rândul lor elimină vârful pierdut între timp în spații nevăzute.  Ei, cam asta seamănă cu viața noastră,  a oamenilor. . .  Față de nemărginitul Univers suntem exact o furnicuță care se zbate să înainteze pe scara existenței!

Scria recent într-un articol eminentul filozof și om de cultură român, domnul Liiceanu, că Moise, care a scos poporul său din sclavia Egiptului, l-a ținut 40 de ani în deșert cu un scop bine gândit: era exact perioada necesară pentru ca vechea generație, cea care mai visa la „oala cu carne”, pe care o aveau chiar în condițiile de sclavie,  să dispară lăsând loc tinerilor, generației noi, care nu a apucat să fi cunoscut acele vremuri,  și  să intre neîntinată în Țara Făgăduinței.  Până și EL Moise, făcând parte din generația foștilor sclavi, nu a mai prins clipa fericită de a pune piciorul pe Pământul Sfânt din țara Canaanului, găsindu-și sfârșitul în deșert.

Așa dar, într-un fel sau altul, conflictul dintre generații continuă să se perpetueze.  Chiar dacă tinerii sunt continuatorii  vieții noastre, a acelora care am trăit alte vremuri pe care ei nu-i pot înțelege. Tot așa cum noi ne străduim, din dragoste pentru copii, să acceptăm ideile și concepțiile noi greu de acceptat, tehnica modernă și în general un mod de viață care ni se pare deseori absurd, lipsit de bună cuviință, amoral. Însă asta se întâmplă de când lumea și pământul, și e normal să fie așa.

Tinerii care astăzi se înrolează în armată s-au născut abia o dată cu intrarea Mileniului nou în viața omenirii. Toate necazurile generației părinților sau bunicilor sunt pentru ei doar o lecție de istorie. Despre război, lagăre, Holocaust, comunism ei au citit în cărți (mai mult sau mai puțin), au văzut câte un film sau au auzit povestea de la o bunică.  Copiii lor și copiii acestora vor afla tot mai puțin despre viețile noastre, în afară de cele citite obligatoriu în câteva file din manualul școlar. În schimb ei își vor trăi viața în felul lor, cu totul nou, cu totul altfel. Vor încerca tot ce le va oferi tehnica modernă, atât ceea ce e atât de util,  pe cât și dăunător. De pe acuma simțim aceste două laturi ale acestei tehnici care se dezvoltă până la neprevăzut. Noi ne bucurăm de aceste nouătăți în aceeași măsură în care ne este și frică de înaintarea lor atât de rapidă, încât ne blochează creierele.

Și pe lângă asta tremurăm de spaima armelor moderne, născute și ele de același progres fulgerător. Tinerii acceptă lucrurile așa cum sunt, ba li se pare chiar normal ca în fiecare an să apară un telefon mai perfecționat, cu mai multe aplicații de la care ei își culeg informațiile, neglijând tot mai mult CARTEA, – adevărata sursă de cultură pentru orice om. Or noi, generația dinaintea anului 2000,  mai suntem în căutarea unui text inteligent tipărit pe o foaie de hărtie, dar mai ales dorim să regăsim calea către sufletul semenului de alături, nu prin e-mail sau facebook, ci printr-o comunicare directă de la om la om.

Tare mi-e frică de momentul când această comunicare nu va mai exista, iar omul nu va mai fi  o individualitate cu gânduri și simțiri personale, secrete intime, vârstă și adresă;  el se va transforma într-un „produs social” văzut și cunoscut de o lume întreagă, care nu-i va lăsa nici un colțișor pentru el însuși. Tot așa de tare mi-e frică și de tehnica distrugătoare, de nebunii care au la dispoziție butonul care la o singură apăsare nimicește întreaga umanitate cu toate frumusețile neasemuite pe care le-a creat ea încă din vremurile vechi  sau chiar străvechi, când nu exista nici urmă de tehnologie hiperpefecționată. Iată deci, cum se fărâmițează scara fără de sfârșit ridicată spre eternitate. Scara cu furnici sau ființe umane ale cărei trepte se rup căzând în hău, pentru că lumea este condusă de ignoranți sau iresponsabili, inconștienți de urmările faptelor lor. Dar fără voia noastră este astfel construită viața pe Pământ,  așa dar,  o transmitem urmașilor noștri s-o continue.

——————–

Hedi S SIMON

Tel Aviv, Israel

18 iunie 2020

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Esti implicat intr-un accident rutier? Iata ce trebuie sa faci!

In conditiile in care tot mai multi oameni au devenit proprietari de masini si au obtinut …