La marginea unui sat, sub umbra binecuvântată a unui pâlc de tei, într-o căsuţă cu pridvor, locuia un bătrân. Era aşa de bătrân, că şi el îşi pierduse şirul anilor. Tot satul îl respecta, nu cred să fi fost cineva să nu-i fi trecut pragul casei, măcar o dată, pentru o povaţă. Întotdeauna, sfatul primit de la bătrân se dovedea a fi cel mai bun.

Într-o toamnă rece şi ploioasă, la casa de sub poalele pâlcului de tei, se aciuise un băieţel cu părul bălai şi cu ochii de culoarea cerului. Nu ştia nimeni nimic despre el. De unde venise, cine-i sunt părinţii, dacă-i mai trăiesc…! Nici el nu ştia nimic şi, la întrebările puse despre ai lui şi locurile unde s-a născut, ridica neştiutor din umeri. Bătrânul îl primise cu inima deschisă, ca pe un dar de la Dumnezeu şi l-a crescut ca pe copilul lui.

Băieţelul, pe măsură ce creştea, se dovedea a fi fără preget şi ager la minte. Din copilul bălai şi cu ochii ca cerul de altădată, acum devenise un flăcău zdravăn, care-l făcea mândru pe bătrân.

Cei doi erau de nedespărţit,tată şi fiu.

Într-o zi, bătrânul îl cheamă la el pe fiu și-i spuse:

–  Fiule, eu o să părăsesc această lume cât de curând. Cred că am reuşit să te învăţ tot ce ştiam să te poţi descurca în viaţă. După mine, mare lucru nu-ţi va rămâne. Decât căsuţa asta şi pământul din jurul ei. Dacă rămâi aici, vei trăi binişor, câştigându-ţi traiul din munca acestui pământ, dar te rog ca şi tu, la rândul tău, să-l dai spre grijă fiului sau nepotului tău, atunci când va veni vremea. Şi eu îl moştenesc de la părinţii mei. Dar cred că este puţin. Omul mai are nevoie şi de o altfel de hrană. Hrană pentru inimă, suflet şi minte. Ori astea nu le vei găsi aici. Va trebui să le cauţi în altă parte. Dar la bătrâneţe, să nu uiţi să te întorci acasă.

– Tată, niciodată n-am să uit ce-ai făcut pentru mine, niciodată! Iar memoria ta va rămâne veşnică, cioplită adânc în  granitul inimii mele! Iar cuvintele tale vor fi pentru mine lumina călăuzitoare prin jungla vieţii.

Şi, într-adevăr, nu după mult timp, bătrânul îşi dete obştescul sfârşit. Flăcăul nostru, după ce făcu cele de trebuinţă bătrânului, după tradiţia strămoşească, îşi strânse într-o bocceluţă câteva lucruşoare de strictă folosinţă, închise uşa casei, puse cheia deasupra uşii şi plecă în lume în căutarea de hrană pentru inimă, suflet şi minte, aşa cum îi promisese bătrânului tată.  Bine, bine, de promis a fost uşor, dar partea grea abia acum începe. Ce o fi vrut bătrânul să spună cu acea hrană pentru inimă, suflet şi minte ? Unde s-o găsească?

*

După îndelungi peregrinări prin tărâmuri de al căror nume nici nu auzise, flăcăul nostru ajunse, frânt de oboseală, dar şi de foame, la nişte porţi imense din lemn, dincolo de care nu vedea nimic. Multele zile de post, drumurile lungi cu pauze scurte îl slăbiseră atât de mult, încât abia se ţinea pe picioare. Si, când vă spun asta, credeţi-mă, cu ultimile forţe, mai mult se agaţă decât trase de lanţul unui clopoţel ce avea menirea de a anunţa sosirea unui musafir, de data asta a unui musafir nepoftit!

*

Când a deschis ochii şi s-a văzut într-un pat imens cu baldachin, într-o cameră pe măsură, a crezut că visează. Că de atâta oboseală şi de nemâncare, mintea i-o luase razna. Astfel de paturi şi camere îi erau cunoscute doar din povestirile, încă vii în mintea sa, ale bătrânului său tată. La amintirea acestuia, uitând de starea de nesiguranţă şi necunoscut în care se afla, o lacrimă, fără voia sa, i se strecoară năvalnic de sub geană, pornind fierbinte pe obraz. Gustul sărat al acesteia îl aduce cu picioarele pe pământ. Mintea începe să-i freamăte sub asediul nenumăratelor întrebări. Unde este? Cum de a ajuns aici? Trăieşte? Ce vede şi ce simte sunt reale sau mintea lui obosită-i joacă vreo festă? Dar un zgomot uşor de paşi şi al unei uşi ce se deschide îi întrerupe şirul întrebărilor fără răspuns, ce-i umblau alandala prin minte. Cu coada ochiului, pentru că abia atunci a realizat cât de obosit şi de slăbit îi era trupul, şi că cea mai mică mişcare îi provoacă nişte dureri surde, înăbuşindu-şi cu greu un geamăt scurt, a observat intrând un bărbat înalt, cu trupul uşor încovoiat, cu părul alb ca neaua ce-i curgea valuri pe spate, însoţit de o bătrână. Nu i-a trebuit mult ca să înţeleagă că era stăpânul casei iar bătrâna o servitoare. Astea se citeau din aerul maiestuos ce-l degaja prin mişcările sale şi din atitudinea umilă, plină de respect, afişată de bătrâna ce purta cu grijă o tavă din lemn, pe care se vedeau o cană şi ceva de-ale gurii. Ce? Nu-şi putea da seama, dar o foame şi, mai ales, o sete teribilă i se declanşă ca la comandă, făcându-l să uite pentru o clipă de durerile ce-l încercaseră până mai adineauri şi, mai ales, să treacă de acea stare de nesiguranţă şi teamă ce-l cuprinsese. Cu un ultim efort, înainte de a cădea într-o dulce toropeală, asemeni unui leşin semiconştient, un singur cuvânt, mai mult şoptit, s-a auzit:

– Vă rog, apă!

Ca prin vis, vede cum bărbatul cu părul alb îl ridică cu o oarecare uşurinţă, iar bătrâna îi pune sub cap două perne mai înalte, căutându-i o poziţie cât mai comodă. Apoi, cu o linguriţă, cu multă gingăşie şi desteritate, strecoară printre dinţii flăcăului nostru apa, picătură cu picătură. Apoi, cele câteva linguri de supă parcă-l întorc la viaţă. Deschide ochii. Încearcă să se ridice, dar starea de slăbiciune îl ţine ţintuit locului. Lângă patul lui de suferinţă, erau cei doi, femeia în vârstă şi bărbatul cu pletele albe. Cu o voce pierdută, murmură:

– Vă mulţumesc frumos pentru tot! Unde sunt?

– Lasă mulţumirile pentru altădată, pentru atunci când te vei simţi mai bine. Până una alta, trebuie să mănânci şi să te odihneşti ca să capeţi putere. Atunci, vor veni şi întrebările, şi răspunsurile. Eşti în casa unor oameni buni, stai liniştit. Bătrâna mea servitoare te va îngriji cu multă atenţie, aşa că te rog, să-i dai ascultare. Dacă mai ai nevoie de ceva, nu ezita să tragi de şnurul acela albastru de la capătul patului. La capătul lui, este un clopoţel. Negreşit, vei fi auzit de cineva.

Bărbatul cu pletele albe se ridică şi, cu paşi uşori, ieşi din odaie, însoţit de bătrâna servitoare. Când uşa se închise în urma lor, întrebările-i deteră iar năvală în minte. Se chinui până adormi să refacă drumul până aici. Dar degeaba! Poate, după un somn odihnitor, va reuşi.

*

Nu ştie cât a dormit. Dar oricum, mult. Odaia în care se afla era scăldată într-o lumină caldă, plăcută, dată de cele două lămpi aprinse, de cine şi când, asta era o altă poveste. Când a deschis ochii, trupul său tânăr şi puternic nu mai da semne de oboseală. Ba, la văzul tăvii din lemn, ce se odihnea pe o măsuţă alături de patul său, plină de bunătăţi, o foame de lup îl cuprinse. Cu o poftă hulpavă, în câteva clipe goli tava. Apoi, cu câteva înghiţituri de om însetat goli şi carafa cu apă. Ei, da, altfel se vedea viaţa acum cu stomacul plin, cu setea potolită şi mai ales cu trupul odihnit! Dar nu apucă să savureze prea bine masa regală, ce o servise cu atâta poftă, că uşa se deschise uşor şi de el se apropie bătrâna servitoare.

– Ei, dar văd că ţi-ai revenit! Bravo! Ai şi mâncat, după cum ai făcut-o, se vede treaba că încă mai gătesc destul de bine! Ar trebui ca şi stăpânul meu să vadă asta ca să nu-mi mai scoată ochii cum că m-am prostit la bătrâneţe cu gătitul. Ba că e cam nesărată, ba că e cam nefiartă, ba că e cam acră, ba că e nu ştiu cum, dar eu pentru toate îi spun acelaşi lucru; nu ţi-e foame, boierule, scurt, da!? Că altfel n-ai mai sta să cauţi cusur! Şi el, săracu, n-are încotro, mănâncă!

– Sărut mâna pentru masă! Mie mi-a plăcut foarte mult. Aşa că, în ceeace mă priveşte, staţi liniştită!

– Ei, că asta mi-ar mai fi lipsit, ca şi dumneata să mă cerţi! Dar, aoleu, vai de viaţa mea! Am uitat că trebuie să-l anunţ pe boier că ai înviat! Mă duc fuga să-i spun! Că vrea să vorbească cu dumneata.

Şi până să apuce să mai zică ceva flăcăul nostru, bătrâna, cu o energie nebănuită, a dispărut din odaie, la fel de repede cum a şi apărut! Doar că, de data asta, nu a plecat goală, odată cu ea dispărând şi tava din lemn şi carafa.

Nu după mult timp, îşi face apariţia şi stăpânul casei, bărbatul cu pletele albe, într-un impecabil halat de casă, care era croit parcă să-i scoată în evidenţă corpul atletic. Cu nonşalanţă, se aşează într-un fotoliu şi printr-un gest ferm opreşte intenţia tânărului nostru de a se ridica.

– Stai acolo flăcăule, nu te formaliza. Am înţeles că eşti bine, dar trebuie să te odihneşti mai mult ca să te restabileşti complet. Dacă putem vorbi acum, o facem, dacă nu,  putem amâna până mâine dimineaţă. Nu-i nicio grabă.

Cu un gest al mâinii, îl opreşte iar pe flăcău, obligându-l să asculte.

– Eu, în general, sunt un om căruia îi place să vorbească. Şi recunosc asta, dar trebuie să mai recunosc ceva:  nu-mi place să fiu întrerupt atunci când vorbesc, aşa că,  te rog, să mă laşi să-mi termin ideea, apoi, atunci când te voi întreba, poţi să o faci şi tu. Eu sunt profesor universitar. Predau la Universitatea din oraş. Numele meu? Nu contează! Poţi să-mi spui Boierule, aşa cum îmi spune bătrâna mea slujnică. E un nume inventat de ea. Şi-mi place! Eu n-am fost niciodată boier, în sensul ăla pe care-l ştim cu toţii. Ce vezi aici e făcut cu banii câştigaţi din slujba de profesor. Din curiozitatea specific femeiască, bătrâna mea slujnică, atunci când te-a găsit leşinat în poarta casei mele, şi-a vârât nasul prin lucrurile tale. Printre cele câteva lucruri obişnuite a găsit şi o carte. Neştiind să citească, mi-a adus-o mie. Acesta a fost lucrul care mi-a dat de gândit cel mai mult. Uite-o!

Şi, de sub halat, a scos o carte, soioasă şi cu paginile mototolite de atâtea zile în care a stat într-un săculeţ alături de câteva haine şi care a servit atâtea nopti drept căpătâi. După cum a tresărit flăcăul la vederea acesteia, se vedea de la o poştă că-i era tare dragă.

– Acum, tu o să-mi lămureşti această curiozitate. Ce caută la tine acestă carte extrem de rară şi foarte preţioasă. Mărturisesc sincer, te invidiez pentru ea!

– Boierule, cartea asta este cea după care bătrânul meu tată, fie-i ţărâna uşoară, m-a iniţiat în tainele scrisului şi ale cititului. Am citit-o de atâtea ori, încât, te rog să mă crezi, o ştiu din scoarţă în scoarţă. Mi-e mai dragă decât viaţa. Ea a rămas singura mea legătură sufletească cu cel care m-a crescut şi m-a educat şi căruia i-am zis, din toată inima mea de copil oropsit, tată. Pentru că eu am fost un copil ce-am poposit la uşa binefăcătorului meu, venit din necunoscut. Nu am nicio amintire legată de acest trecut. Aşa că, te rog din tot sufletul, să nu-mi ceri cartea ca despăgubire pentru binele ce mi-ai făcut. Nu aş putea trăi fără ea. Pentru asta voi munci cinstit şi mă voi achita de toate datoriile. Nu se poate să nu ai nevoie de braţele mele. De mâine, voi fi ca nou.

La auzul acestor vorbe, Boierul nu a putut să-şi ascundă un zâmbet.

– Stai liniştit flăcăule, nu te paşte niciun pericol nici pe tine, nici pe nepreţuita ta carte. Doar atât am să te rog: să mi-o împrumuţi şi mie să o recitesc, de fapt să o citesc. Pentru că, în tinereţe, am reuşit, cu mare chin, trebuie să o recunosc, să o frunzăresc, mai mult decât să o citesc. Iar în ceea ce priveşte presupusa ta datorie, ea nu există. Ei, cred că am vorbit suficient în seara asta. Cartea ta o să mă însoţească. Tu, după ce vei mânca, te vei odihni bine, iar mâine dimineaţă vom putea sta iar de vorbă.

Zicând acestea, se ridică şi cu o mână fermă, trage de şnurul de mătase de la capătul patului. Imediat, se iveşte în uşă bătrâna.

– Ai grijă să nu-i lipsească nimic flăcăului nostru în seara asta. Mâine dimineaţă, când se va trezi, să-l aduci la mine în bibliotecă. Noapte bună!

Cu acelaşi gest ferm al braţului, îl opri pe flăcău de  a spune ceva sau de a schiţa vreun semn de recunoştinţă. Părăsi odaia.

După o cină demnă de un rege, flăcăul nostru dormi profund, pentru prima dată după mult timp, fără griji. Totuşi, ceva-l frământase şi nu-i dăduse pace. Bibliotecă. Ce-o fi? Era un cuvânt nou, fără sens pentru el. Dar cum până dimineaţă nu sunt decât câteva ore, n-are decât să aştepte şi biblioteca aia, până să-şi dezvăluie tainele.

*

Dimineaţa, când a fost introdus în bibliotecă, a rămas cu gura căscată! Întradevăr, tatăl său îi spusese că sunt oameni care au foarte multe cărţi, dar că unul singur poate să aibă atâtea, chiar nu putuse să-şi închipuie! O sală imensă, cu rafturi până în tavan şi toate pline cu cărţi. La rândurile de sus nu se ajungea decât cu o scară, ce trona într-un colţ. Pe jos, covoarele mari de lână, cu motive florale viu colorate, absorbeau şi cel mai mic zgomot de paşi. Boierul sta tolănit într-un fotoliu, la o masă mare plină cu cărţi, cufundat în lectură. Cartea mea soioasă şi mâinile lui albe şi fine contrastau puternic. Era atât de captivat, încât nu a simţit prezenţă străină, decât foarte târziu. Şi asta, mai ales, datorită exclamaţilor de mirare pe care, cu greu, putea să şi le înăbuşe flăcăul nostru.

– A, ai venit! Ce bine! Uite, dacă vrei, putem continua discuţia de unde am rămas aseară. Apoi, am să-ţi prezint mica mea bibliotecă. Am iubit aşa de mult cărţile, încât nu am precupeţit niciun efort de-a mi le procura. Ele sunt toată viaţa mea.

Şi cu mâna arată un scaun pe care, destul de timid, flăcăul se aşează.

– Acum te văd odihnit şi întremat, deci nu-ţi cunoşti părinţii, nu-ţi ştii obârşia. Nu-i nimic. Se mai întâmplă, din păcate, şi din astea! Ai spus că ştii să scrii şi să citeşti. Ba, mai mult, ai spus că ştii cartea asta a ta aproape pe de rost. Mă uimeşti! Ăsta este un lucru bun. Mă intereseză să aflu de la tine ce vrei de la viaţă. Sper că nu ai hotărât să rămâi veşnic un rătăcitor.

– Boierule, eu sunt încă buimac! Nu ştiu dacă ce văd şi ce simt sunt realităţi sau simple halucinaţii. Nu ştiu dacă dumneata, bătrâna servitoare, această sală mare şi frumoasă şi, mai ales, acest mare număr de cărţi, sunteţi cu adevărat sau doar mintea mea a luat-o razna! Oricum, vis sau realitate, mulţumesc cerului că mi le dezvăluie!

– Stai liniştit, te asigur că toate sunt reale! Mintea ta este odihnită, nu-ţi joacă renghiuri.

– Boierule, nu am cuvinte, cred că nu ştiu atât de multe câte ar trebui să ştiu ca să ţi le pot spune ca mulţumire!

– Ţi-am mai spus, nu-mi datorezi nimic. Am ajutat un semen la necaz. Atât. Să nu mai vorbim despre asta.

– Eu, înainte ca bătrânul meu tată să mă părăsească pentru totdeauna, i-am făcut o promisiune, o promisiune pe care aş vrea să mi-o ţin. Anume că mă voi întoarce în satul nostru, la căsuţa noastră. Dar asta, numai după ce voi găsi hrană pentru inimă, suflet şi pentru minte. Cinstit, asta i-am promis cam cu jumătate de gură, pentru că nu prea am înţeles ce vrea să însemne. Poate …

– Da, am înţeles. Eu am să-ţi ofer acea hrană. Cred că cineva de acolo, de sus, te veghează. Prea s-au potrivit lucrurile aşa de bine! Cine altcineva ar fi putut să-ţi  îndrepte paşii spre poarta mea?

Zicând acestea, Boierul se ridică, îl apucă de braţ pe flăcău şi, cu paşi uşori, pornesc împreună să exploreze acea minunăţie, numită Bibliotecă, al cărei rost unul îl ştia iar altul abia acum bătea la porţile înţelegerii lui.

Întrebările curgeau fluviu din partea tânărului, răspunsurile veneau pe măsură din partea bătrânului profesor. Uite aşa de repede a trecut timpul, încât bătrâna servitoare intră la idei, contrariată, de faptul că pentru prima dată Boierul nu-şi respectă tabieturile, adică a trecut mai bine de un ceas de când prânzul trebuia servit şi dă buzna în Bibliotecă.

– Boierule, la ora asta trebuia să fi servit prânzul! Ce fac, păcatele mele, că bietele bucate s-au şi răcit! Mai mâncaţi azi, sau nu­?!

Bătrânul profesor, puţin mirat şi el de trecerea atât de repede a timpului, aruncă o privire fugară spre pendula din Bibliotecă, mai mult a scuză:

– Da, ai dreptate, ai dreptate! Nici nu ştiu când a trecut timpul. Te rog să pui două tacâmuri, vom servi prânzul împreună.

Apoi, cu multă tandreţe, îl cuprinde de umeri pe flăcău:

– Dragul meu, mi-ai cucerit inima! Să ştii că ai avut un profesor foarte bun în bătrânul tău tată. Se cunoaşte că a fost un om înţelept, iar tu un elev conştiincios şi receptiv. Înainte de a merge la masă, cu riscul de a fi luaţi la refreş de către bucătăreasa noastră pentru încă o mică întârziere, am a-ţi face o propunere. Biblioteca mea necesita a fi îngrijită, ordonată pe domenii, cărţile înscrise într-un registru, eventual, dat câte un număr fiecăreia, dar despre asta mai vorbim. Şi socot că Dumnezeu mi te-a scos în cale. Iată şi plata, pentru că se cade să vorbim şi desprea asta. Cred că în doi ani vei reuşi să o scoţi la capăt.  Pentru munca ta, vei primi câte un exemplar din fiecare dublură, cu care să-ţi faci şi tu o bibliotecă, pe care să o duci la casa ta. Şi te asigur că sunt destule dubluri. Iar în acest timp, casa mea este şi casa ta. Te încumeţi? Batem palma?

– Boierule, nu numai că mă încumet, dar această propunere mă onorează şi o accept din toată inima. Mai încape vorbă!?

Şi cei doi, tânăr şi bătrân, se îmbrăţişează ca semn de pecetluire sacră a unei înţelegeri.

În toată această perioadă, de doi ani, bătrânul profesor a încercat să nu-l încurce pe tânăr, fiind o prezenţă discretă. Nu se întâlneau şi atunci când se întâlneau nu discutau decât strict despre Biblitecă.

*

Cei doi ani au trecut ca fulgerul pentru flăcăul nostru. A muncit pe brânci, de multe ori scurtând orele de odihnă, nu de teama că nu ar termina la timp, nu, asta se rezolva, dar, mai degrabă, pentru că nu ar putea citi cât ar fi vrut. Şi pentru asta, şi-a făcut şi un plan, cărţile dublură care-i reveneau ca plată, nici nu s-a sinchisit să le citească. N-avea rost. Le va citi acasă, pe îndelete. Şi nici lui nu-i venea să creadă cât de multe sunt aceste cărţi! Făcuse o afacere bună!

Într-o seară, în Bibliotecă, transformată în dormitor, pentru aproape doi ani de către flăcăul nostru, intră, cu aceiaşi paşi neauziţi, Boierul. De data asta, rolurile s-au întors! Cel care era cufundat în lectură era flăcăul nostru.

– Vă rog să mă scuzati, nu v-am auzit, Boierule!

– Este în regulă flăcăule! Cum stăm, ne apropiem de finalul înţelegerii noastre?! Ai reuşit?

– Ei, cum nu! Doar că nu am reuşit să citesc mare lucru.

– Ştiu, spionul meu, pentru că ştii  că am avut unul, bătrâna m-a ţinut la curent. Dacă ar fi să-i dau crezare, ai avut multe zile în care masa a însemnat mai mult o gustare, şi multe altele le ştim doar tu, bătrâna şi eu, eu doar auzite. Văd că plata- ţi este destul de consistentă! Mă bucur! A, daca vrei să mai citeşti şi alte cărţi, cărţi ce nu vor fi în biblioteca ta, stai liniştit, poţi veni oricând să le împrumuţi. Cât timp voi trăi eu, doar atât! Trebuie să-ţi fac o confesiune. Eu nu am avut copii şi nici familie. Ca urmare, toate bunurile mele, mai ales această Bibliotecă, de fapt acesta este şi motivul pentru care te-am pus la muncă, le voi dona universităţii la care sunt profesor. Vreau ca şi studenţii, mulţi dintre ei săraci, fără posibilităţi materiale, să le poată citi.

– Boierule, te rog să mă ierţi, putem să facem o nouă înţelegere. Plata stabilită este prea mare, nici eu nu m-am gândit că vor fi atâtea cărţi!

– Uau, ce-ţi trece prin minte! N-ai ştiut tu, dar eu, da! Sunt cărţile tale, le meriţi cu prisosinţă. Treaba este ce vei  să faci cu ele? Aici este opţiunea ta. Eu nu pot să te influenţez. Când eşti hotărât să ne despărţim, te rog să mă anunţi ca să stabilim cum şi când le transportăm la noua lor destinaţie.

*

Flăcăul nostru, după ce a dus cărţile la casa sa, a vorbit cu un dulgher care i-a meşterit nişte rafturi pe care le-a umplut cu cărţi. Toată casa era acum o bibliotecă. Munca pământului moştenit de la bătrân îi asigura un trai modest. Se căsătorise, avea copii. Dar ceva lipsea. Citise cu nădejde o bună parte din carţile sale, dar și mai multe dintre cele împrumutate de la bătrânul profesor. Era înţeleptul satului, la fel ca bătrânul său tată. Dar nu era ce-şi dorea. Voia mai mult. Într-o noapte, în vis, i se părea că bătrâna lui casă, din pâlcul de tei, de la marginea satului, era asaltată de copii, tineri şi bătrâni. Şi fiecare avea în mână câte o carte. Câte o carte din rafturile lui. El încerca să-i oprească, dar nu putea. S-a trezit plin de apă. Dar cu mintea luminată. A înțeles, în sfârșit, ce a încercat să-i sugereze Boierul atunci când se întreba dacă va şti ce să facă cu ele? Cărţile nu erau doar pentru el, erau pentru toţi cei care le iubeau. Din ziua următoare, cărţile sale au început să plece pe la casele oamenilor. Copii, tineri sau vârstnici, deopotrivă, se bucurau de înţelepciunea paginilor lor. Astfel, el a rămas, în conştiinţa satului, bibliotecarul.

Ilie Fîrtat, GRĂDIŞTEA
Născut: 02. 01. 1959, Grădiştea-Vâlcea;
Bibliotecar;

Premii literare:
2007, Mențiune la Concursul Național de Creație – Dumitru Mitrana;
2014, Premiul special al juriului la Concursul Internațional de Proză Scurtă„România-Catedrala din Carpaţi”;
2018, Premiul I la Concursul „Zătreni, file de istorie.”

Din 2014 membru în Liga Scriitorilor Români;

Redactor-şef revista Memoria Slovelor,
revistă a LS.R, Filiala Vâlcea;

Autor: 
Grădiştea din vis (povestiri de ieri şi de azi), 
Proză scurtă, Brăila, 2017, Editura Sfântul Ierarh Nicolae.

Coautor a 3 cărți:
Grădiștea, file de istorie, Craiova, 2004, Editura Rotomat; 
Grădiștea, pagini de dor, Rm. Vâlcea, 2007, Editura Offsetcolor; 
Monografia învățământului grădiștean, 1840-1989, Rm.Vâlcea, 2010, Editura Silviana.

Articole în diverse reviste si ziare:
Revista Biblioteca, Revista Casa cărții vâlcene,
Revista Memoria Slovelor,  Cultura Vâlceană, Povestea Vorbei,
Forum Vâlcean, Semnalul Oltului, Râmnicului, Argeşului şi Severinului,
Mirajul Oltului, Mirajul Oltului 21, Râmnicu Vâlcea Week etc.

Colaborări:
Personalități  vâlcene – În memoriam Petre Petria, 
Editura Rotipo, Iași, 2014; 
Pârâienii Valahiei, 
Constanța Badea, Petronela Badea și Mihai Pârâianu, Pitești,
Editura Paralela 45, 2014; 
Eroii sunt îngerii din noi, 
P. Lorelai, Brașov, Editura Etnous, 2016; 
Popasuri scriitoricești pe Olt și Olteț, III, 
Florentin Smarandache, Oradea, Editura Primus, 2016; 
10 Ani (Antologie literară), 
LSR - Vâlcea; Antologia Centenarul Unirii, Starpresss 2018 etc.

Articole în diverse reviste on-line:
Radio metafora, Confluențe literare, 
Cititor de proză, Art – emis, Lohanul etc.
Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Soferii model fac toate aceste lucruri! Fa-le si tu!

Nu este deloc greu sa fii un sofer model in trafic, sa conduci prudent si sa ai grija de a…