Home Breaking News Stiri Exclusive “În fața tirului” de Dorian STOILESCU

“În fața tirului” de Dorian STOILESCU

68 min read
0
0
105

Autoportrete printre tiruri și oglinzi

Deseori m-am întrebat dacă șirul cascadelor ieșind din oglindă
converge drumului inimii
și dacă amprentele mai subțiri decât clorofila aspirațiilor
rămân autentice respirației sufletului
sau devin o nouă dezamăgire.
Câteodată oglinda arată șarlatani luându-mi chipul,
suflul delicat al vieții pierdut
și-un impostor rânjind. Sunt portretul dorit?
Am rămas zălog dorinței altora?
Sunt un cristal singuratic al nimănui?
Oare sunt ce-am ales sau doar pretind,
clamând, o naivă lectură a demagogiilor-dorințelor
și-a fantasmelor disparate?

Confuz, încerc să răscumpăr clipe retrăgând-mă,
ca într-un submarin, să înduplec diplomaticul timp
care neproclamându-se dușman cu nimeni
doar trece și-și vede de treabă
irosind imagini despre toate și toți.
Totuși, poate voi salva câteva amintiri despre lume și locuri
sau despre mine
punându-le separat aici, în această carte.

Azi, împietrirea, răceala, viclenia infestează instant totul,
în noi și în jur.
Acum disperările, rateurile și fraudele minții
spontan se multiplică
sufocându-ne pe toți, deopotrivă,
devenind tir ce ne prinde sub roți.

E ciudat să vorbesc despre poezie, cum sunt înăuntru,
despre conflictul cu tirurile, deoarece adesea
sufletul a rămas ascuns printre hârtii, de multe ori s-a încuiat
și-am trimis poezia într-un tir să se prostitueze
pe linia de centură a alungatelor
pe-atunci adevăruri.
Alteori prezentul a râs disprețuitor de gânduri învechite,
spărgându-mi oglinda, trecând peste mine,
tir strivind livid-pacientul abia scăpat
din spitalul unui recent dezastru.
Însă cel mai greu a fost când, devenind imaginea disperării și furiei
am apărut nepăsându-mi de nimic, sinucigaș
în fața tirului postsocialist, postcapitalist, postadevăr…
M-am risipit în multe locuri, s-a schimbat oare oglinda?
Cea din Galaţi e diferită cumva de cea din București?
Să fie cea de acasă diferită de cea a hologramelor zăpezilor tundrei
din țara arțarilor și-al metamodernului Toronto
sau de cea topindu-se în rubinul mișcător din Down Under
și-al multiculturalului Sydney?

Dar fie că suntem în Galaţi, București, Toronto sau Sydney,
fie că suntem sau nu în postcapitalism sau postsocialism,
poezia taie albie-n suflet alungând multiplicarea
lașităților cancerigene a eșecurilor,
îmblânzind muchiile tăioase ale celui ce sunt.
Poezia devine lumină, tenebrele cad secerate
sub șirul fotonilor înșirați din versuri
de-a stânga și de-a dreapta ideilor unite-n credință:
poezia-viață strecoară seva
în creuzetul mâniei
peste trădarea sinucigașă
schimbând toate minusurile pe plusuri de ultima oră.

Ea, poezia-speranță, conectează micile-marile bucurii și izbânzi,
desenând pentru gps-urile sufletelor traseele toxice
și alte semne de trafic în toate sensurile vieții, la ore de vârf,
ajutându-l să-și celebreze faptele
deopotrivă cu mărețe și cotidiene întâmplări,
luminându-l cu inima Lui și-a aproapelui,
ajutându-l să evite tirurile
nelegiuite.
Toate sunt ilustrate aici, în felul lor întârziat,
în această carte:
Încearcă deci s-o primești cu puterea și bucuria cuvenite
sufletului tău, prietene!

Doină metamodernă

Navigând între timpuri fragile, peste lumi în conflict,
când nu putem măsura dorul decât prin depărtări și absențe,
când nicio realitate nu rămâne îndeajuns înțeleasă,
când sufletele contemporane s-au preschimbat în matrioșe
când instituțiile devin tiruri mergând pe contrasens,
când vrem să fim simultan eroi, antreprenori, erudiți și meditativi,
și dorim să părem tuturor nice, cool, un pic geek și hipster,
când alegem să iubim după planuri nepricepute
duse prea repede către stele prin plămâni digitali,
când nu mai calculăm decât ce avem de pierdut,
când inamicii s-au transformat în customer service…

În aceste vremuri mult prea rapide,
aleg să vorbesc cu celălalt
și nu vreo dialectică a înțelepciunii pe hârtie
ori de unul singur,
iar poemul devine ondulația neobosită
de la rărunchi către stele,
fiind preocupat de-a spune ce nu știu
pentru a rămâne angajat unicului mod rezonabil
de-a pretinde a nu ști dinainte ziua de mâine,
de-a fi sufletul înaintând într-o periculoasă curbură

între adevăr, absurd, amintire, excludere.

Tot devine ambiguitate generativă, colaborare, simultaneitate explozivă,
idealism peste balcanizarea inimii, ironie peste sinceritate,
întoarcerea precaută dincolo de metanarativul negru al razelor
cu răspuns timid-optimist tragediei,
juxtapunere, repoziționare de niciunde pe cerul interior
al unui filament perfect în fața ochilor nimănui
și-a inimii tuturor.

Mă întorc mereu pe coordonatele galaxie – mamă – memorie
iar scrisul rămâne singurul mod de-a fi în cetate,
sculptând cu dalta speranței marmura de revoltă-autenticitate.
În loc de-o euforie așa-zis universală ce ne inundă
canalele de biți pentru întreaga noastră ziuă de lucru,
navighez către o speranță mică
dată de-o cometă îndepărtată
spre o cale de-a învăța să fim împreună
dar să ne judecăm singuri
glumind de noi înșine
pentru nesfârșitele noastre greșeli
întru speranță și duioșie
prin jocul inimii noastre
cu dragostea, moartea, astrele.

tratament împotriva ruginirii bunicului

rugina a început să roadă medaliile bunicului. la început, el venea în visele mele și stăteam de vorbă, luându-mi din mână medaliile lui din primul război mondial, să-mi explice una-alta și mi le punea în piept, decorându-mă pentru restul visului. avea o cămașă lungă albă, de sus până jos, pe care o purta în timpul nopții și fuma pipă. se ruga mereu la Dumnezeu și întruna îl întreba ce să facă ziua următoare. era șiret sau poate doar smerit. știa cum o să fie viața lui, pentru că deja și-o văzuse dinainte. toată.

Olărașu, caimacul trebuie să fie suficient de gros, boule! se face imediat, domn’ colonel, spuse el, scuipând o flegmă direct în ceașcă și aducându-i cafeaua repede, cu o reverență. poftiți! așa mai merge, băi, băiatule… vezi că te miști încet, dobitocule, cu tacâmurile alea! îndată, domn’ colonel, și le scotea din cizmă pe-ascuns, punându-le pe masă.

i-a spus toate astea mai târziu. erau prieteni nedespărțiți. colonelul nu-i mai cerea nimic decât să-l iubească. erau amândoi prizonieri și căutau împreună grăunțe din baligă de vacă să supraviețuiască. într-o zi li s-a cerut să-și sape singuri mormintele. li s-au dat hârlețe și apoi au început să râdă. li s-a arătat unde să sape. deși nu mai plânseseră de când erau copii, atunci au plâns amândoi groaznic. au fost cruțați. și de data asta. a terminat prizonieratul târziu când toți din cartierul nostru gălățean îl credeau mort. într-o zi, la prăvălia mumă-sii, a ajuns un derbedeu cu o barbă uriașă, care spunea că luptase în război, dar nu știa că România s-a unit cu Transilvania. și mai avea și vocea fiului ei… mumă-sa a leșinat.

purta o mustață groasă și nimeni n-avea curajul să se certe cu el. se mișca repede, ca și cum n-ar fi avut o secundă de irosit. toate haitele de sălbăticiuni ale trecutului le-a alungat. toți demonii. pentru moment cel puțin. s-a luat iute cu un năsturel de fată și n-a mai pierdut-o din brațe și din inimă. bunică-mea îi venea mai jos de subsuori și o ridica într-o mână, avea un păr care-i cădea până la genunchi și parcă era piciul lui. o iubea. au avut alți opt pici și un atelier de olărie în care se strânseseră multe cărți. nu mergea la cârciumă, dar lăutarii veneau la noi câteodată să ne cânte de sărbători.

de la un timp i se ceruse să țină regim. doctorii îi cereau să mănânce numai cartofi… nimeni să nu-i comande lui! … s-a curățat repede… și-acum s-o fi supărat că nu mai vine la mine. iar tirurile care trec într-una încep să-mi tocească visurile.

Dragoste studențească

Ucideam curcubeiele prin tweetere într-un haos disperat
trimițându-mi simțămintele în direct prin tunelele visului.
Dar tu răspundeai încet, asemenea pământului primind roua.
Mă simțeam binecuvântat, noapte de noapte, visându-te
ca un proaspăt imigrant ajuns în noul său continent.
Visam visele tale, plângeam lacrimile tale,
vedeam ce ni se va întâmpla, îți confesam ce simțeam
iar tu confirmai mereu visele mele despre visele tale.

Păream doi ratoni ce ne hârjoneam non-stop
postând montaje inutile și fleacuri pe smartphone-uri
dar când vorbeam despre sentimentele mele, brusc deveneai serioasă
făcând fețe-fețe, domnișoară bine-crescută de pension.
Deseori eram paranoic, simțind că te pierd
încercam să-mi ascund frica, arătându-mă ostentativ-binevoitor,
prinț dintr-un sanatoriu de tuberculoși.

Totuși tu știai că sunt imatur, cu rău de mine însumi,
și că duhneam a frică, mansardă mâncată de termite.

Și-am visat împreună mult timp… De multe ori umblam
copilandri, prin ieslele demult sfărâmate ale cailor cu aripi
din holurile universității, făcând planuri poznașe,
chiulind de la ore…

Însă profii ne tot iertau și mie mi se păreau
aceste jocuri de-a iubirea, numărătoarea zâmbetelor tale,
drept unica strategie de salvare a lumii.
Iar când ne întorceam la ore,
pretindeam că suntem atenți
mâzgălind caraghioslâcuri, ținându-ne de mână,
filosofând prin sms-uri, deși stăteam unul lângă celălalt.

Dar profii erau buni, ori nu ne vedeau,
ori erau ocupați de ei înșiși, ori nu le păsa,
ori poate le aminteam teribil de mult de cineva,
de ei înșiși poate…

Apoi alte făpturi, întâmplări, șoapte, mâini
au venit, te-au luat și m-au dat la o parte
punându-mă într-un tir, spre uitare, ducându-mi amintirile
într-un muzeu ca pe-un avion al lui Vuia.
Acum sunt lector și-adesea întâlnesc îndrăgostiți la orele mele,
nu știu dacă se vor despărți repede, cum am pățit noi
ori vor sta împreună până la moarte – cupluri de lebede.

Oricum, e rândul meu să mă fac că nu-i observ,
însă eu îi văd mai mult decât aș vrea
și-mi amintesc atât de tare de noi!
Și-atunci când mă bucur pentru ei,
parcă dragostea noastră învie, pentru o clipă.
Îmi spui că nu-i treaba mea și mai bine să-mi caut
de cercetare, promoții, vreo corporație, guvern, ong,
să iau bani pentru proiectele mele… Poate ai dreptate,
poate-i mai bine să mă gândesc la bani și carieră,
dar eu continui să simt dragostea noastră
prin viețile studenților îndrăgostiți,
când ei văd altfel lumea, mă duc în bancă
și mă străduiesc să devin studentul lor.

Fata cu viermi în inimă

Deși abia aveai 18, erai inimă de grizzly rănit
intrând în fibrilație la bărbații-copii
ce alergau după tine ca roțile unui tir…
Ei aruncau coridoare lungi sub pământ pentru întâlniri,
dar lipseau după piepturile lor
tremurând neîncetat după împreunarea cu tine
asemenea umărului antilopei fugărite de lei.

Tu le cereai pe poeme tandrețea dar primeai
fracțiuni de litere. Mintea-ți se dorea un fel de Luvru,
însă erai abandonată,
ca și cum ai fi fost aruncată din tir, ajungând
asemenea bostanilor descompuși dintr-o periferie delapidată
puțind a urină de câine…
Încercai să le mărturisești suferințele tale,
însă ei fugeau ca iepurii, cu respirații alese la nimereală –
Acei puștani nu erau precoci decât la ejaculare
și făceau surf pe-un ocean
de lidocaină.

Rămăseseși cu ceva bizar, ce-ți răvășea pielea
din ce în ce mai rarefiată,
pictând îndelung rănile tale să fie cât mai frumoase
în oglinzile lifturilor, ușilor de metrou, bălților din caldarâm…
Ochii radioactivi priveau neîntrerupt golurile de sub ei,
așteptând ceva…
Și în scurt timp te-ai schimbat!

Te prefăceai că vrei să arăți șleampătă, posacă, purtând dinadins
farduri șterse ca o prostituată scăpătată, hodorogită.
În acest timp îi zdrobeai bărbați cu fețele mai tocite
decât zidurile cetății, să vezi… vor ști?
Vor putea să te zărească,
să vadă în tine mai mult decât un pokemon?

Îți coborai notele glasului, velier într-un ocean de ness
având o romgleză arogantă, aspră și cinică,
bând regulat coniac ieftin, tăind mici chitanțe
pentru tandrețe
și-ți reînnoiai vederea ca un vas cu refugiați ai secolului 21
escaladând țărmurile Europei
nebarbare.

Așa-ți scoteai pe viu viermii inimii,
cosindu-ți arterele seară de seară, în oglinda morții
din odaia ta, singură, ca o lună plină.

Despre Galaţi, o graniță corectă dintre Vest și Est

Locuind aici capeți un polen eretic peste ființă,
la început nu știi dacă să mulțumești sau să te gândești
de nu cumva viața cere prea mult de la indivizi ca tine.

Locul ăsta a fătat așezăminte faine și pui de viță bună,
porturi, târguri, garnizoane
din timpul grecilor și al romanilor.
Poate ruinele lor au fost uitate ca niște scrâncioburi stricate
însă spiritul lor ia orașul înapoi în brațe, seara, și-l leagănă,
încă-l leagănă ca pe-un prunc, semn că petrecerea
este de supraviețuire, încă.
Orașul acesta rămâne cetate paranoică plutitoare
vâslind în demență, de-a lungul eternității
când ne potrivim, liniștiți, ceasornicul
peste pielea șarpelui.

Străinilor le-a promis solemn că n-o să-i iubească,
toți pețitori jalnici, o apă și-un pământ,
proxeneți promițând binele, dar jefuind tot ce se poate.
Însă oamenii locului făceau plimbări demne pentru a mira lumea
și-a întreține noțiunea de vremuri bune,
căci multe hoarde i-au chinuit trupul, iar înapoi s-au dus
schimbate la față și zdrobite la suflet.

Primele curve bolșevice au vrut bordel aici,
însă orașul a știut să le-alunge:
nimic nu face mai sigur pe cineva
ca o femeie care râde și amenință cu țâțele mari,
dar alea n-aveau nimic de Doamne-ajută
iar ai noștri s-au prins iute că-s ofticoase
și-au devenit suspicioși, respingându-le la vizita medicală.

Însă armatele astea ultra-cuminți, celavecii,
numai buni de pus portari la căminul de fete,
tot s-au urcat cu cizmele lor murdare prin Estul Europei
și-au început să facă socialismul științific din tigve și tirbușoane.

Atunci ni s-a născut prematur dinozaurul siderurgic
în loc de copil,
au venit oameni de peste tot și populația s-a triplat.
Ploua cu întâmplări sovietice, nord-coreene și chinezești
și-n scurt timp fiecare avea o rudă în combinat.
*
Galațiul nu doarme niciodată: îi este teamă
că s-ar putea trezi un altul
și-acum sugem anxioși de la țâțele uniunii și amerlocilor
iar lumea încearcă să creadă c-am fost cuminți
și chiar noi vrem să credem asta;
furnalele au început să se închidă, mulți au plecat înapoi la sate,
dar și mai mulți au plecat din țară.

Cel mai apropiat munte, Măcinul
s-a tocit de așteptarea unor vremuri mai bune,
iar ceilalți munți sunt departe,
sunt însă trei mari ape împrejurul orașului și-o groază de lacuri și bălți.
Asta ne dă răbdare, ne ajută să nu intrăm în panică
cu granițele astea estice din ce în ce mai volatile
și-apoi, știm să facem vinuri bune,
copii frumoși și, zice-se, femei fericite
iar marea și delta nu-s nici ele departe.

Aici nimeni nu se plimbă fără rost,
nu vorbește fără noimă, ca televizorul cu buletinele lui de știri:
piețe multe, marfa aproape numai de contrabandă,
China, Basarabia, Turcia, Ucraina, Rusia…
Toate tirurile trec prin centru secționând, zilnic, orașul
ca operații pe care doctori ciufuți sau beți rangă
au uitat să le-închidă…

Nou veniții dau locului maxim o stea de tinichea:
niciun zid sau clădire care să nu fie murdare,
să nu aibă ceva coșcoveală și tencuiala căzută,
și-i greu de găsit o bordură neștirbită,
dar merită să încerci: asta contrastează cu ușile și preșurile…
toate foarte noi, strălucitoare, și chiar ostentative.

*

Galațiul este adeseori neglijent, mai mult decât risipitor,
cu tufișuri strângând tot aerul în brațe
și copaci nebărbieriți acaparând cerul,
cu flori și fructe căzute pe jos, mai multe decât frunzele
într-o stridentă risipă pe care o cari
pe pantofi, prin oraș, desenând caldarâmul
în inutile culori de pământ.

Cimitirele sunt însă foarte îngrijite,
aproape că nu vezi mormânt fără flori proaspete:
– Ne îngrijim de fericirea morților mult mai abitir decât
de cei care încă umblă printre noi, stârnindu-ne.
Multe ape scaldă orașul,
vene cărând viață prin trupul de beton
există însă o singură faleză, lungă și prăbușită
iar lifturilor nu prea le priește Galațiul: se strică,
se rup precum scobitorile.

Urbea asta nouă-veche are trup de pește-oaie-reptilă,
bacul gâdilă spinarea Dunării ca acum 100 de ani
deși tunelul, podul și drumul expres tot sunt promise
la fiecare danț electoral.
Apoi puzderie de microbuze potrivind să te lase la orice scară de bloc
pe-o nimica toată, în toate colțurile orașului ăstuia,
viu chiar și-acum,
când arată ca sala de teatru cu scaune goale.
Ce senzație de rai ieftin, din care îngerii au migrat
către un țărm nevăzut, decent, al muritorilor de rând…
– Noi nici să murim nu știm fără spectacolul exodului
din propria țară!

Acum microbuzele au cam dispărut, nu și senzația de ieftin
un oraș înecat în încălțăminte de plajă
cu domnișoare dornice să poarte tanga, sutiene minimaliste.
Apropo, femeile sunt cele mai frumoase, dar nu sunt ieftine,
întotdeauna le vezi extrem de precaute, să nu fie păcălite.
Uneori se simt pășind suspect de libere prin grădini, pe faleză,
mulți fiind cei care le pândesc din tiruri.

*

Bucureștiul e îmbrăcat în uniforma sexului fanariot
încercând uneori să facă uz de înțelepciune greco-romană:
– Gălățenii nu pot decât să-i ureze succes
și să nu s-aștepte la ceva prea bun.

Capitala rămâne un pedofil și Galațiul unul dintre preferați:
Niciun kilometru de autostradă, investitorii blocați
dinainte de intenție, i-a închis și aeroportul – singurul,
ăla vechi, la fel de bătrân ca România Mare
dacă tot fluturăm chestii patriotarde răsuflate
că, na, e ca-n centenar…
continuă să-i ia slujbașii cei mai buni, să absoarbă
asemenea Maelströmului tot ce se investește în țară…

Totuși, Bucureștiul se pricepe să facă fotografii,
există o puzderie de poeți înnăscuți din Galaţi,
dar nu vor fi ei marii poeți ai Bucureștiului
sau marii poeți
sau poeți,
ci triști provinciali
care mai încearcă,
încă.

Orașul asta al meu care, nu știu de ce, mă doare,
(re)scrie și tragi-comedii istorice cu Brăila.
Amândouă au ajuns doi lupi fugari și flămânzi
vânând pe cont propriu iarna globalizării.
Timp de secole au fost amândouă frontiera absurdă
între două țărișoare cu aceeași limbă și suflet,
doi siamezi trăind din bătăile aceleiași inimi
în secole de vremuri bizare, războaie, intrigi…

Țările acum sunt unite,
dar Galațiul și Brăila nu,
încă nu.
Ridicolul dă cu brăilenii de pământ,
de pământul ăla pentru care se tem că le-ar putea fi luat
de străini hrăpăreți, de la 12 km depărtare, gălățenii…
Nu-i bai, funcționează și invers
sau poate așa se dorește undeva
la un fir roșu să pară.

Însă va exista însă întotdeauna
cineva
care va lupta pentru acest loc.

A fost dintotdeauna cineva
care l-a iubit și-a scris
ce trebuie, când trebuie și cât trebuie,
însă cea mai puternică armă
rămâne însuși orașul.

21 Decembrie ’89

Până atunci moartea fusese ceva suspect, departe de mine, murdar;
toți care mureau erau străini și-atât.
ba mai mult, chiar mi-era teamă că m-aș putea pricopsi
cu vreo infecție, ceva, o boală transmisibilă
și aș putea muri repede de voi sta aproape de-un mort
sau de-un mormânt.
Școlile predau socialism, materialism dialectic,
cum religiile sunt pură șarlatanie
îmi știam viața de până atunci irosită,
la facultate mă bălăceam deja a doua oara-n anul III, simțind
că am uitat să înot și că mă paște un înec la mal, ca să fie
mai spectaculos, nu așa oricum,
iar singurul pod pe care putusem să-l ridic
peste prăpastia dintre mine și-o altă inimă
se dărâma, bucată cu bucată, cu normă zilnică obligatorie
sub ochii mei măriți de groază
dar, fascinat de magia dezastrului, mă încăpățânam
să nu schimb nimic.

Alegeam mereu femei puternice, orgolioase, inteligente, inaccesibile
iar căutarea altor și altor moduri de a le respinge,
de a le face să sufere, mi se părea
un examen zilnic pentru NASA.
Cercetam totdeauna cu voluptate cărțile cel mai greu de citit
doar pentru că erau dificile.
Nu iubeam Bucureștiul,
mi se părea plin de oameni grăbiți, superficiali,
învățând pe sponci tot ce era la modă,
dar niciodată cu capul lor.
Făceam mișto de bucureșteni… Ba mai mult, mi se părea drept
să spun că orașul era făcut din celelalte orașe, din visele lor
și nu era de bine să vii în capitală pentru a deveni celebru.

*

Mi-aduc aminte zilele ciudat de calde din acea iarnă,
urma vacanța, aducând cu ea
iluziile construite din cărămizile de Lego-cărți,
zid împrejurul propriului adevăr
și tot amânam să merg acasă,
dar citind romane despre dictaturi sud-americane,
vedeam ca într-un vivid dream cum liderii supremi
primesc un „escu” la sfârșitul numelui,
ca pe cea mai firească metamorfoză.

Buimac și furios într-o iarnă neverosimil de caldă
aflasem despre Timișoara și simțeam că va urma ceva,
ca un trăsnet…
Așa c-am ales să stau în București pe 21, în centru,
cosându-mi pe viu pieptul plesnind de revoltă,
lup flămând, eliberându-mă de frică:
cu inima vărsată pe străzi,
aveam să văd țesuți pe caldarâmul după-amiezii
primii morți
sanctificați de șenile și gloanțe.
Am căpătat, în sfârșit, pentru prima oară glas,
pierzându-mi vocea apoi în barbaria revoltei,
scuipând din mine otrava depusă în ere geologice
ale neputinței
și furia umilinței de până atunci…

Apoi am obosit, descătușat…

Noaptea! Timpul preferat al tirului laș pentru ucis,
ce deschidea criptele pentru morții trecuți deja pe o primă listă,
așa că m-am întrebat rece, pentru prima dată,
dacă vreau să mor sau nu…
Simplu!

Dar mă vedeam scriind vorbe de dragoste într-un dosar de securitate
în fața unui gras cinic
ce asculta cu foreze înfipte în aorta mea.
Fusesem un ratat până acum, aveam un rahat de destin,
vedeam peste tot… mi-am răspuns că moartea
ar fi prea ieftină, o dejecție peste ceva sublim
simțeam că va fi acum o cauză prea mare,
iar răspunsul meu a fost un încăpățânat nu.

M-am întors noaptea la cămin
și-un securist m-a întrebat unde-am fost.
Am mințit spunându-i c-am fost la rude
și l-am întrebat mirat dacă s-a întâmplat ceva.
Mi-a spus aproape prietenește
ca și cum i-ar fi păsat dacă trăiesc sau crăp,
că ceva s-ar putea să se întâmple zilele astea
și mi-a dat drumul.

*

De ce m-am întrebat dacă merit să mor de 21?
de parcă moartea ar fi ceva pe merit…
De-acum voi avea un lent calvar:
să mă vindec de sarcasm și necredința din mine
și-apoi de-a altora, să-mi găsesc gândurile
care,
dacă nu mă mai fac martir,
voi ști câte ceva despre un suflet autentic.

Am aflat că sunt viu și că trebuie să arăt urgent asta
nu, nu mai fac mișto de bucureșteni
și dacă nu știam ce însemnau icoanele,
atunci se cuvenea să încep să aflu,
să mă rog până încep să înțeleg.

Am primit suferințe,
le-am luat în cârcă apoi pe vreme de ploaie și urlet,
le-am adăpostit în ventriculul stâng
să-mi țină de frig și eu să le țin de cald
și uite așa am început să înțeleg icoanele vii:
de pe stradă, din case,
din cărți de istorie, de pe ziduri de biserici…

Și-am început să iubesc Bucureștiul.

Puțin mai multă apă

Retorica era zeul dictator care umilit de iubită,
refuzând să respire, s-a asfixiat dincolo de stele,
devenind noul pământ.
De-atunci iubirea noastră a devenit un nou continent.
Din cratere, lumini fumegânde cresc, sentimente se-adună –
Azi tu ești cea care aduce pământul și apa,
punând bun început lucrului nostru.
Sângele meu melancolic s-a transformat în munți de granit,
m-a înghițit oboseala faptelor,
acum, când am crescut oceane, orașe, păduri și drumuri
împreună, peste noapte.

Așa cum agățăm cu privirea noastră copacii
în speranța generoasă că-i putem reda cerului,
plămânii mei au început să fumeze
toate cărțile bibliotecilor
când totul devine smog trist peste o autostradă cu tiruri
și se așteaptă ploaia.
Iată, fumul dat de plămâni stelelor
a devenit gând și țară:
așteptând iubirea,
acum o vedem devenind realitatea
însăși.

Șopârlele se uită curioase în ochii mei:
Puțin mai multă apă să beau de la tine e tot ce-mi doresc.

Tirul fantomă

Șoaptă, verde-dolar, ametist…
document falsificat, pumn-viol-cuțit… eliberare!

Fantomatic tir Kiev – Chișinău – București – Budapesta,
trecând prin Viena și toate orașele vestice
trafică feminitate
aducând la cozi fără sfârșit întinarea pe lame tăioase,
ce tranșează destine pe bandă rulantă
cu mână de măcelar, cu aceleași false refrene,
forțând vieți peste linia sângerândă a graniței.

O, cruce-vioară, lemn al trandafirului mut,
de-acum calvarul chemi, doar… Tu, tainică,
rușinoasă, est-europeană Guernica!

Coapsele coapte sunt pentru bucurii superoccidentale,
sânii lor prezintă miros inefabil, periculos și plăcut
iar săruturile sunt la cursul valutar al zilei,
urmate de răni care poate nu se vor închide vreodată,
toate astea devenind ritual –
O religie, în care slujba nu mai e despre cum să trăiești
ci despre cum să nu mori, sau s-o faci cât mai târziu.

Într-o defrișare carpatină ilegală, strânse abject,
eterice estice nimfe sfârșesc sub roțile tirurilor saturniene
în crunt și tăcut martiraj:
mâinile și trupurile vor fi năpădite de alte mâini și-alte trupuri,
stingându-se, până vor rămâne numai cochilii.

Fiecare zi? Tot mai degradantă, vestale slujind
templului disperării și-a rușinii: cât de departe
sunt întinsul primăverii și crinii cei proaspeți!

*

Iubiri eterne, mariaje, viață nouă:
peste graniță schimbate-n amenințări, torturi, hematoame…
Dar soarele, bătrân interlop, a văzut prea multe și trece de-acum,
e-o nouă zi și-atât pentru el,
același foc mincinos, batjocorind răsuflarea luminii,
cu sufletul lumii preschimbat într-un viscol…
Constelațiile Andromedei vor fi alungate pe trotuare,
ceața morții aruncă ochi suverani
peste întinsele-i domenii, tot mai întinse,
cu fiecare clipă smulsă din sângerânda carne a zilei.
Seceta inimii și tăcerea au început să uite
cum se cade-n genunchi…
Împărtășania cu hașiș, ultimele șocuri electrice iau la goană
prima zi de anul nou: proxeneții trag din priză beculețele,
bradul rămâne schelet răstignit, fără suflare.

Nu!
Ele nu sunt nici măcar numere de dosar,
nici măcar consumabile,
hârtie de xerox, cartușe de imprimantă, agrafe de birou,
nici măcar atât…

Femeile astea vor fi ca lacrimile:
se scurg în pământ, nu se numără.
Din amenințări, din țâșnitul ghearelor,
din cutremurul sfârtecării
sângele se adună, ca o baltă dintr-o găină tăiată…
Criminalul-prestidigitator,
înjunghiind gâtlejul zilei de mâine,
face lama să dispară, transformând-o în briceag util,
pentru bărbierit: Haide, dă-i bătaie, sapă!
Strânge ce poți, grăbește-te, fugi! Nu te opri
decât în fanta-eroare social-genetică din destinul
unei noi victime.

*

O, lume, totală schimbare! O, fericire a morții!
Culcate-n cenușă, înfrățite cu huma,
ele zac ascunse în cărunte gropi:
nici flori, nici pomi, nici cruci, nici bocet…

Nimeni, nimic,
nu va plânge asupră-le,
nicicând…

Vreau să scap, dar capul îmi fuge ca un copil autist…
Încă mai adulmec ultima mireasmă din răzoarele estice,
pe asfalt s-au lipit ultimele vise ale femeilor ucise
tăiat de inoxidabila roată a tirului către occident
care tocmai a plecat din nou
și-l simt trecând peste mine…

Iată-l…

30 Noiembrie, Galaţi, ninge pe Brăilei

Cruciulițe, semiluni, steluțe, cristale,
cruciulițe, semiluni, steluțe, cristale…

Galaţi rimează cu „ninge cu cozonaci și plouă cu cârnați”
din plugușorul de adolescent obraznic,
când nu lăsam nici o rudă necolindată și cu banii neluați…
Dar s-au schimbat vremurile, dăm banii de-a gata copiilor
iar ei nu cântă nimic… Ei, și tu cu putorile astea!
Îndreptățite la orice, inclusiv la banii mei…
spoiled ori entitled cum ar zice americanu’, ce mai!
Și poate că în fața lunii decembrie rămânem mereu copii.
Apropo, iar vin amintirile despre sărbători. Iute!

Ningea cu tot felul de cruciulițe, semiluni, steluțe și cristale,
cruciulițe, semiluni, steluțe, cristale pe genele
bărbaților, femeilor și copiilor,
inclusiv pe-ale băieților mei Dani și Pavi,
care din respect pentru bunici și istoria religiilor lui Eliade
gustau numai cruciulițe, semiluni și steluțe de gheață,
și mai ales cruciulițe…
Era ziua sfântului Andrei, ocrotitorul și patronul orașului,
pică întotdeauna excelent ziua asta:
mâine mereu e ziua națională a României, așa că oamenii au liber
și simt că-s două sărbători într-una.
Mi-e greu să vă explic dacă nu ieșiți pe 30 seara pe Brăilei:
dacă ziua națională e solemnă, cu trupe, politică și protocoale,
ziua Galațiului e plină până-n buză de semințe, mici, țuică și vin fiert,
întâlniri cu cei apropiați, reverii plăcute, ca trecerea la sezonul de iarnă
ori plecări la schi, de crăciun și revelion, pentru elevi și studenți.

*
Cruciulițe, semiluni, steluțe, cristale,
cruciulițe, semiluni, steluțe și cristale…

Troleele și autobuzele stăteau în depou cu teamă
de-atât patriotism și țuică fiartă.
Câțiva oameni de bine chiar petiționau hotărâți ca autobuzele
să meargă în viitor cu vin fiert
și-l investigau pe Cărtărescu, poetul, de afaceri
îndoielnice cu zăpada la Galaţi.

Totul avea cruciulițe, semiluni, steluțe și cristale,
chiar și genele soției mele – încă eram proaspăt îndrăgostiți –
ningea mult și defectuos pe Brăilei,
se vedea o zăpadă grea peste blocul meu
ningea peste clădirea poliției, SRI-ului și peste arhivele statului.
Unii, de bună credință, erau îngrijorați că documentele se vor pierde
și doreau să se unească cu poliția,
alții votau conectarea SRI-ului și arhivelor la clădire
să fim în siguranță și mai informați.
Ningea peste maxi-taxi-uri (curând toată circulația urma să fie oprită),
ningea la intersecția mare, la Brăilei cu Siderurgiștilor,
unde cei mulți obișnuiau să meargă la muncă, de dimineață,
la din ce în ce mai micul combinat siderurgic.
Dar acum nu circula nicio cursă, mașină, motoretă, bicicletă,
acum era altceva… ningea peste roata mare,
unde plozii comuniști de pe vremea noastră vedeau juma’ de oraș.
(Acum, roata sta singură și veselă, deși anunțaseră că va fi distrusă).

Cruciulițe, semiluni, steluțe, cristale,
cruciulițe, semiluni, steluțe, cristale…

Ningea pe artificiile multe de care lumea nu se mai sătura privindu-le,
ningea pe colierele lungi de becuri, pe vitrinele cu mașini și mobile noi,
ningea și la intersecția cu Domnească, pe unde vine lume bună,
la faleză, pentru promenadă, universitate, sau în centru, pentru noutăți,
ningea peste buticurile de chibrit
peste brazii ornamentali aduși de departe,
ningea deopotrivă peste toate vulpile cu dinți ascuțiți,
de pe gulerele femeilor ce-și însoțeau bărbații chiauni de muncă
și pe răsfățături, care se gândeau numai la orășelul copiilor,
ningea pe băncuțele pe care făpturi translucide le încercau,
din plăcerea de-a lăsa și ei o urmă vizibilă, măcar în zăpadă,
ningea și peste marile bănci, financiare,
semenii noștri punând-și palmele și proptindu-le, să nu cumva
să fie vreo problemă tehnică și banii s-o ia din loc.

*
Cruciulițe, semiluni, steluțe, cristale, cruciulițe, semiluni, steluțe…

Aici poemul ar trebui să se încheie, dar nu prea știu cum s-o fac!
Oricum, indivizii s-au ținut de cuvânt și-au smuls până la urmă
roata mare, frumoasă și singuratecă (un fel de Big Eye din London),
iar maxi-taxi-urile au dispărut asemeni dinozaurilor din trafic.
Buticurile au fost luate pe buldozere; și-acum stau, chinuite, câteva,
de sămânță, cât să înțelegi că restul s-au dus,
băncile mici și băncile mari au rămas locului, toate,
poliția, arhivele statului stau tot acolo
înregistrând, triste, cum se golește orașul,
pentru locuri cu mai multă zăpadă, probabil…

A nins mult, peste mări și țări, sunt trecut în arhive cărunte acum,
cărămidă lipsind din zidul, tot mai știrb, al orașului meu.

Deși se declară multiculturali, Pavi și Dani nu mai mănâncă
nici cruciulițe, nici steluțe, nici semiluni, nici cristale de gheață
iar, din convingeri ecologice, viitoarea fostă nevastă nu vrea să audă
de blănuri de vulpi, roșcate sau polare…

La început, am plecat să încerc zăpezi din Toronto, dacă au alt gust
și altă amintire înmagazinată în simetria cristalelor:
acolo ningea cinci luni pe an, chiar mai mult, dar nu era țuică fiartă
și mi se părea că făpturile înghețau pe dinăuntru.

M-am dus apoi după soare, la Sydney, unde-i doar zăpadă artificială,
dar indivizii, deși păreau prietenoși, aveau mult vin și pielea încinsă,
tot mi se păreau cu inima uscată și scorțoasă.
Am trei sărbători naționale de amintit și zilele orașelor unde-am trecut,
dar chiar dacă nu scrie în arhivele statului, tot mă gândesc
la sărbătoarea asta ca la cea mai faină
din viața mea.

Cruciulițe, semiluni, steluțe, cristale,
cruciulițe, semiluni, steluțe, cristale…
—————————
Dorian STOILESCU
Sydney, iunie 2021

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

“Unde trăiește Dumnezeu?” de Hedi SIMON

Omul Îl caută dintotdeauna pe Creatorul său precum caută firul de paie de care să se agațe…