Home Breaking News Stiri Exclusive “Nici o zi fără un rând scris” de Alexandra BALM

“Nici o zi fără un rând scris” de Alexandra BALM

22 min read
0
0
471

„Kūmara doesn’t sing of its sweetness.”*

Într-o vacanță puțin după ce am împlinit 8 ani, m-am așezat la biroul lui tata – era mai răcoare decât în camera mea pe care o împărțeam cu sora mea Adina – și am început să scriu un roman. Era pe la începutul vacanţei de vara, o dimineaţă clară şi liniştită, când, după micul dejun (pâine prăjită cu ceai, gem, telemea, probabil un ou fiert moale sau un crenvurşti sau doi), scrierea unui roman părea cea mai atrăgătoare ocupaţie. Am hotărât că personajele vor fi în principal animale cu nume de locuri alese aleator, prin răsucirea globului pământesc. Unde puneam degetul său îmi cădeau ochii, de acolo alegeam un nume de personaj. După ce am făcut o listă de nume, m-am apucat să plănuiesc trama romanului. Erau și oameni printre personaje şi am avut o epifanie: din colțul meu de lume, oarecum protejat şi privilegiat – aveam mâncare pe masă și un acoperiș deasupra capului, cărți în bibliotecă și ocazional mici plăceri: o prăjitură de la cofetăria din colț, din banii rămăși după ce am cumpărat pâine, o vizită la ștrand vara, un pachet de mentosane sau de bomboane în formă de căpșuni -, din partea mea de lume încă nu avusesem acces la adevărurile existenței. Nu puteam scrie fără să ştiu adevărul, mi-am spus.

Am pus stiloul lângă caiet și m-am dus să mă joc în spatele blocului. Am devenit destul de bună la tenis de masă în vara aceea și am uitat de scris. Din fericire, când a reînceput școala, doamna învățătoare Aurora Ilie ne-a oferit săptămânal prilejuri de scris: o scrisoare de mulțumire mamei în clasa a două, compuneri despre natură, despre vizite la fabrici și monumente din Cluj sau din jur. Nu cred că a realizat vreodată că am potențial pentru altceva decât pentru pictură. Poate o fi intuit o proclivitate pentru împărtăşit povesti atunci când o însoţeam, împreună cu alți colegi, de la școală spre casă? Nu știu.

Ani în șir, când venea vorba de compuneri sau eseuri pentru școală, ceva din mine își amintea de acel moment de entuziasm copilăros când mă apucasem de scris un roman. Parcă ceva mă reținea: îmi venea greu să mă așez să scriu, dar odată începută scrierea, îmi era greu să mă opresc. Ca în proverbul „sunt greu bătrânii de pornit, dar de-i porneşti sunt greu de oprit”. Doar că eram copilă, apoi adolescentă. Tata spunea că un scriitor care se respectă scrie în fiecare zi. „Nulla dies sine linea” era motto-ul pe care în adolescenţă îl scrisesem pe uşa camerei.

Colegii răsuflau ușurați când, în gimnaziu, doamna Doina Vese îmi cerea să citesc tema, de obicei un comentariu literar. Însemna că nu va mai avea timp să verifice eseurile altor colegi. Scriam câte 20 de pagini A5 pe când profesoara se aștepta la vreo 500 de cuvinte. Doamna Vese mă scotea la catedră și citeam eseul stând lângă dumneaei, în timp ce ea îmi corecta eventualele greșeli. Așa am scăpat de folosirea excesivă a gerunziilor.

Câteodată, mai ales în preajma sărbătorilor, mă apuca nostalgia pentru scris și mâzgăleam o poezie, două, de obicei cu rimă. Când, în clasa a 9-a am optat pentru știință (fizică și chimie), am crezut că am abandonat (din nou!) scrisul. Dar după o vizită la școala noastră, scriitorul Teohar Mihadaș m-a invitat la el acasă după ce îl sunasem să îi pun câteva întrebări despre ceea ce mă rodea. Apărarea lui Socrate? Rolul femeilor într-o lume patriarhală? Nemurirea sufletului? Am uitat…

Timp de vreun an sau doi am trecut pe la domnul Mihadaș la intervale neregulate. Vizita sa fusese organizată de Doamna de Română, într-o zi rece de iarnă. Cred că era ianuarie 1990 când ne-am adunat în sala festivă de la etajul doi al Liceului de Științe ale Naturii. Era frig în sală şi, pe când Domnul Mihadaş ne povestea despre închisorile comuniste în care fusese, simțeam și noi ceva din gerul pe care îl îndurase. Dl. Mihadaş părea un gânditor și un poet, cineva care putea să ofere soluții unei adolescente ce purta bocanci și pantaloni de camuflaj și avea întrebări fără răspuns. După ce m-a poftit în sufrageria apartamentului cu două camere, m-a invitat să şed într-un fotoliu cu brațe de lemn, la stânga biroului său lipit de perete. A părut surprins că nu i-am adus nimic scris de mine.

„Ești o personalitate socratică, Axi, mi-a spus ceva mai târziu. Pot să îți spun așa, nu?”

La următoarele vizite am început să îi aduc crâmpeie de poeme, eseuri – despre Curtea cu Sculpturi a unui vecin din cartier, care avea în ograda un trunchi trăznit și o poartă a copilăriei, joasă, de trebuia să te apleci ca să treci pe sub ea. I-am dus și vise pe post de poeme suprarealiste în proză. Am continuat să îl văd până m-am mutat la Liceul Gheorghe Șincai, unde accentul era pe filologie: română, engleză, franceză, Latină și un pic de istorie. Criza provocată de setea de literatura trecuse şi am reînceput să scriu eseuri lungi despre texte literare şi idei existenţiale, ceea ce fac şi acum – câteva decade şi zeci de articole mai târziu – când timpul îmi permite.
 
La Șincai, cu doamna Monica Onojescu la literatură română și apoi la comparată am început să citesc critică literară în mod sistematic. Până atunci citeam doar prefețe sau studii introductive, fie de curiozitate, fie că să mă ajute la eseurile pentru școală. Liceul Șincai mi-a oferit un prilej de debut eseistic. În 1993 revista „Quo Vadis”, editată de Adrian Papahagi, mi-a publicat eseul personal intitulat „Femeile și Destinul lor” pe care îl scrisesem – act de răzvrătire extremă – în locul unui eseu literar. Am uitat care fusese tema de fapt, dar îmi amintesc că în locul unui alt eseu, despre Ecleziast, la literatură universală scrisesem o poveste.

S-a nimerit ca doamna Onojescu să hotărască să mă asculte. Dumneaei și colegii m-au ascultat în tăcere pe când citeam povestea ce îl avea pe ecleziast ca protagonist. Tăcerea a continuat câteva secunde după ce încheiasem lectură. Nimeni nu părea să reacționeze în nici un fel. „Doamna O” a închis catalogul și a ieșit din clasă la sfârșitul orei fără să îmi spună ce notă mi-a dat. Mă întrebam dacă nu cumva împinsesem prea departe actul de rebeliune. În pauză, o colegă m-a întrebat: „Alexandra, cum faci tu chestiile astea?”. Atunci mi-am dat seama că povestea fusese reușită.
 
„Femeile și Destinul lor” eseul publicat în „Quo Vadis” era expresia exasperării față de ceea ce percepeam că destin ineluctabil al femeilor, în special servilitatea față de așteptările sociale convenţionale. Mi se părea că băieţii și bărbaţii au mai multe opțiuni, în timp ce femeile au puțină libertate. România tocmai ieșea din comunism. Paradigma patriarhală era dominantă și era la ordinea zilei ca femeile să se sacrifice pentru bărbați. Refuzăm să accept gloria unui astfel de exercițiu pe care îl vedeam reiterat zilnic în jurul meu: soții care renunțau la cariere pentru soți, surori care se sacrificau pentru frați, mame care renunțau la propriile vise de dragul copiilor. Ideile se reflectă în nuvelă inspirată din viața unei profesoare din liceu, „Bălnescu Syndrome”, debutul nuvelistic în revista neozeelandeza „Takahe” (2015), la cinci ani după debutul poetic în revista americană „Exqusite Corpse” şi 15 ani după apariţia traducerii „Romanians and Romania” de Ioan Aurel Pop, tradusă împreună cu Ioana Nan şi publicată la Columbia University Press. Am publicat articole, poezie şi proză scurtă în antologii şi reviste din România, Noua Zeelandă, America, Australia, Cehia şi Grecia.

În 2013, un necunoscut mi-a scris un email în care spunea: „Eu cred că tu eşti mama metamodernismului…”, idee reafirmată în memoriile sale „More Deaths than One”. Îmi citise câteva despre articolele despre metamodern ca paradigma a transformării interioare şi eticii sociale. În 2014 finalizam teza de doctorat bazată pe idei formulate începând cu 2001 iar în 2015 am început un Masterat de Scriere Creativă cu un proiect intitulat „O istorie secretă a metamodernismului”. O metaforă ce revine cu oarecare insistență este aceea a unui arcaș a cărui săgeata nimerește ținta într-un moment de har și claritate, dar care se pierde în hăţişurile labirintice care o ascund. În peregrinările prin lume – Ungaria, Marea Britanie, Noua Zeelandă – am învățat câteva dintre adevărurile pe care la 8 ani eram conștientă că îmi erau inaccesibile. Poate mai multe adevăruri decât mi-aș fi dorit.
 
Am avut noroc să întâlnesc scriitori inspirați cum ar fi Jillian Sullivan, Fiona Kidman, Mike Johnson, Riemke Ensing și Valentina Teclici, care mi-au amintit de Domnul Mihadaș prin tinerețea spiritului creator și bucuria cu care împărtășeau înțelepciunea câștigată prin experiență. Puține lucruri sunt mai prețioase decât un mentor și/sau un prieten bun.
 
Nu cred că aș fi devenit scriitoare dacă aș fi rămas acasă. Aș fi fost, probabil, conferențiar universitar (am fost preparator, apoi asistent universitar la Cluj), preocupată să public articole și cărți de teorie și analiză literară. Aș fi avut mai mult timp pentru reflecție și scris, dar probabil că nu aș fi plecat urechea la vocea care derula vise, îmi șoptea poveşti sau se unduia în frânturi de versuri. Noica vorbea de întârzietori ca despre îngeri salvatori, dar cred că un adevărat înger oferă reacții catalitice totodată.

Scriitoarea Fiona Kidman a fost pentru mine un astfel de înger descoperitor, îndrumător și întârzietor. Ne-am întâlnit la un festival al scriitorilor; i-am trimis câteva texte prin email, i-au plăcut povestirile mele și m-a încurajat să scriu. „Un amic al meu și-a terminat romanul în doi ani scriind în pauza de prânz”, mi-a zis odată. Dar când, în primul an de predat cu normă întreagă în Noua Zeelandă într-o școală de cartier cu copii proveniți din familii cu probleme economico-sociale, mă zoream să finalizez romanul, Fiona m-a temperat: „Nu încerca să le faci pe toate deodată”. Cu o navetă de 100 de kilometri după ore de predat în căldura toridă a unei clase-vagon cu acoperiș de metal și fără aer condiționat, aș fi ajuns la epuizare, cred, dacă perseveram în încercarea de a finaliza romanul în timpul anului şcolar. Acum am ajuns la înțelepciunea gândului Eclesiastului: fiecare lucru are vremea lui. Am vreo 300 de pagini scrise; o bună parte din ele nu necesită editări substanțiale, sper, așa că în momentele de liniște voi porni încet, asemeni Micului Prinț, spre oaza mea de împăcare și satisfacție creativă ce probabil că va culmina cu publicarea romanului, a unui volum de versuri și a tezei de doctorat.
 
Dacă Dumnezeu ne-a dat un talent − și cred că toți suntem înzestrați, chiar dacă nu o știm sau am uitat − e datoria noastră față de noi înșine și față de ceilalți să îl descoperim și să îl urmăm.  Radu Gyr avea dreptate când spunea în poemul Îndemn la luptă: „Înfrânt nu eşti atunci când sângeri,/ Nici ochii când în lacrimi ţi-s./ Adevăratele înfrângeri,/ Sunt renunţările la vis.”

* „Kūmara (cartoful dulce neozeelandez) nu își cânta dulceața interioară”.

———————–
Alexandra BLAM
Auckland, Noua Zeelandă

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

“Unde trăiește Dumnezeu?” de Hedi SIMON

Omul Îl caută dintotdeauna pe Creatorul său precum caută firul de paie de care să se agațe…