Home Breaking News Stiri Exclusive Instinctul popular, îndrumător moral… “ROMÂNIE, PLAI DE DOR”

Instinctul popular, îndrumător moral… “ROMÂNIE, PLAI DE DOR”

25 min read
0
0
177

Rodica Elena LUPU

Prin una dintre acele „potriviri” ale istoriei, care nu vor înceta să ne surprindă, doar cu opt zile înainte de cuvenita aducere aminte a împlinirii celor 84 de ani de când „100000 de ţărani cu preoţii şi dascălii lor în frunte sub drapele naţionale aşteptând evanghelia nouă a libertăţii… vesteau în cele patru regiuni ale lumii hotărârile Unirei. Unirea tuturor Românilor într-o Românie mare”, la Bucureşti avea loc o altfel de adunare populară; o adunare în care preşedintele S.U.A, preşedintele celei mai puternice ţări din lume, al singurei superputeri vestea celor câteva zeci de mii de oameni, peste care şiroia apa unei ploi tenace, faptul că România a fost invitată să adere la NATO. Alăturarea celor două adunări populare reprezintă o simplă speculaţie izvorâtă din proximităţi calendaristice?

Întrebările nu pot fi abolite aprioric şi ceea ce ne sugerează cele două adunări, despărţite de 84 de ani şi de tot ceea ce civilizaţia umană a imaginat şi a realizat între timp, sunt semnificaţiile perene. România Mare a fost un vis, un ideal plutind în legendă, cei ce-l întruchipaseră măcar puţin timp, Mihai Viteazul şi locurile de care se legase fapta lor, Alba Iulia, deveniseră mituri naţionale. A mai trecut timp până când o generaţie, cea care s-a afirmat pe plan cultural şi politic, pe când veacul 19 se sfârşea şi când cel nou începea, a simţit, înaintea tuturor jocurilor diplomatice, a tuturor confruntărilor militare, – într-o Europă în care „epoca cea frumoasă” îşi desfăşura freneticele plăceri şi bucuria de a le gusta fără o clipă de răgaz – că a bătut ceasul. Că valsul, french-cancanul, şampania şi paietele sunt ale altora, iar lor le este dată lupta.

Şi cu o pasiune, cu o ardoare ieşită din comun, într-o splendidă unitate, pe care cultura românească cred că n-avea s-o mai împlinească de atunci, au intrat în marea bătălie paşnică, dusă cu armele spiritului, pentru a sădi în inimile tuturor idealul şi realitatea României Mari. Un ideal căruia i-au dedicat o operă, fie versuri, fie cărţi, fie studii, fie articole, fie cântece şi – peste munţi – i-au dedicat o acţiune civică pentru care unii aveau să plătească, nu o dată, cu închisoarea.

Pe atunci nu se vorbea şi nici nu se imagina existenţa sondajelor pe care analiştii şi directorii institutelor de specialitate ni le-au prezentat înainte şi după invitaţia de la Praga, care arătau procentul mare al românilor care doresc şi aprobă integrarea în NATO. Atunci exista doar starea de spirit care nu putea să măsoare în procente, dar care, în momentele grele, s-a dovedit cel mai sensibil, cel mai exact barometru al opiniei publice. Acea stare de spirit datorită căreia, din moment ce războiul s-a declanşat, oamenii au luptat, au îndurat, au suferit şi au învins. Şi la capătul acestor lupte şi suferinţe, a fost acea adunare populară de la Alba Iulia, care consfinţea un vis sau mai bine zis care făcea ca visul de secole să devină realitate.

În ziua de 23 noiembrie 2002, preşedintele Bush ne deschide la Bucureşti, o poartă către lume, către lumea spre care am tânjit, către Occidentul care, arâtea decenii, n-a vrut, n-a putut, n-a avut cum să ne ajute. Poarta deschisă nu înseamnă că am şi trecut definitiv dincolo. E ceea ce unii au comentat cu o anume satisfacţie, doar-doar se va întâmpla un accident pe parcurs. Care… Şi în acelaşi timp preşedintele Bush ne-a conferit rolul de punte către răsărit, către un imperiu care, ţarist sau sovietic, ne-a ocupat parţial sau total, chiar dacă existam ca ţară. Nu mai suntem nici ceea ce acceptam cu mândrie să fim între cele două războaie, „cordonul sanitar” al apusului faţă de răsărit, ci puntea prin care apusul să afle căile de conlucrare cu răsăritul. Când cordonul s-a rupt de două ori în 1940 şi în 1944, nimeni din cei ce se considerau apăraţi n-au sărit în ajutorul nostru. Am fost singuri. Acum, preşedintele Bush ne încredinţa că nu mai suntem singuri, că nimeni nu ne va mai ameninţa hotarele. Cele de acum. Nu cele rezultate prin aplicarea în viaţă a principiilor în patrusprezece puncte din 1918 ale preşedintelui Wilson. Nimic nu se va mişca din loc. Nici chiar ce a fost al nostru. Şi nu mai e. Dar nici nimeni nu va mai putea să aibă ce a avut înainte de 1918 şi între 1940-1944.

Ce va urma? Se invocă nostalgic acea clasă politică de după 1918. Comparând-o cu cea de astăzi. Aşa cum între cele două războaie se compara clasa politică de atunci cu cea dinaintea primului război. În favoarea celor dinainte de 1918. Nicolae Iorga spunea, odată, unor redactori care îi cereau un articol să se îndrepte către confraţii mai tineri. Care, spunea el, „sunt oamenii de astăzi”. Şi adăuga „Să ne ferească Dumnezeu de cei de mâine”. Să zicem ca Nicolae Iorga. Dar să nu avem nostalgii prea mari faţă de cei de ieri. Nu luaţi individual, pentru că a numărat oameni de mare valoare, de un caracter fără fisură. Pentru că, după Marea Unire, a urmat Marea dezbinare, lupte politice şi mai ales politicianiste.

Să vedem ce avem de făcut acum. Nu să tânjim după realităţile care nu se mai potrivesc. Să privim către ceea ce miile şi zecile de mii de oameni de la cele două adunări populare, una în 1918, alta în 2002, au simţit şi au trăit. Mai presus de simpatii şi antipatii politice, de ranchiune şi nemulţumiri.

Pentru că, nu o dată, instinctul popular se vădeşte cel mai bun îndrumător moral.

Inima străveche a ţării…

La Alba Iulia în Cetate, la 1 Decembrie 1918, Marea Adunare Naţională a proclamat unirea Transilvaniei cu România. Şi tot aici, s-a cântat atunci „Deşteaptă-te, române!”, devenit astăzi imnul de stat al României. Muzica aparţine  „profesoului de muzichie”, şi folcloristului român Anton Pann, care prin opera sa a contribuit la dezvoltarea limbii noastre literare, iar versurile îi aparţin poetului român Andrei Mureşanu, născut la Bistriţa, în Transilvania, care a participat la revoluţie şi a cărui poezie “Un răsunet”, cunoscută şi sub titlul „Deşteaptă-te, române!” a devenit marşul revoluţionarilor români de la 1848.

Vorbind despre imnul ţării, îmi vin în minte imnurile României: în 1832, „Imnul Moldovenilor”, în 1834, „La domnitor şi steag”, în 1848,  „Un răsunet” sau „Deşteaptă-te, române”, „Saltă române” şi „Marşul lui Iancu” mai cântau paşoptiştii. Pe vremea lui Al. I. Cuza, în 1861, în urma concursului s-a ales „Marşul triumfal”, iar după 1866 devine imn „La domnitor şi steag”. Din 1881, pe timpul regelui Carol I de Hohenzollern „Marş triumfal” şi „Trăiască regele”. În anul 1959, la Cluj se cânta „Hora Unirii”, apoi imn de stat au fost „Te slăvim Românie”, „Trei culori” şi am revenit la „Deşteaptă-te, române”.

Oraşul de pe malul drept al Mureşului, Alba Iulia, are numeroase monumente istorice, printre care catedrala Reîntregirii Neamului şi catedrala romano-catolică, construită între anii 1250-1290, o clădire de mari dimensiuni, în întregime din piatră. Cu excepţia câtorva coloane din partea apuseană a navei mediane şi a portalului principal, terminate spre anul 1290, care sunt în stil gotic, toate elementele arhitecturale şi plastica decorativă sunt caracteristice stilului romanic târziu. În catedrala catolică sunt înmormântaţi: Ioan Huniade, regina Isabela, Andreiu Bathori, Mih. Apafi. Aici se află o bibliotecă, Batthyaneum, având ca fond de bază biblioteca episcopului catolic Batthyany, numeroase documente, o colecţie de manuscrise medievale şi de incunabula, cele mai vechi cărţi tipărite aici şi un bogat muzeu istoric.

Aşezare dacică, centru al dacilor apuli, Apulum, în epoca romană a devenit municipiu, apoi, colonie. Pentru Dacia romană, a fost un important centru economic, administrativ, politic şi militar, reşedinţă a guvernatorului Daciei Superior şi apoi al Daciei Apulensis. Castrul de la Apulum adăpostea Legiunea a XIII-a Gemina. Viaţa oraşului a continuat şi după părăsirea Daciei de către administraţia romană. În Evul Mediu timpuriu, secolele 9-10, a devenit centrul uneia dintre formaţiunile statale romano-slave de pe valea Mureşului, oraşul fiind numit Bălgrad, apoi capitală a principilor Transilvaniei în secolele 14-17. La Alba Iulia-n Cetate, Mihai Viteazul s-a proclamat „domn al Ţării Româneşti, al Transilvaniei şi a toată ţara Moldovei”. Oraşul de pe Mureş în secolul 17 devine un important centru de tipărituri româneşti, din care multe se mai păstrează aici.

În Cetatea care la începutul secolului 18 a fost zidită din nou, în timpul lui Carol al VI-lea, au fost întemniţaţi conducătorii răscoalei populare din anul 1784, Horia, Cloşca şi Crişan. Celulele în care aceştia au fost închişi se mai văd şi azi deasupra porţii principale prin care se intră în cetate. Horia şi Cloşca au fost executaţi prin frângere cu roata, în ziua geroasă de 28 februarie a anului 1785, iar Crişan şi-a pus capăt zilelor în închisoare, spânzurându-se cu nojiţele de la opinci.

Până în secolul 19: românii, îi ziceau oraşului Bălgrad, germanii Weissenburg Karslburg iar maghiarii Gyulafehervar. Şi, tot aici, la Alba Iulia s-au încoronat Regele Ferdinand şi Regina Maria ca suverani ai tuturor Românilor. La Alba Iulia a fost înfiinţat încă din anul 1919 un liceu de băieţi numit „Mihai Viteazul” şi unul de fete în 1922.

La 1 Decembrie 1918, în inima străveche a ţării s-a înfăptuit Marea Unire, cea mai mare dintre minuni. Şi, iată că îmi vin în minte nişte versuri dintr-o poezie pe care am scris-o în anul 1980 pentru fetiţa mea Monia, cu ocazia zilei Unirii: „Aici, la Alba Iulia-n Cetate,/Unite au fost cele trei surori, /Aşa cum roşu, galben şi albastru, /Unite sunt pe veci în tricolor!” Marea Unire, înseamnă o parte din sufletul nostru şi din raţiunea noastră de a fi. Privită prin prisma istoriei, hotărârea luată la 1 decembrie 1918 apare, într-adevăr, ca rezultatul firesc şi inevitabil al unui îndelungat şi complex proces de dezvoltare economică, socială, spirituală şi politică. Cuvântul entuziast şi răspicat al celor 100000 de oameni adunaţi pe „Câmpul lui Horia” de la Alba Iulia, consfinţea şi din punct de vedere politic o unitate de viaţă, de limbă şi de cultură, care dăinuia de peste două mii de ani. Timp de secole, cele trei ţări româneşti, Moldova, Muntenia şi Transilvania, deşi despărţite politic, au cunoscut o dezvoltare în multe privinţe analogă, iar legăturile dintre ele – economice, religioase, culturale – erau dintre cele mai strânse, încât nimic nu le despărţea, afară de interesele puterilor dominante. Era inevitabil ca aceste interese să cedeze o dată şi o dată în faţa luptei maselor şi a conducătorilor lor luminaţi. Prima biruinţă pe calea unităţii naţionale se câştigă la 24 ianuarie 1859, când Ţara Românească şi Moldova devin Principatele Unite pentru ca doi ani mai târziu să se numească România şi peste 15 ani să-şi proclame independenţa de stat. În aceste condiţii, devenea cu atât mai nefirească şi cu atât mai odioasă menţinerea unei însemnate părţi a poporului român sub stăpânirea chezaro-crăiască. Numeroase semne nu mai lăsau nici o îndoială asupra faptului că, în condiţiile prielnice, românii ardeleni, reprezentând majoritatea populaţiei ţinuturilor intracarpatice, îşi vor manifesta cu fermitate hotărârea de a se uni cu fraţii lor de dincolo de munţi, realizând pe veci unirea prefigurată a lui Mihai Viteazul. Clipa Unirii celei Mari a sosit la sfârşitul primului război mondial.

Învinsă de contradicţiile care o măcinau din interior şi de loviturile din afară, monarhia austro-ungară s-a destrămat, iar masele populare n-au întârziat să-şi spună răspicat cuvântul. Venind din toate colţurile ţinuturilor româneşti din lăuntrul arcului Carpaţilor, la Alba Iulia, ei au pecetluit pe „Câmpul lui Horia”, din preajma Cetăţii pătimirii şi a triumfului românimii, actul solemn al voinţei nestrămutate şi unanime a tuturora, care glăsuia şi a glăsuit mereu peste veacuri: „Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Românească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia, în ziua de 18 noiembrie stil vechi, 1 decembrie, stil nou, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii în România…”.

Visul de veacuri s-a împlinit. Ideea cea milenară a devenit o realitate. Măreţul act, cu putere de lege şi plebiscit, de la Alba Iulia, fără seamăn în analele istoriei, e democratic prin formă şi fond. Ziua de 1 Decembrie a devenit Ziua Naţională a României care merită să fie sărbătorită de toţi românii, toţi cei ce au în piept o inimă română.

LA MULTI ANI, ROMANIA ! LA MULTI ANI, ROMÂNI DE PRETUTINDENI!

Fragment din: VACANŢE, VACANŢE…ROMÂNIE, PLAI DE DOR
De Rodica Elena LUPU
 
Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

“ODĂ MĂRIEI SALE, SFINXUL” de Ion Iancu Vale

“Poarta Bucegilor”, (oraşul Buşteni), ni s-a “deschis” în acel gla…