Interviu cu Dr. Lidia Râșnoveanu

Doamna Lidia Râşnoveanu este Medic Primar ATI, Doctor în medicină, singurul anestezist de pe Valea Superioară a Prahovei. O femeie tenace, o feministă înrăită, după cum se declară, şi-a dedicat cea mai mare parte din viaţă medicinei şi a reuşit să facă pentru sistemul sanitar de pe Valea Prahovei lucruri minunate, care acum sunt uitate de mulţi. Primul Centru de Primiri Urgenţe, o secţie de Dializă, modernizarea blocului operator şi a secţiei de Terapie Intensivă la Sinaia sunt doar câteva dintre realizările de suflet. Iubeşte Sinaia, Valea Prahovei şi chiar dacă de multe ori a suferit aici, nimic nu a putut să o despartă de aceste locuri. Dorinţa de cunoaştere a determinat-o, ca la 54 de ani, să meargă într-o expediţie în Alaska. Dincolo de halatul de medic, este o femeie puternică, plină de optimism, care a reuşit de multe ori să schimbe destine prin implicare şi dăruire.

Rep: Unde v-aţi născut şi unde aţi făcut şcoala?

M-am născut în luna decembrie în 1951 la Valea Doftanei. Am locuit acolo până la vârsta de 9 ani, când mama a decis că trebuie să ies de acolo, să pot să-mi continui studiile. Considera că în lumea de acolo nu poţi reuşi. Şi mama îşi dorise în tinereţe să facă multă şcoală, dar bunica, deşi avea un anumit nivel educaţional, nu a avut posibilităţi. Avea opt copii şi şcoală mai multă au făcut doar băieţii, fetele mai puţin. Mama mea a avut această ambiţie ca noi, fetele, să facem şcoală. Şcoala elementară am făcut-o la Sinaia, în centru. Acolo am făcut şi liceul. Întotdeauna am considerat că şcoala mea este în centru, niciodată nu am acceptat că şcoala mea s-a mutat la Colegiu.

Rep: Unde aţi făcut facultatea şi de ce aţi ales medicina?

Nu a fost întâmplător că am făcut medicină. În familie nu mai era nimeni care să facă acest lucru, majoritatea au făcut inginerie. Dintr-o discuţie purtată la vremea respectivă cu cei care îmi erau mentori, am hotărât că mi s-ar potrivi medicina. Îniţial am dat examenul de admitere la stomatologie. Spre şansa mea, nu am intrat la stomatologie şi i-am multumit lui Dumnezeu că a hotărât El, că nu este bine să fac stomatologie, pentru că nu mi-ar fi plăcut. Poate dacă aş fi intrat, i-aş fi găsit o parte din frumuseţe. Îi recunosc valoarea, utilitatea, dar nu mi s-ar fi potrivit mie. Am pierdut primul examen de admitere în vară, iar în toamnă am intrat la medicină generală. Facultatea am terminat-o la Craiova. În anul în care am pierdut admiterea din vară, în toamnă au mai fost locuri doar la Craiova. Era anul în care se înfiinţase acolo Facultatea de Medicină şi probabil de aceea rămăseseră locuri.

De ce aţi ales anestezie-terapie intensivă?

Am făcut medicina, dar nu am vrut să fac nici chirurgie, nici terapie intensivă. În facultate mă eschivam de la orele destinate sălilor de operaţie. Ca orice tânăr la vârsta aceea, visam să fac psihopatologie. Timpul nu a modificat lucrurile în favoarea mea, iar psihologia s-a separat de medicină şi a devenit la un moment dat o ştiinţă socială. Nu mai era potrivită pentru mine. Când am terminat facultatea, am realizat că lumea se îndrepta altfel decât îmi doream eu. În anul şase de facultate am avut o hemoragie digestivă şi graţie îmbolnăvirii, am fost îngrijită în Terapie Intensivă. Acest lucru m-a făcut să mă gândesc mai bine, dar am continuat să cochetez cu psihanaliza, psihologia şi psihiatria ca specialitate medicală. La terminarea facultăţii am fost repartizată în judeţul Buzău. Dispensarul la care eram era subordonat medical spitalului Săpoca. Într-o zi am ajuns într-un salon al pacienţilor cu deficienţe motorii şi mentale. Atunci am înţeles că nu mi se potriveşte psihiatria, iar după o noapte întreagă în care m-am gândit, am ajuns la concluia că terapia intensivă este ca care mi se potriveşte ca specialitate. După un an şi jumătate am dat secundariatul şi am obţinut un post de anestezist la Câmpina. În judeţul Prahova, era singurul post de anestezist disponibil, iar la Bucureşti, deşi media mă ajuta, nu puteam lua că nu aveam buletin. În 1984, m-am întors acasă şi nu-mi pare rău.

Rep: Aţi fost director al Spitalului Sinaia. Cum a fost acea perioadă?

De când m-am întors ca anestezist-reanimator în Sinaia, am făcut de toate, inclusiv o parte de urgenţă. Implicându-mă în medicina de urgenţă, am înţeles că şcoala pe care eu am făcut-o, se ocupa mai puţin de ceea ce înseamnă urgenţa reală. Era departe de ceea ce se întâmplă astăzi în urgenţă. Am înţeles că trebuie să învăţ urgenţă, că ceea ce ştiam nu era urgenţă. A fost un lucru greu, dar sunt mulţumită că am reuşit să aduc alături de mine mulţi doctori care să lupte pentru implementarea sistemului de urgenţă în România. Ideea cu urgenţa nu a început întâmplător. În 1996 am fost numită director al Spitalului Sinaia. Ştiam spitalul, cu lucrurile bune şi rele, dar mai ales multe lucruri rele. Era un spital ocolit de lume, ceea ce era rău. Nu avea criterii de performanţă şi toată lumea de aici se rezuma să practice o medicină a momentului, învechită. Când am venit aici în 1984, nu înţelegeam nimic. Mă întrebam de ce trebuie să fiu aici, deoarece aveam o formaţie profesională care mi-ar fi permis să fiu în altă parte. Am încercat să schimb mentalitatea despre terapie intensivă, că nu este un loc în care mori, pentru că atunci când am venit, terapia era un loc în care se murea. Am reuşit cu greu să demonstrez lumii că în terapie intensivă se şi moare, dar acolo există o bătălie împotriva morţii. Ajungem puţin mai devreme la oameni, îi gestionăm puţin altfel. Nu a fost uşor să schimb această gândire. Cel mai greu la o populaţie este să schimbi cultura. Foarte mulţi oameni din generaţia mea îşi aduc probabil aminte că am generat uneori conflicte care îmi stârneau râsul şi regretul deopotrivă. În 1996 mi-a fost oferită oportunitatea schimbării. Mi-aduc aminte şi acum furia cu care câţiva colegi s-au năpustit asupra mea şi au încercat să demonstreze că eu sunt un om rău, care nu merit funcţia de director. Este absurd să invidiezi un om pentru o funcţie care aducea o grămadă de responsabilităţi. M-am gândit cum aş putea să schimb lucrurile, să transform un prezent hidos, într-un viitor pozitiv. Deşi am fost lovită din toate părţile, uneori am fost umilită, s-a „şters cu mine pe jos”, nu am plecat capul şi am continuat. Există oameni care au făcut mult rău spitalului. Au reuşit să piardă proiecte, care reprezentau pe termen lung şi mediu un program pentru comunitate. Nimeni nu l-a întrebat pe cel în funcţie la vremea respectivă, cum a fost posibil să piardă un proiect deja aprobat.

Rep: Cum v-a venit ideea unui Centru de Primiri Urgenţe?

În toamna lui 1996, o fostă colegă de liceu, împreună cu un grup de elveţieni, au apărut în curtea spitalului şi mi-au vorbit despre oportunitatea unui proiect. Am înţeles că oamenii aceia vroiau real să ne ajute, să ne înveţe să gândim. Am făcut un curs de management cu reprezentanţii guvernului elveţian, diferit de ceea ce am văzut de atunci încoace. Ideea unui centru de urgenţe a venit în urma unei istorii triste. Am avut o pacientă care a fost adusă de pe munte. Rămăsese blocată între staţia de telecabină şi cabană, iar intervenţia salvamontului a fost tardivă. Am încercat să o salvez, dar a fost prea târziu. Am înţeles că fără o colaborare bună între salvamont şi centrul medical, şansele de reuşită sunt foarte mici. Atunci mi-am jurat mie că voi face ceva să schimb aceste lucruri. De aici am avut poate cele mai mari satisfacţii. Am pornit de la această idee şi mi-am propus să-l cunosc pe doctorul Raed Arafat. Cu ajutorul unui coleg, am reuşit acest lucru. Am fost la Târgu Mureş, am văzut unitatea de primiri urgenţe şi mi-am făcut o imagine clară despre ceea ce fac ei şi eu nu am făcut. Nu aveam specialişti, iar un rezidenţiat pe această temă dura trei ani, timp pe care nu-l aveam. Am decis să fac primul meu proiecţel, pe care l-am trimis la guvenul elveţian, unde după două zile a fost aprobat. Acel proiect era un program de viitor, de educaţie, care începea cu pregătirea personalului medical. Mi-au aprobat pentru training 43 500 de franci elveţieni, ceea ce pentru momentul acela era fabulos. Cu ajutorul medicului Raed Arafat, am început pregătirea oamenilor la Târgu Mureş. Medici, asistenţi medicali, pompieri, salvatorii montani şi medici de familie au făcut specializare în urgenţe. Toate perioada de pregătire a fost cam de un an. Partea tristă este că la sfârşit am rămas cu 20 000 de franci pe care i-am dat înapoi că nu am avut cum să-i cheltuiesc, fiind destinaţi exclusiv trainigului. În toată această perioadă, patru zile din două săptămâni mergeam şi eu la Târgu Mureş să învăţ urgenţă. După ce am adus oamenii aceia, trebuiau integraţi în sistem. În acel an a fost dată o hotărâre prin care se crea Unitatea de Primiri Urgenţe Sinaia. Am primit prima mea lovitură directă. Nu am putut face la Sinaia acest centru. M-am izbit ca de un zid, de aceiaşi oameni din cauza cărora în 2005 am părăsit spitalul. Am acceptat să fac la Buşteni, unde nu exista linie de gardă şi nimic nu funcţiona. Am căutat o soluţie. Am închis temporar serviciul, după care am deschis prin ordinul ministrului şi am pus oamenii să lucreze. A fost greu pentru că aveam oameni foarte bine pregătiţi, dar şi asistente care nu ştiau să pună o perfuzie. Erau în schimb atât de interesaţi să-şi modifice modul profesional, încât a fost un punct forte. Au reuşit să lucreze împreună, deşi condiţiile nu erau foarte bune, nu aveau tot ceea ce le trebuia. A fost o muncă titanică, iar pentru mine au fost cinci ani de calvar. De la Sinaia, toată lumea pândea greşelile, iar eu mi-am petrecut mai mult timp la spital decât acasă. Ceea ce nu ştie nimeni este faptul că la unitatea aceea, nimeni nu a primit bani, toată lumea lupta pentru o idee. Prin anul 2000, profesorul meu de la Târgu Mureş mi-a spus cu mare satisfacţie”Mă bucur foarte mult că pe valea ta sună sirenele”. Puţini oameni înţeleg ce înseamnă acest lucru.

Rep: Cum a primit spitalul unitatea de primiri urgenţe?

Am descoperit că spitalul nu era pregătit să facă faţă. Trebuia să venim cu bolnavul undeva, trebuia să-l aduci la Terapie Intensivă, să-l operezi. Aveam chirurgi, dar restul dotărilor lipsea. Ceea ce trebuia să înţeleagă oamenii este faptul că urgenţa trebuia să aibă în spate un spital capabil să le asigure toate serviciile. Am reuşit reabilitare terapiei intensive şi a blocului operator, care sunt şi astăzi aşa cum le-am lăsat eu, complet făcute şi echipate. Îmi făceam reproşuri atunci că făcusem blocul operator, făcusem dializa dar nu reuşisem să reabilitez secţiile spitalului. Am fost pusă la colţ că nu am renovat chirurgia, deşi fusese reabilitată după incendiu. Nimeni nu i-a întrebat pe cei care au reabilitat-o prost, de ce a trebuit să se cheltuiască încă odată bani în acelaşi sens.

Rep: Se doreşte realizarea unui spital zonal. Ce părere aveţi despre acest lucru?

Potrivit ar fi ca Valea Prahovei să aibă o singură unitate medicală, care să aibă la intrare o unitate de primiri urgenţe, iar în spate toate secţiile. Trebuie să avem un spital mare, complet echipat, nişte medici de familie foarte funcţionali şi educaţi medical corect, iar pacientul, în momentul în care intră, să beneficieze de toate serviciile. Sper că toţi primarii din acestă zonă rămân localnicii văii şi au aceleaşi obiective ca şi mine. Să dezvolte şi să asigure asistenţă medicală locuitorilor acestei văi şi turiştilor care vin. Ca să realizeze aceste lucruri, trebuie să scape de orgoliile politice, iar la final vom vedea crescând acel spital unic, frumos. Pe mine nu mă interesează unde este ca locaţie, mă interesează doar ca locuitorii din zonă să aibă cele mai bune condiţii de tratament. Spitalul trebuie aşezat acolo unde este cel mai bine şi unde permite realizarea fizică a construcţiei. Am fost mereu împotriva creării municipiului Văii Prahovei, pentru că trebuie păstrată identitatea, dar nimic nu le împiedică să se dezvolte unitar.

Rep: Cum credeţi că va evolua sistemul de sănătate din Sinaia?

Sistemul sanitar local va face parte din sistemul naţional. Dacă vor fi lăsate deoparte orgoliile politice, va trebui să evolueze într-un sens bun. Fără orgolii politice, cu o populaţie care să conştientizeze importanţa sistemului de sănătate în zona noastră, de la Comarnic până la Predeal. Dezvoltarea turismului nu se poate rupe din context serviciile medicale. Dializa spre exemplu, atunci când a fost făcută, nu a fost făcută doar pentru cei zece locuitori care aveau nevoie. A fost făcută pentru a fi integrată în pachetul turistic pentru turismul de dializă, care se plătea foarte bine. Este un pachet turistic al lumii, în care bolnavii vin să se trateze, dar fac şi turism. Integrarea secţiei în spitalul sinăian împiedica privatizarea acesteia. Nu suntem împotriva privatizării, dar spitalul avea nevoie de banii veniţi din dializă.

Rep: Cum a fost expediţia din Alaska?

În 2003, la şcoala de iarnă a salvatorilor montani, am cunoscut la Bâlea un grup de salvamontişti, care m-au rugat să le spun ceva mai mult despre patologia de mare altitudine. M-au invitat să merg cu ei în Pamir. Am refuzat atunci. Ne-am reîntâlnit după ceva timp în Valea Morarului. Atunci, o avalanşă a ucis câţiva salvamontişti, iar prietenii mei după ce şi-au revenit din şoc, au considerat că le-am purtat noroc şi m-au rugat să merg cu ei în Alaska. Pentru mine era o adevărată provocare. Am pus schiurile în picioare pentru prima dată la 48 de ani, iar în Alaska trebuia să merg de la 2200 metri până la 3400 metri numai cu schiurile de tură, iar de acolo până la 4300 metri şi înapoi să merg doar pe colţari. Aşa că am reuşit să fac o performanţă uriaşă în instruirea fizică şi am avut curajul nebunesc să plec la 54 de ani într-o expediţie. Am supravieţuit unui edem pulmonar de mare altitudine şi mi-am permis un mic studiu în cercetarea patologiei de mare altitudine. Alaska a fost o experienţă care a venit să completeze ceea ce nu reuşisem să acumulez până la vremea respectivă, m-a transformat într-o persoană mult mai stabilă emoţinal, foarte hotărâtă. A fost frumos.

Rep: Cum vedeţi lucrurile după atâţia ani de carieră?

Mă apropii de sfârşitul carierei, pot vorbi de o viaţă prin profesie, am 35 de ani de profesie, din care 33 de terapie intensivă şi urgenţă. Am făcut şi lucruri poate multe bune. Aş fi putut face mai mult dacă aş fi ştiut uneori să fiu mai abilă. Sunt o feministă înrăită. Sufăr când văd că o femeie este terfelită, umilită şi nu poate să-şi apere interesele. Poate că de aceea de multe ori am intrat în conflicte.

Rep: Afară de medicină, ce alte pasiuni aveţi?

În tinereţe mi-a plăcut foarte mult să merg la teatru, mi-au plăcut filmele, literatura. Totuşi, cel mai mult timp l-am dedicat profesiei, iar bucuriile personale au fost întotdeauna legate de cele profesionale. Aş vrea să scriu pentru ceilalţi. În domeniul profesional, dar şi în cel personal. Consider că am suficiente lucruri pe care să le împărtăşesc cu ceilalţi.

Rep: Aţi fost vreodată atrasă de ideea de apleca din ţară?

Am încercat să plec în 2005, să mă rup de miicimea în care eram, dar am decis că trebuie să mă întorc, pentru că sunt un om care iubeşte aceste meleaguri şi consider că încă se mai poate face ceva şi aici. Am reuşit să identific oameni valoroşi şi sunt mulţumită. Nu am copii, dar consider că am avut foarte mulţi copii. Mi-am crescut nepoatele şi toţi acei tineri, medici, asistenţi medicali, cărora le-am schimbat viaţa în domeniul profesional.

SURSA: http://www.expresuldesinaia.ro