Mariana Cristescu

„Să scriu despre activitatea Ligii Scriitorilor mi-ar trebui zeci de pagini „ –  Al.Florin Ţene membru corespondent al Academiei Americană Română

*****

– Domnule Al. Florin Ţene, sunteţi jurnalist profesionist, acreditat internaţional (la Bruxelles), deci aş putea să mă adresez în formula „Stimate coleg”, făcând, la rândul meu, parte din Clubul presei transatlantice.  Cineva, cu simţul umorului, v-a „contabilizat” articolele de presă, reieşind un număr de…, dacă nu mă înşel, 5.799. Fiind din branşă, personal cred că sunt mult mai multe, sufocându-ne nu rareori, avalanşa problemelor cu care ne confruntăm zilnic. Iar în ani, „opera” creşte vertiginos. Cum e să fii gazetar la Cluj, oraş care, ca şi Târgu-Mureşul, are probleme de excepţională diversitate, inclusiv în privinţa relaţiilor interetnice?

-Da, sunt mult mai multe articole.Probabil că cel care le-a numărat, a „contabilizat “ doar pe cele care abordau probleme artistice, acţiuni culturale, cronici, critică literară, eseuri, etc.

Cu cât comunitatea este mai mare şi problemele pe care le abordează un jurnalist sunt mai multe. Când  valorile pentru care luptă un ziarist se cristalizează într-o adevărată lume  istorică, atunci acel ziarist s-a integrat în menirea sa. Interesele care nu servesc un sens ce interesează societatea în care trăieşte jurnalistul sunt pete în menirea acestuia. Parafrazându-l pe Cioran pot spune că tensiunea în istorie, vis-à-vis de relaţiile interetnice, a fost totdeauna fructul spiritului, şi nu al faptei.Neînţelegerile acumulate de-alungul istoriei nu-şi are scuză în faţa viitorului, fiindcă istoria iartă prea mult vremurile.

Spre deosebire de fiul meu doctor Ionuţ Ţene, istoric de formaţie, eu sunt o fire împăciuitoare şi spun că e loc  pentru toată lumea. Lucian Blaga aborda altfel această temă: “Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi “.”Ciudat: în această poruncă a moralei altruiste, egoismul este propus ca exemplu de urmat “.Lupta cu condeiul al ziaristului, reuşeşte mai ales acelora care iubesc mai mult lupta decât succesul.În fiecare epocă, evenimentele îşi au propriul lor ritm. Ziaristul care nu-l sesizează, fie că întârzie, fie că se grăbeşte, se aseamănă cu muzicantul care cântă într-o orchestră fără să urmărească ritmul general. Ritmul evenimentelor este, de obicei, mult mai lent decât cred cei înclinaţi spre acţiune.Lipsa de grabă în oglindirea momentului comportă, un pericol: să treacă viaţa fără să acţionezi, fără să spui adevărul.Însă, adevăratul ziarist de acţiune trebuie să accepte şi acest pericol, pe lângă multe altele.

– Sunteţi scriitor, aţi debutat cu poezie din fragedă tinereţe (la 18 ani!), aţi scris dramă istorică şi romane, sunteţi critic literar, aveţi o familie în care toată lumea scrie – soţia şi cei doi fii, şi, culmea!,  se manifestă ca atare, fie între coperţi de carte, fie pe ecran, şi nu de colo… Cum vă simţiţi sub presiunea permanentă a meseriei? Uneori e greu să nu te poţi dezlipi de cerneala tipografică nici măcar la desert…

-Îmi aduc aminte că prima tipografie pe care am vizitato a fost cea din cartierul Găvana din Piteşti, pe la vârsta de 16 ani.Atunci am descoperit mirosul de cerneală tipografică, care mi-a plăcut.A fost ca un vaccin ce m-a făcu dependent de acest iz aducător de lumină. Lumina tiparului. De atunci am început să scriu la ziarul regional „ Secera şi Ciocanul“.Iar când am înfiinţat cenaclul literar din cadrul Casei de Cultură din Drăgăşani, eram în clasa 10 la Liceul Teoretic din localitate, am publicat lunar croinica cenaclului, pe care-l frecventa Virgil Mazilescu, Dumitru Velea, Nicolae Cochinescu, viitorul procurer de la Curtea Supremă, Ion C.Vasile, tata lui Radu Vasile, viitorul prim-ministru, şi mulţi, mulţi alţii.

Am, dorit să “botez” cenaclu cu numele lui Gib I.Mihăescu, căruia îi citisem romanele împrumutate de la fiica acestuia Ionica, dar Comitetul Raional de Partid mi-a interzis să-i spun astfel.Abia după 1966 am reuşit să-l denumesc cu numele autorului ”Rusoaicei “.Mai târziu, la Baia Mare, pe când eram student am înfiinţat cu regretatul poet Vasile Ghenceanu şi cu pictorul Mihai Oros, cenaclul ”Nord”.

Din perioada aceea mirosul de cerneală tipografică m-a urmărit.În acest context am încercat să fiu obiectiv cu realităţile vremurilor şi datorită acestui fapt am avut şi de suferit.Dacă ar exista numai  ziarişti şi obiective individuale, ziaristica n-ar mai exista ca disciplină aparte.S-ar confunda cu morala. Din moment ce există însă grupuri de oameni şi obiective de grup de-o valoare absolută, atunci ia naştere sistemul specific de norme al ziaristicii, care este independent şi adeseori opus aceluia al eticii. În lumea jurnalistului fiecare acţiune a acestuia trebuie să aibă loc la timpul său.Scrisul jurnalistului este întotdeauna o luptă. Iar în luptă cad mulţi combatanţi înainte de-a răsuna trâmbiţele victoriei. Jurnalistul trebuie să accepte riscul de-a fi ucis, uneori şi la propriu, în toiul luptei. Lupta sa constă să fie prezent în mijlocul conflictelor, char dacă sunt numai de idei. Timpul ucide. Deci, trebuie să acceptăm şi moartea adusă de timp.

Fiind în Bucureşti, la vârsta de 18 ani la o şcoală de tehnoredactori am avut ocazia să-i cunosc acasă la ei pe Mihai Beniuc, locuia pe str.Grădina Bordei, pe Zaharia Stancu, cărora le-am luat interviuri pentru ”Informaţia Bucureştiului “, pe Nina Cassian, pe Miron Radu Paraschivescu cu care făceam schimburi de replici privind configuraţia nasurilor noastre, în faţă cu o vişinată la “Cireşica “. Toate aceste m-au făcut să înţeleg că infinitul e mai puţin mincinos decât finitul.

– Sunteţi oltean, asta chiar e prea de tot, născut şi în patria vinului – la Drăgăşani -, aţi făcut şcoală la Baia Mare şi locuiţi la Cluj. Cum v-aţi acomodat în Heidelbergul Ardelului? Cum se adapează „iuţeala” Dvs. oltenească spiritului molcom al lumii în care trăiţi acum?

-Pentru mine a fost mai uşor, pe motiv că din prima zi am intrat „ vitejeşte“ în mijlocul cercurilor închise şi conservatoare ale intelectualităţii clujene.Majoritatea fiind ardeleni. Pentru soţie a fost mai greu.dar şi ea, până la urmă a reuşit să lucreze la revista TRIBUNA. Din primele zile m-am prezentat la revista TRIBUNA, era redactor şef D.R.Popescu, şi am predat poezii.Pe care le-a publicat. De fapt eram cunoscut în redacţie de către Domiţian Cesereanu, Negoiţă Irimie şi C.Zărnescu, fiindcă debutasem în acest săptămânal de cultură în anul 1958, înaintea lui Ioan Alexandru şi Nichita Stănescu.Apoi prin Aurel Rău am publicat la STEAUA. Referitor la spiritual molcom al ardeleanului pot spune că acesta m-a ajutat să am o clipă de respiraţie în drumul meu spre ţelul urmărit.Această clipă de respiraţie m-a făcut să am timp în căutarea unor forme noi în artă care consideram că sunt demne de orice efort şi apreciere.Însă, mi-am dat seama, că nu trebuie confundată valoarea căutării, lupta pentru a da naştere unei noi forme, cu valoarea estetică a rezultatului căutărilor. Datorită pasiunii pe care o avem în căutarea noului, n-am uitat că scopul artei nu este noul, ci frumosul. Această uitare se întâmplă, din păcate, adeseori, în vremurile noastre.

În acest context am observat, după 1989, o întoarcere, pe jumătate, a poeziei şi prozei spre clasicismul modern, după rătăcirea pe care au avut-o în perioada mâzgăi postmodernismului care nu spunea nimic, doar stâlcind limba română. Această ”întoarcere “ a dat semnalul apariţiei unui nou curent, pe care l-am denumit globmodern. Despre apariţia  acestui curent am scris prin anul 2000 în publicaţiile ”Oglinda literară “şi “Curierul Primăriei “ din Cluj, unde lucram.

– Aveţi Diploma de jurnalist internaţional, oferită de Comisia Europeană în 1996, Marele Premiu de Poezie la Uzdin, Serbia, în 2000, Premil de Poezie al revistei Poesis – Festivalul Blaga, Sebes, 2000… Lista poate continua. În consecinţă, înclin să cred că aveţi prieteni buni şi puţini, şi… destui inamici… C-aşa-i românul!Mă înşel?

-Am prieteni de-o viaţă cu toate că distanţele ne despart. Cum ar fi Dumitru Velea, Mugurel Isărescu, Nicolea Cochinescu, prof.Emil Istocescu (biograful lui Gib I. Mihăescu ) Aici la Cluj mi-am făcut destui amici, iar pe duşmani nu-i bag în seamă.Unii şi-au cerut iertare că au greşit faţă de mine şi familia mea, cum a fost colonelul de securitate Velea care ne-a anchetat pentru motivul că am trimis o scrisoare lui Adrian Păunescu în care criticam pe Ceauşescu că înfometează poporul roman.În urma acestei scrisori soţia a fost dată afară din serviciu. Dar a nimerit mai bine după aceea. Vorba românului…tot răul spre bine.La fel fostul preşedinte al filialei Cluj a US, care îmi era amic şi-a cerut iertare pentru că m-a exclus, dându-şi seama că a greşit. Înscenându-mi un plagiat.Acum mi-a rămas a-mic.Când, de fapt, eu respectasem canoanele intertestualităţi , metodă folosită de opzecişti. Dar motivul era cu totul altul. Deranjasem pe foştii securişti şi colaboratori ai odioasei instituţii din Uniunea Scriitorilor. S-a confirmat mai târziu cele spuse de mine.Acest lucru l-am spus cu altă ocazie.Despre toate acestea s-a scris într-o carte despre mine, autor fiind scriitorul hunedorean Petre Birău, intitulată ”Al.Florin Ţene sau literatura ca mod de viaţă “. După trecerea anilor îmi dau seama că proverbul “În orice rău e şi un bine “ se adevereşte în lumea realităţilor de azi.Altfel nu mai înfiinţam Liga Scriitorilor cu scopul de a democratiza lumea scriitoricească, aşa cum se află în toată Europa.Şi cum am văzut şi în Belgia, unde am avut o bursă din partea UE.Numai la noi a mai rămas acest “partid unic “,U.S.R., precum Partidul Comunist Român, de tristă amintire.

– Sunteţi preşedintele Ligii Scriitorilor Români, deci nu mă mai pot adresa cu… „Stimate coleg”, ci „Stimate Maestre”. Că aşa se cuvine unei persoane care a înfiinţat o puternică „replică” la ceea ce ar tebui să fie Uniunea Scriitorilor din România, acaparată pe criterii pe care prefer să nu le abordez aici. Există 31 de filiale în ţară şi în străinătate. Povestiţi-mi ceva despre Ligă şi despre rezultatele ei…

-Să scriu despre activitatea Ligii în ţară şi străinătate mi-ar trebui zeci de pagini.Chiar mai mult decât prefaţa pe care am scriso la volumul I al Dicţionarului Ligii Scriitorilor pe care l-am lansat decurând.Liga Scriitorilor Români s-a înfiinţat în 2006, la iniţiativa a zece scriitori clujeni, la propunerea mea, căpătând statut juridic în 8 septembrie 2006.De-alungul anilor am înfiinţat 30 de filiale, inclusiv  în Bucureşti. Fiecare filială are câte un cenaclu literar care organizează interesante acţiuni cu cartea, medalioane literar-muzicale, lansări de cărţi, festivaluri. O parte din acestea editează 12 reviste, din care 9 pe hârtie.Am organizat anul acesta  în Elveţia Festivalul Arte Umane, unde au participat scriitori, membrii Ligii şi ai USR, pictori şi muzicieni.S-au dat concerte cu concursul orchestrelor din elveţia.S-a proiectat un videoclip pe versuri de Titina Nica Ţene. La Geoagiu am organizat Festivalul Interjudeţean de Poezie Ioan Budai Deleanu. La Domneşi împreună cu o fundaţie de acolo şi revista “Pietrele Doamnei “ şi Filiala Argeş, avândui  ca iniţiatori  pe scriitorii Gigi Baciu şi Ion Hiru, organizăm anual un concurs de poezie, proză scurtă, epigrame şi pictură.Am editat primul volum al DICŢIONARULUI membrilor Ligii, format A4, având 444 de pagini , în care am cuprins 200 de mebri.Acum lucrăm la volumul 2, ce va apare până în noiembrie. Ţene Ionuţ este propietarul cotidianului Napoca News care publică toate evenimentele organizate de Ligă. El fiind membru fontator al acestei organizaţii scriitoriceşti, alături de soţia mea, poeta Titina  Nica Ţene.O parte de filiale au editat antologii, e vorba de cele din Timişoara, Vrancea, Piteşti, etc, pe lângă Anuare şi revistele literare cu apariţie trimestrială. De curând avem şi o editură în cadrul Filialei din Timişoara, condusă de prof.Doina Drăgan.

În prezent în cadrul filialei clujene a Ligii Scriitorilor am înfiinţat două cenacluri:unul funcţionează de mai mulţi ani şi se numeşte „ Vasile Sav“, al cărui preşedinte sunt eu, iar al doilea se numeşte ”Artur Silvestri “ şi este condus de profesoara Antonia Bodea.

Prin înfiinţarea Ligii Scriitorilor Români am urmărit să promovez scriitorii din România profundă şi tainică, cei care în tăcere lucrează fără să iasă în faţă pe primele pagini ale publicaţiilor, sau pe ecranele televizoarelor.Am urmărit să existe între noi o armonie colegială., dar de competiţie, fiindcă, dând din coate cum mai fac unii scriitori din US, înlăturând un coleg, crezând că v-a înainta astfel pe scara valorilor, se înşeală.Numia Dumnezeu, timpul şi istoria ne v-a judeca. Există o mişcare secretă a cărţilor pe rafturile bibliotecilor. Majoritatea din ele, cu trecerea anilor, trec pe rafturile din spate, acoperite de colbul uitării, chiar dacă autorii lor au dat din coate, lovind colegul pentru a ieşii în faţă. Unii din ei colaborând cu Securitatea au schimbat destine, au ruinat familii, beneficiind de avantaje.S-au vândut pe doi arginţi.Nicolae Iorga avea o vorbă:”Prostia e ca noroiul; cu cât se zbate cineva mai mult, cu atât se afundă mai adânc “.

– Ştiu că Filila din Iaşi, sub îndrumarea Dvs., are o realizare excepţională: un dicţionar enciclopedic ce ajunge acum la al 48-lea volum, semnat de dl Toni Dârţu. Este evident că la Ligă se lucrează. Vă văd şi în teren, mereu, împreună cu soţia… Ce înseamnă acasă, pentru familia Dvs? Profesia? Pasiunea pentru scris?

Marea Enciclopedie de la Iaşi este iniţiativa harnicului Constantin Toni Dârţu, însă colaborăm la diferite proiecte comune.

Acasă pentru mine şi familia mea înseamnă spaţiu şi oamenii locului în care regăsesc căldură şi frumuseţe sufletească, înţelegere şi ceea ce spunea Cioran, spiritul că omul nu poate creea decât crezându-se centru istoriei.Iar profesia de scriitor, pentru mine, este copilul durerii, cum scria undeva Constantin Tsatsos. Fiindcă tot ce am mai frumos în mine s-a născut din necazuri şi durere. La rădăcina fiecărei cărţi publicate, 47 la număr, se găseşte o rană.Toate acestea îmi amintesc de rana care a însemnat pentru mine începutul rodniciei.

M-am ferit şi nu le-am luat înseamă, ba, mai mult, m-am temut, de-alungul vieţii, de insultele învăluite în elogii.Iar pasiunea pentru scris am descoperito la vârsta de 14 ani şi de atunci o mare parte din viaţa mea activă am consacrato acetuia.Fiindcă de la vârsta aceea am înţeles că Soarele este făcut să ne lumineze, iar stelele- să ne dea de gândit.

–          O întrebare banală, de final ? Ce aveţi acum pe masa de lucru ?

Întotdeauna am pe masa de scris mai multe proiecte.Acum o lună am publicat romanul «Geamănul din oglindă » care împreună cu “Chipul din oglindă “, “Insula viscolului “ şi “Orbul din muzeul satului “, formază o frescă dramatică despre societatea românească din secolul trecut.Acum am început un al cincelea roman care va fi o continuare a acestui proiect.Mai lucrez la un volum de eseuri şi altul de critică literară.Lucrez, dar un timp însemnat îl dedic problemelor Ligii Scriitorilor.Sunt conştient de ceea ce spunea Monseniorul Vladimir Ghika că “Omul este una dintre făpturile care se alcătuiesc cel mai încet şi care trec cel mai repede. “